Orice s-ar întâmpla, când Domnul este aproape sau când Împărăția lui Dumnezeu se apropie de noi, [această apropiere] ne cheamă la pocăință, ne schimbă privirea asupra vieții, ne face să le vedem pe toate altfel, după cum s-a petrecut cu Zaheu (Lc 19, 1-10), cu femeia păcătoasă (In 8, 3-11), cu Sfântul Pavel (aldătată Saul, care îi prigonea pe creștini, devenit el însuși mucenic și mărturisitor al lui Hristos, pe care Îl urmărea – a se vedea Fapte 9) și cu atâția alții de-a lungul istoriei omenești. Aceasta este astăzi starea de urgență duhovnicească: să ne schimbăm viața, privirea asupra vieții, să ne pocăim.

S-au petrecut deja de un an încoace lucruri care sunt pentru noi semnale de alarmă. Ne dăm seama din ce în ce mai mult că putem cu toții să murim de pe o zi pe alta, că pandemiile descrise în istoria omenirii nu sunt minciuni, chiar dacă astăzi ne e greu să credem și să le acceptăm. Și aceasta s-a petrecut astfel: foarte mulți au fost infectați de acest virus funest, care circulă fără a putea fi oprit, și mulți au murit. Or, dacă am fi trăit în altă epocă, mult mai multe persoane și-ar fi găsit moartea, poate chiar zeci de milioane. Progresul și cunoștințele pe care le-a dobândit omenirea de-a lungul veacurilor fac ca ceea ce ar fi putut altădată să fie mult mai periculos pentru om astăzi să fie mult mai puțin dăunător. Cu toate acestea, fiecare moment de criză pentru om sau pentru omenire ne poate sluji de prilej pentru a ne regândi viața, viitorul, felul de a vedea și de a face lucrurile.

Oare ne-am pocăit? Oare am pus la îndoială felul nostru de a trăi și de a ne privi, pe noi și ceea ce ne înconjoară? „Iată acum vreme bine primită, iată acum ziua mântuirii: să arătăm deci roadele pocăinței, și vom dobândi viața”, citim în Triod¹. Este vremea să o facem, căci zilele noastre sunt în mâinile lui Dumnezeu, care ne iubește și ne apără, care ne-a arătat iubirea Sa nesfârșită prin Fiul Său cel mult iubit, răstignit și înviat pentru noi, dar care nu face lucrurile în locul nostru, care în cele din urmă nu ne încalcă libertatea. Astfel, a ne pocăi înseamnă și a vedea viața, propria noastră viață, prin ochii lui Hristos, care S-a pocăit El Însuși pentru noi, rugându-L pe Tatăl Său ceresc să ne ierte, pentru că nu știm răul pe care-l facem (Lc 23, 34).

Perioada Postului Mare, pe care o trăim acum, ne îndeamnă la pocăință și ne ajută să o găsim, deschizându-ne calea care ne îngăduie să intrăm și noi, cu Sfântul Duh, în postul Domnului Iisus Hristos, care Cel dintâi a postit pentru noi patruzeci de zile în pustie  (Lc 4, 1-14), urmând pentru noi calea ascultării de Tatăl, pocăindu-Se pentru noi ca Noul Adam (Rom 5), pentru a ne arăta ce este viața în Dumnezeu, în ascultarea de Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu, în pocăință, căci pocăința și iubirea sunt nedespărțite: „sunt pentru că sunt iubit [de Dumnezeu]. Iar iubirea răspunde iubirii. Această conștiință de a fi iubit și acest răspuns pe care ea îl declanșează sunt singurul criteriu al pocăinței”, scrie Olivier Clément². Prin pocăința Sa pentru noi, care se împlinește pe Cruce, privirea Lui asupra noastră se preschimbă în privire de compasiune și de iubire, și astfel se schimbă și propria noastră privire asupra Lui, asupra vieții pe care ne-a dat-o, asupra înțelesului suferinței și al morții.

Vremurile sunt rele și nimeni nu știe ce ne va aduce ziua care vine, însă un lucru este sigur și foarte actual (în ciuda faptului că fusese deja vestit de Sfântul Ioan Botezătorul, acum foarte multă vreme): urgența noastră este pocăința. Doar ea ne va aduce să-L ascultăm pe Dumnezeu și voia Sa, pentru noi și pentru viața noastră.

† Mitropolitul Iosif

Note: