Răstignirea și moartea pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos n‑au însemnat nici pe departe o înfrângere, cum se așteptau cei care l‑au răstignit. Dimpotrivă, moartea pe cruce a Domnului, din dragoste nesfârșită față de oameni, a devenit cea mai mare biruință, pentru că El n‑a rămas în mormânt ca un simplu om, ci a înviat ca Dumnezeu! După moartea Sa, Mântuitorul S‑a pogorât cu sufletul la iad ca să vestească și celor adormiți mântuirea, iar o dată cu învierea Sa i‑a înviat pe toți cei morți întru credință, de la începutul lumii și până atunci. Icoana Învierii Domnului reprezintă tocmai coborârea Sa la iad și învierea lui Adam, cu tot neamul lui.

Viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos, care a readus și a unit în firea Sa omenească întrega omenire, este exemplară pentru fiecare creștin, pentru fiecare om. Nu există om în lume care să nu întâmpine, de‑a lungul vieții, încercări, suferințe sau nereușite de tot felul. Acestea țin de condiția noastră umană, supusă păcatului, și fac parte din crucea pe care trebuie să o purtăm zi de zi. Mântuitorul spune: „De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑și ia crucea în fiecare zi și să‑Mi urmeze Mie.” (Luca 9, 23). Oamenii credincioși își dau seama că suferințele și pătimirile lor au un sens mântuitor, de aceea își încredințează viața lui Dumnezeu și se roagă stăruitor și cu nădejde ca Dumnezeu să le ierte păcatele, să‑i întărească în suferințe, să le dea curaj și răbdare până ce, cu ajutorul Lui, vor birui. Astfel, în crucea suferințelor noastre se ascunde și puterea învierii, adică biruința. Sfântul Apostol Pavel ne încredințează zicând: „Nu v‑a cuprins ispită care să fi fost peste puterea voastră.”. Åži de asemenea: „Credincios este Dumnezeu care nu va îngădui să fiți ispitiți mai mult decât puteți, ci o dată cu ispita va aduce și scăparea din ea, ca să puteți răbda.” (I Corinteni 10, 13). Aceste cuvinte, inspirate de Duhul Sfânt, ne încredințează că Dumnezeu știe necazul nostru și este alături de noi, dacă strigăm din inimă după ajutorul Lui. Dacă privim cu ochii credinței ispitele și necazurile vieții, ne dăm seama că ele sunt o adevărată binecuvântare, pentru că în necazuri și greutăți ne rugăm cu mai multă smerenie și cu lacrimi de pocăință, și simțim ajutorul lui Dumnezeu. Sfântul Antonie cel Mare zice: „lucrarea cea mare a omului este să‑și arunce păcatul înaintea lui Dumnezeu și să se aștepte la ispită până la ultima suflare”. Totuși, trebuie să fim cu luare aminte, ca să nu ne provocăm noi înșine ispite și greutăți, trăind nepăsători în păcat, muncind peste măsură sau exagerând în mâncare sau băutură, fiind nemulțumiți cu ceea ce avem ori supărându‑ne prea ușor și nerespectând legile firii (ale naturii) și legile lui Dumnezeu. O vorbă înțeleaptă spune: „Dumnezeu iartă întotdeauna, omul iartă câteodată, natura însă nu iartă niciodată”. Să respectăm deci legile care guvernează natura umană, sufletul și trupul, și ne vom bucura de mai multă sănătate sufletească și trupească.

Așa cum, în viața fiecărui om, crucea și învierea sunt realități de zi cu zi, tot așa și în viața popoarelor crucea și învierea sunt prezente de‑a lungul istoriei. Ca multe alte popoare, poporul român a avut o istorie dureroasă, o cruce grea, pe care a purtat‑o însă cu multă credință și cu nădejde în izbăvire. De aceea Dumnezeu ne‑a salvat ființa, unitatea de limbă și de credință. Astăzi, asupra poporului nostru apasă cea mai mare cruce din istoria lui, care‑l amenință cu pieirea prin aceea că milioane de români și‑au părăsit țara. Din păcate, exodul românilor în străinătate nu încetează, dimpotrivă, crește de la an la an. Desigur, fiecare poate da vina pe ceilalți, în primul rând pe conducători. Totuși, nu numai conducătorii au partea lor de vină, dar și noi, cei care am părăsit prea ușor țara, în căutarea unei vieți mai bune sau a unei cruci mai ușoare. Se întâmplă însă că, vrând să ne ușurăm crucea, dăm peste o cruce și mai grea. Căutând, departe de țară, o viață mai bună din punct de vedere material, am dat peste suferințe sufletești mult mai mari decât cele pe care le‑am îndurat la casa părintească.

Aici intervine rolul de neînlocuit al Bisericii care singură ne poate alina, prin rugăciunea ei, suferințele sufletești și trupești. Dacă suntem încadrați conștient în parohiile de care aparținem, participând cu evlavie în fiecare duminică la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, dacă ne spovedim și ne împărtășim des cu Trupul și Sângele Domnului, dacă ne rugăm mult și ne ferim de păcate, Dumnezeu ne binecuvântează viața și ne dă o inimă bună și compătimitoare față de suferința neamului și a oamenilor, în general.

Fiecare dintre noi, oricât de mici și neînsemnați am fi, putem contribui la renașterea poporului nostru, la învierea lui. În primul rând, prin rugăciunea noastră smerită și stăruitoare. În fiecare zi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru poporul nostru, pentru conducătorii lui, pentru toți cei ce suferă în diferite feluri. Apoi, să încercăm să‑i ajutăm fiecare, cât de puțin, pe cei de acasă, să ne ducem cât mai des în țară și să‑i îndemnăm și pe alții să viziteze România. Să încercăm, de asemenea, să fim mai uniți și să constituim asociații profesionale care să sprijine efectiv țara noastră. Åži mai ales, să insuflăm copiilor noștri dragostea față de Biserica și față de țara părinților și a bunicilor lor, dar și față de limba română.

Chemând binecuvântarea lui Dumnezeu peste toți credincioșii noștri, părinți, copii, tineri și vârstnici, vă îmbrățișez în Hristos Domnul, Cel înviat, și vă adresez, încă o dată, salutul pascal „Hristos a înviat” și urarea „Sărbători fericite”.Să fiți cu toții sănătoși și bucuroși de marele praznic al Învierii Domnului!

Al vostru, de tot binele voitor și rugător smerit către Domnul,

† Mitropolitul Serafim