Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 1 Aprilie 2018 Ora: 15:14

Cuvânt la învierea Domnului

La despărţirea de ucenici, Domnul le‑a poruncit, zicând: „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându‑le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându‑le să păzească toate câte v‑am spus vouă, şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”(Matei 28, 19‑20). Sfântul Evanghelist Marcu spune că, după Înălţarea Domnului la Cer, Sfinţii Apostoli au început propovăduirea Evangheliei şi că „Domnul lucra împreună cu ei şi întărea cuvântul, prin minunile care urmau” (Marcu 16, 20). Viaţa Apostolilor n‑a fost deloc uşoară. Ei au alergat în toată lumea şi L‑au vestit pe Hristos înviat, cu preţul multor împotriviri şi suferinţe. Aproape toţi au murit de moarte martirică.

În sensul restrâns al cuvântului, ucenicii Domnului au fost cei 12 Apostoli, dar în sensul lui larg, ucenici ai Domnului sunt toţi cei botezaţi în numele Lui. Cuvântul „creştin” vine de la Hristos şi înseamnă a fi al lui Hristos, a crede în Hristos şi a‑L urma pe  Hristos, îndurând orice necaz şi împotrivire. Dar, deşi mulţi cred în Hristos, totuşi nu mulţi Îl urmează, pentru că nu trăiesc după poruncile Lui. De aceea făgăduinţa Domnului: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20) nu se împlineşte decât cu cei care trăiesc după voia Lui. Datoria noastră de ucenici ai lui Hristos este aceea de a ne strădui, zi de zi şi ceas de ceas, să‑L avem pe Hristos în inima noastră, prin rugăciune şi prin săvârşirea binelui. Căci „credinţa fără fapte este moartă în ea însăşi” (Iacov 2,17). Numai dacă ne străduim să devenim mereu mai buni şi să facem tot mai mult bine semenilor noştri Hristos este cu noi, lucrează împreună cu noi şi Îşi arată puterea prin minunile Sale (cf. Marcu 16, 20). Mai cu seamă în rugăciune Îl simţim pe Hristos Domnul în inima noastră care devine, încetul cu încetul, o inimă bună, simţitoare şi compătimitoare faţă de suferinţa semenilor noştri. De aceea primii creştini stăruiau în învăţătura Apostolilor, în frângerea pâinii (participând la Sfânta Liturghie) şi în rugăciuni…,iar inima şi sufletul celor ce au crezut erau una. Nimeni nu era între ei lipsit pentru că se ajutau unii pe alţii (Faptele Apostolilor 2, 42; 4, 32, 34). Felul de vieţuire al primilor creştini, descris în cartea Faptele Apostolilor, rămâne exemplu de urmat pentru toţi creştinii până la sfârşitul veacurilor!

Despre vieţuirea primilor creştini ne vorbeşte şi Epistola către Diognet, o veche scriere din secolul al II‑lea, în care se spune despre creştini  că „locuiesc în țările în care s‑au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice țară străină le e patrie, și orice patrie le e țară străină. Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți (sau leapădă pe cei nenăscuţi – n.n.). Întind masă comună, dar nu și patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viață, biruiesc legile”.

Mai târziu, în secolul al XIV‑lea, un credincios laic, Sfântul Nicolae Cabasila, spune că esenţialul în viaţa creştinilor este „legea dragostei”, care nu pune nici o piedică în ducerea la îndeplinire a muncii şi a îndeletnicirilor noastre, care nu cere „nici să trăim singuri la marginea lumii, nici să ne hrănim cu mâncări neobişnuite, nici să ne schimbăm îmbrăcămintea, ori să ne primejduim sănătatea…”. Important este „să sfinţim toate ocupaţiile”prin vieţuirea în Hristos, participând la Sfânta Liturghie şi împărtăşindu‑ne cu Trupul şi Sângele Domnului, rugându‑ne  acasă, la lucru, pe drum şi în tot locul, urmărind  „sobrietatea şi paza minţii de gânduri rele” şi „meditarea la imensitatea dragostei lui Dumnezeu pentru noi”. El conclude:„Pentru aceasta spre El (Hristos) să ne îndreptăm mereu gândurile noastre, pentru ca mintea să ne fie plină numai de vrerile Lui, iar grija de fiecare ceas să ne fie aţintită spre El”.

Imnul „Învierea lui Hristos văzând…” cu care am început această Pastorală, ne cheamă „să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea”. În viaţa noastră a creştinilor, ca şi în viaţa pământească a Mântuitorului Hristos, crucea şi învierea sunt două realităţi fundamentale şi de nedespărţit. Nu putem ajunge la înviere decât prin cruce, iar crucea conţine deja învierea, este impregnată de înviere. Mântuitorul ne cheamă la purtarea crucii: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea şi să‑Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aceasta înseamnă să acceptăm, fără să ne tulburăm, toate încercările vieţii, toate necazurile câte vin asupra noastră şi să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este prezent cu puterea Învierii Sale în toate necazurile şi suferinţele noastre. În cele din urmă, El le poartă pe toate, dacă‑I cerem mereu ajutorul şi nu ne pierdem nădejdea şi curajul vieţii.

Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele voitor şi rugător către Domnul,

† Mitropolitul Serafim

 

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni