Criza iconoclastă și al doilea sinod ecumenic de la Niceea (787), despre care a fost vorba ultima oară, au marcat un moment important în procesul de îndepărtare a creștinătății occidentale de cea orientală. Puțin timp după Niceea, în anul 794, Carol cel Mare a reunit un sinod la Frankfurt, unde printre multele inovații aduse în organizarea bisericească, textul de la Niceea a fost respins. În schimb, trimișii papei de la Roma (Adrian I) au fost prezenți la sinodul de la Niceea, papalitatea având în perioada iconoclastă un rol important în apărarea ortodoxiei. Ea a refuzat să valideze sinodul de la Frankfurt și a sfârșit prin a recunoaște sinodul de la Niceea (în 880), în pofida ostilității clerului franc. Însă dincolo de ezitările papei, biserica din imperiul carolingian se îndepărtează din ce în ce mai mult de tradițiile și învățătura bisericii din cadrul imperiului bizantin. Cum s-a ajuns la această îndepărtare? Cum a luat naștere noua creștinătate occidentală care s-a despărțit de moștenirea romano-bizantina ce predominase până atunci în Occident?

Aceasta s-a petrecut în cadrul unui proces mai larg de mutație istorică din regiune: un nou spațiu politic, economic și cultural se formează în timpul regilor carolingieni, care nu mai era axat pe aria de civilizație mediteraneană a fostului imperiu roman. Regatul franc al lui Carol cel Mare, care și-a ales capitala la Aix-la-Chapelle (sau Aachen, în Renania) nu mai era regatul lui Clovis, primul rege al francilor, și al dinastiei merovingienilor (secolele VI-VII). Clovis (481-511), după victoriile sale militare și fondarea regatului franc, deși și-a păstrat autonomia, a dorit să fie recunoscut de către împăratul de la Constantinopol și să fie în uniune religioasă cu bizantinii, devenind un apărător al ortodoxiei în conflictul cu alți regi germanici care erau arieni. Biserica francilor își avea deci punctele de reper în imperiul roman al cărui centru era acum în Orient, iar monahismul în fosta Galie s-a născut din tradiția orientală a părinților din deșert adusă în sudul Franței de Sfântul Ioan Casian, originar din Sciția, din părțile Dobrogei, la începutul secolului al V-lea (viața monastică de pe insula Lérins, mănăstirea Sfântul Victor din Marseille). Un exemplu al culturii franco-romane a epocii este chiar Sfânta Genoveva de la Paris, care a contribuit decisiv la unirea francilor și a romanilor într-un regat creștin comun. În secolul al VI-lea, împăratul Iustinian (527-565) transformă Mediterana într-un „lac roman” cu capitala la Constantinopol, dominând politic și cultural regatele barbare. Papii de la Roma, dintre care putem aminti exemplul Sfântului Grigorie cel Mare (590-604), erau în strânsă legătură cu puterea de la Constantinopol, loialitatea lor față de imperiu fiind o formă de patriotism roman în raport cu regii barbari. Papa Grigorie cel Mare, în afară de a fi fost un ierarh înzestrat, dăruit Bisericii, se comportă și ca un reprezentant de facto al împăratului de la Constantinopol, până la a emite acte în numele său, căci avea un prestigiu mai mare decât reprezentantul oficial al împăratului, exarhul de la Ravena.

Însă situația se schimbă în cursul secolului al VII-lea, înainte chiar ca musulmanii să ajungă în Spania și în sudul Italiei, pe fondul declinului economic și demografic al regiunii – ca urmare a unei mari epidemii de ciumă – însoțit de un declin al culturii latine odată cu retragerea progresivă din Occident a imperiului bizantin. Cultura latină a mai supraviețuit în Italia și în sudul Franței. Însă mai spre nord, spațiul dintre Sena și Rin cunoaște un nou început, cu o dezvoltare economică fără precedent, cu apariția de noi orașe și porturi și a unei puternice aristocrații care se detașează de dinastia merovingiană, creând premizele unui nou spațiu politic ce va fi imperiul lui Carol cel Mare. Acest spațiu nu mai era legat de cultura mediteraneană romană. Se dezvoltă aici o cultură proprie și chiar în interiorul Bisericii o spiritualitate specifică influențată de monahismul irlandez. Cel mai celebru dintre monahii irlandezi misionari este Sfântul Columban, care împreună cu doisprezece ucenici a părăsit Irlanda (592) și a străbătut Franța până în nordul Italiei, fondând numeroase mănăstiri dintre care cea de la Luxeuil (Burgundia) și Bobbio (nordul Italiei). Se pare ca el este primul care folosește termenul de „Europa” într-un sens nou: el vorbește de „toate Bisericile Europei”, supuse autorității papale. Misiunile monahilor irlandezi din secolul al VII-lea au fost urmate în secolul al VIII-lea de o altă generație, anume a monahilor anglo-saxoni, care venind din Anglia au continuat opera de evanghelizare în spațiul franc, mai ales în Germania, dintre care cel mai important este Sfântul Bonifaciu, apostol al Germaniei, care a murit ca martir în Frizia la anul 754.

În acest context de mutație politică, economică și spirituală se va impune puterea carolingienilor, marea familie aristocraticădin zona Rinului Superior, care vor reuși să extindă regatul franc până la fondarea unui nou imperiu, imperiul carolingian, care, împreună – sau mai degrabă în concurență cu o papalitate reformată, vor da naștere creștinătății occidentale, în ruptură cu Răsăritul și cu Biserica Ortodoxă. Carol Martel, bunicul lui Carol cel Mare, își impune autoritatea asupra regatului și dobândește victoria asupra arabilor la celebra bătălie de la Poitiers, moment simbolic în istoria occidentală care marchează stoparea avansării arabe pe continent. Succesorul său, Pepin cel Scurt este considerat fondatorul dinastiei carolingiene, căreia îi conferă o nouă legitimitate religioasă printr-o inovație introdusă la ceremonia de încoronare – care nu exista la împărații bizantini –, anume ungerea cu ulei sfințit după modelul lui David din Vechiul Testament, rege și profet. Prima ceremonie de acest fel, anume încoronarea lui Pepin în bazilica Saint Denis din Paris (754) a fost făcută de însuși papa Åžtefan al II-lea, însă nu la inițiativa lui, ci constrâns de situație: papa trebuise să părăsească Roma cucerită de Lombarzi și să traverseze Alpii în căutarea de sprijin militar (e de notat că aceasta se întâmpla în același an cu sinodul iconoclast de la Constantinopol, papa neputând să ceară ajutorul împăratului bizantin iconoclast). Semnificația acestei încoronări este de mare importanță, fiind la originea pretinsului caracter sacru al monarhiei franceze, însă ea nu venea din tradiția bisericii, ci din noua concepție politico-religioasă de la curtea carolingiană, inspirată din Vechiul Testament, un text al epocii afirmând că prin această ungere regele primește harul Duhului Sfânt, ideea fiind că suveranul cumulează vocația regală și cea sacerdotală (fără a fi totuși un preot). În urma acestui compromis, Pepin îl reinstalează pe papă la Roma, de unde lombarzii sunt înlăturați: este și momentul apariției statului papal în centrul Italiei, sub protecția regilor franci. E de notat că în această perioadă a consolidării statului pontifical apare unul din cele mai celebre falsuri din istorie, faimoasa „donație a lui Constantin”: după acest text, intitulat „Constitutum Constantini”, împăratul Constantin cel Mare, părăsind Italia, ar fi transferat puterea imperială papei Silvestru și succesorilor lui. Până la denunțarea acestui fals în epoca Renașterii, papalitatea va invoca acest text în favoarea preeminenței puterii sale asupra suveranilor europeni.

Dar cum s-a ajuns la o nouă concepție despre imperiul creștin și la concurența dintre papă și împărat pentru puterea imperială în Occident? Pregătită la curtea carolingiană, în special de Alcuin, principalul sfetnic al lui Carol cel mare, ideea creării unui nou imperiu occidental era prezentă și la Roma în mediile pontificale. Ceremonia încoronării lui Carol cel Mare la Roma, în anul 800, de către papa Leon al III-lea, traduce aceste noi idei: dincolo de concurența pentru supremație, papa și împăratul se vor sprijini unul pe celălalt pentru a-și consolida puterea în spațiul occidental. Pe lângă faptul de a fi uns ca un nou „David”, după încoronarea practicată de regii carolingieni, Carol cel Mare este de acum înainte și un nou „Augustus”, stăpân peste un imperiu care se autointitulează „roman”, în timp ce imperiul bizantin, prins încă în criza iconoclastă, este denigrat (pretextul fiind că tronul împăratului a fost uzurpat de o femeie, împărăteasa Irina). Mai târziu, Carol cel Mare va obține o recunoaștere din partea împăratului bizantin Mihai I și, teoretic, vor coexista doi împărați „frați”, unul în Occident și unul în Orient; însă acest compromis a fost de scurtă durată. Pe de-o parte, unitatea imperiului lui Carol cel Mare ia sfârșit la moartea succesorului său Ludovic, imperiul fiind împărțit între cei trei fii ai săi. Însă fragmentarea politică ce urmează, care este la originea statelor Europei occidentale, nu pune capăt operei lui Carol cel Mare, ale cărui reforme, inclusiv în interiorul Bisericii își continuă efectele. Pe de altă parte, imperiul bizantin, confruntat cu avansarea musulmană, își restrânge frontierele la dimensiunile unui imperiu oriental, din ce în ce mai elenizat, și păstrează doar câteva posesiuni în sudul Italiei. Concurența dintre cele două imperii va fi dublată de pretențiile papei la o absolută supremație în lumea creștină. Apusul va fi marcat timp de secole de ideea că nu poate fi decât un suveran creștin cu vocație universală (în sensul acesta imperiul creștin este mai mult decât un regat creștin, căci are vocație universală). Gândirea occidentală se depărtează de cea bizantină și în planul acesta, tinzând din ce în ce mai mult să justifice teologic construcția unei împărății a lumii acesteia, condusă de un fel de reprezentant al lui Hristos pe pământ. Asistăm deci în această perioadă la nașterea unui nou spațiu politic, cultural și religios, Europa, care apare în opoziție cu Bizanțul, și în sânul acestor două imperii, Biserica cunoaște o ruptură din ce în ce mai adâncă între partea de cultură latino-germanică și partea grecească, ruptură care va duce la marea schismă din 1054, așa cum vom vedea în continuare.

Ioana Tănase