La despărțirea de ucenici, Domnul le‑a poruncit, zicând: „mergând, învățați toate neamurile, botezându‑le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându‑le să păzească toate câte v‑am spus vouă, și iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”(Matei 28, 19‑20). Sfântul Evanghelist Marcu spune că, după Înălțarea Domnului la Cer, Sfinții Apostoli au început propovăduirea Evangheliei și că „Domnul lucra împreună cu ei și întărea cuvântul, prin minunile care urmau” (Marcu 16, 20). Viața Apostolilor n‑a fost deloc ușoară. Ei au alergat în toată lumea și L‑au vestit pe Hristos înviat, cu prețul multor împotriviri și suferințe. Aproape toți au murit de moarte martirică.
În sensul restrâns al cuvântului, ucenicii Domnului au fost cei 12 Apostoli, dar în sensul lui larg, ucenici ai Domnului sunt toți cei botezați în numele Lui. Cuvântul „creștin” vine de la Hristos și înseamnă a fi al lui Hristos, a crede în Hristos și a‑L urma pe Hristos, îndurând orice necaz și împotrivire. Dar, deși mulți cred în Hristos, totuși nu mulți Îl urmează, pentru că nu trăiesc după poruncile Lui. De aceea făgăduința Domnului: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20) nu se împlinește decât cu cei care trăiesc după voia Lui. Datoria noastră de ucenici ai lui Hristos este aceea de a ne strădui, zi de zi și ceas de ceas, să‑L avem pe Hristos în inima noastră, prin rugăciune și prin săvârșirea binelui. Căci „credința fără fapte este moartă în ea însăși” (Iacov 2,17). Numai dacă ne străduim să devenim mereu mai buni și să facem tot mai mult bine semenilor noștri Hristos este cu noi, lucrează împreună cu noi și Își arată puterea prin minunile Sale (cf. Marcu 16, 20). Mai cu seamă în rugăciune Îl simțim pe Hristos Domnul în inima noastră care devine, încetul cu încetul, o inimă bună, simțitoare și compătimitoare față de suferința semenilor noștri. De aceea primii creștini „stăruiau în învățătura Apostolilor, în frângerea pâinii (participând la Sfânta Liturghie) și în rugăciuni…,iar inima și sufletul celor ce au crezut erau una. Nimeni nu era între ei lipsit pentru că se ajutau unii pe alții (Faptele Apostolilor 2, 42; 4, 32, 34). Felul de viețuire al primilor creștini, descris în cartea Faptele Apostolilor, rămâne exemplu de urmat pentru toți creștinii până la sfârșitul veacurilor!
Despre viețuirea primilor creștini ne vorbește și Epistola către Diognet, o veche scriere din secolul al II‑lea, în care se spune despre creștini că „locuiesc în țările în care s‑au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice țară străină le e patrie, și orice patrie le e țară străină. Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți (sau leapădă pe cei nenăscuți – n.n.). Întind masă comună, dar nu și patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viață, biruiesc legile”.
Mai târziu, în secolul al XIV‑lea, un credincios laic, Sfântul Nicolae Cabasila, spune că esențialul în viața creștinilor este „legea dragostei”, care nu pune nici o piedică în ducerea la îndeplinire a muncii și a îndeletnicirilor noastre, care nu cere „nici să trăim singuri la marginea lumii, nici să ne hrănim cu mâncări neobișnuite, nici să ne schimbăm îmbrăcămintea, ori să ne primejduim sănătatea…”. Important este „să sfințim toate ocupațiile”prin viețuirea în Hristos, participând la Sfânta Liturghie și împărtășindu‑ne cu Trupul și Sângele Domnului, rugându‑ne acasă, la lucru, pe drum și în tot locul, urmărind „sobrietatea și paza minții de gânduri rele” și „meditarea la imensitatea dragostei lui Dumnezeu pentru noi”. El conclude:„Pentru aceasta spre El (Hristos) să ne îndreptăm mereu gândurile noastre, pentru ca mintea să ne fie plină numai de vrerile Lui, iar grija de fiecare ceas să ne fie ațintită spre El”.
Imnul „Învierea lui Hristos văzând…” cu care am început această Pastorală, ne cheamă „să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea”. În viața noastră a creștinilor, ca și în viața pământească a Mântuitorului Hristos, crucea și învierea sunt două realități fundamentale și de nedespărțit. Nu putem ajunge la înviere decât prin cruce, iar crucea conține deja învierea, este impregnată de înviere. Mântuitorul ne cheamă la purtarea crucii: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑și ia crucea și să‑Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Aceasta înseamnă să acceptăm, fără să ne tulburăm, toate încercările vieții, toate necazurile câte vin asupra noastră și să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este prezent cu puterea Învierii Sale în toate necazurile și suferințele noastre. În cele din urmă, El le poartă pe toate, dacă‑I cerem mereu ajutorul și nu ne pierdem nădejdea și curajul vieții.
Hristos a înviat!
Al vostru de tot binele voitor și rugător către Domnul,
† Mitropolitul Serafim

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team