Interviu cu Ieromonahul Macarie Simonopetritul

Dacă cineva, din cauza unor păcate grave, s-a rupt de Biserică și nu poate să se împărtășească, Spovedania sacramen­tală îl ajută să se întoarcă în Biserică și să se vindece pentru a se putea împărtă­și. Acesta era rolul primordial al Spovedaniei: nu de a-i respinge pe oa­meni sau de a-i ține mulți ani departe de împărtășanie, ci de a-i vindeca și a-i în­toarce în comuniune cu Biserica prin îm­părtășire. În trecut, oamenii își mărturi­seau doar păcatele grave, iar Biserica nu era un tribunal care să-i judece sau să-i condamne, ci le oferea un medicament duhovnicesc pe care-l considera mai po­trivit. Biserica nu spune că dacă ai făcut cutare sau cutare păcat, 10-15 ani nu ai voie să te împărtășești, ci dacă ai făcut ceva grav, boala ta duhovnicească este atât de adâncă încât 5 sau 10 ani va tre­bui să postești mai mult, să te rogi mai mult, să faci milostenie etc., ca să te vin­deci. Canonul nu este o așteptare pasi­vă până la „ispășirea pedepsei”, ci o lu­crare activă de vindecare, care începe cu oprirea de la păcat și încercarea de schim­bare a vieții.

În tradiția monahală frații merg la părintele duhovnicesc pentru a-și des­coperi și gândurile, nu doar păcatele; deci nu mărturisesc doar ce este ne­gativ, ci și pe cele pozitive, își deschid conștiința. Åži astfel, atât părintele du­hovnicesc, cât și monahul pot să în­țeleagă care sunt rădăcinile păcatelor și gândurilor, care sunt patimile și, cel mai important, îl învață cum să lupte pentru a-și curăți trupul și sufletul de patimi. Dacă părintele duhovnicesc este și preot, mărturisirea păcatelor poate avea loc simultan cu descope­rirea gândurilor, dar ele sunt totuși distincte și nu trebuie confundate. A te mărturisi înseamnă a cere iertare pentru păcate săvârșite, iar a-ți desco­peri gândurile înseamnă a-ți deschide con­știința, a cere sfaturi, a adresa diferite între­bări... Uneori chiar monahii, dar mai ales mirenii, confundă aceste lucruri și trans­formă Taina Spovedaniei într-o discuție duhovnicească sau psihologică; nu spun păcate, ci caută o discuție cu preotul. Åži acest lucru nu este rău, dar trebuie să înțe­legem că aceasta nu este Taina Spovedaniei! Deci, dacă mă spovedesc, trebuie să spun concret cu ce fapte, vorbe sau gânduri am greșit față de Dumnezeu, dar nu să înșir tot ce-mi trece prin minte sau să discut pro­blemele familiale sau personale. Åži acelea pot fi discutate cu preotul, dar într-un alt cadru.

A se spovedi cineva sistematic este bine, dar practica aceasta diferă de la o Biserică locală la alta. De exemplu, în Bisericile Rusă și Română, cu mici excep­ții, credincioșii trebuie să se spovedească înainte de fiecare împărtășire. Este bine că oamenii sunt puși în situația de a me­dita la viața lor și de a înțelege că nu te poți împărtăși fără pocăință, dar pocăin­ța nu implică obligatoriu și de fiecare dată spovedania. De multe ori, prin parohii, preoții nu reușesc să-i spovedească pe oa­meni în ajun și sunt nevoiți să-i primeas­că în grabă chiar înainte de împărtășanie. În acest ritm, penitentul abia dacă ajunge să spună două cuvinte, ia „biletul” pentru împărtășire și iese fără să înțeleagă nimic. Acest lucru este rău, pentru că golește spo­vedania de pocăință și o formalizează. Pocăință fără spovedanie poate exista, dar spovedanie fără pocăință nicidecum! Deci, dacă nu avem păcate concrete de spove­dit, nu trebuie să facem o spovedanie for­mală, pentru a ne liniști conștiința, ci ne pregătim și mergem direct la împărtășa­nie. Spovedania și împărtășania nu trebu­ie puse la pachet.

În Biserica Greacă nu este obligatorie spovedania înainte de fiecare împărtăși­re. Această practică ține separate aceste două taine și-l lasă pe credincios să se ho­tărască singur dacă are de mărturisit ceva; îi respectă libertatea. Deci fiecare merge la preot atunci când simte nevoia, e ceva care ține de pocăința personală. Partea proastă a lucrurilor este că mulți nu se mai spovedesc deloc, chiar dacă se împărtă­șesc la marile sărbători. Unii au auzit de spovedanie abia când au ajuns în Sfântul Munte, deși aveau păcate mari.

Cred că trebuie să ne întoarcem la ve­chea practică și să mergem la spovedanie de fiecare dată când avem păcate grave care rup comuniunea noastră cu Dumne­zeu, iar criteriul trebuie să fie conștiința noastră.

Mentalitatea omului modern diferă mult de cea a omului din trecut. Cum se reflectă acest lucru în practica spoveda­niei?

Diferența de mentalitate implică în primul rând o altă percepție a păcatului. Totul începe de la pedagogia pe care o face preotul cu credincioșii săi, ca să le tre­zească conștiința păcătoșeniei și să le spu­nă ce este păcat și ce nu. De fapt e o pro­blemă generală, valabilă cu toate Tainele Bisericii, fiindcă omul modern nu mai știe și nici nu este învățat care este sensul și scopul acestor Taine.

O altă problemă a omului modern este abordarea fie prea rațională, fie prea psi­hologică a spovedaniei. Åži observăm cum mulți merg la preot ca la psiholog sau nu merg deloc, zicând că preotul e un om ca și el. Într-adevăr, oamenii au astăzi mul­te probleme psihologice și psihice, dar spovedania e altceva și ea începe cu sim­țul responsabilității pentru mine însumi. Pot fi bolnav, necăjit, înjosit de alții etc., dar trebuie să încep spovedania cu fapte­le și vorbele concrete cu care am păcătu­it, fără să mă îndreptățesc sau să mă ascund după niște stări ale sufletului. Duhovnicul stabilește dacă acele stări sunt circumstan­țe agravante sau atenuante, nu eu... Pot fi om problematic, dar în cazul acesta tac, nu vorbesc, pentru că voi spune o vorbă care jignește și e păcat. Faptul că sunt com­plexat sau nervos este o problemă psiho­logică și ea trebuie rezolvată, dar la spo­vedanie spun că am vorbit urât sau m-am mâniat, iar starea mea psihologică nu mă îndreptățește să păcătuiesc, ci trebuie să fiu responsabil și mai degrabă să-mi înfrâ­nez limba și să mă smeresc.

Deci, la spovedanie spunem doar pă­catele și primim iertarea, iar dacă vrei să-ți rezolvi și alte probleme cu duhovnicul, ar fi preferabil să le discuți în afara Spoveda­niei. Preotul poate da sfaturi omului în funcție de situația și maturitatea lui, iar dacă acest lucru se întâmplă în cadrul Spo­vedaniei, nu trebuie totuși să confundăm îndrumarea duhovnicească cu Taina Bi­sericii.

Din păcate, nu toți preoții sunt învă­țați să dea sfaturi duhovnicești omului. Ei toți au aceeași putere de a dezlega păca­tele, dar nu toți au înțelepciune și discer­nământ. Duhovnicilor li se dă Pidalionul cu toate Canoanele Bisericii, dar fiecare le aplică după cum știe. Găsești acolo câți ani trebuie să oprești de la împărtășire pentru cutare și cutare păcat, dar aceasta nu-i suficient. Pidalionul e un simplu cri­teriu după care înțelegi care păcat e mai grav și care mai puțin grav.

Dacă eu merg la preot să mă spove­desc și văd că acesta are alături Pidalionul, mă înfricoșez. Înseamnă că nu merg la me­dic, ci la judecător. Cum spunea și Sfântul Paisie Aghioritul, „canoanele (gr. kanones) devin tunuri (gr. kanonia)” în mâna celui care nu știe să le aplice. Biserica are o lucrare vindecătoare, menită să-l apro­pie pe om de Dumnezeu, nu să-l îndepăr­teze. Preotul, ca un medic care are un de­pozit de medicamente, trebuie să învețe să prescrie medicamentul potrivit, căci dacă greșește tratamentul îl îmbolnăveș­te pe om și mai mult, iar uneori poate să-l și omoare.

De exemplu, în trecut era o rușine dacă cineva nu mergea la biserică sau nu se împărtășea. Iată de ce oprirea de la împăr­tășire nu era doar expresia teologică a ru­perii păcătosului de Hristos și de Biserică, ci și o trezire a conștiinței și rușinii, o „marginalizare pedagogică”. Acum însă, când pentru omul modern a devenit rușinos să mergi la biserică și să te împărtășești, dacă-i vei spune că pentru cutare păcat este oprit 9 ani de la împărtășanie, el se va în­depărta definitiv de Biserică, care nu mai este a celor mulți, ci a celor puțini. La mo­dul practic, Biserica a devenit marginalizată! Acum penitentul trebuie să depă­șească rușinea în sens invers decât în trecut și să se rupă de cei mulți, ca să se împărtășească împreună cu cei puțini. Nu înseamnă că nu-i voi da nici un canon sau o epitimie, dar în același timp trebuie să înțeleg că a opri pe cineva de la împărtă­șire pe termen lung nu este o soluție, căci pe un tânăr acest lucru nu-l deranjează, ci îl menține și mai mult în lumea păcatului.

Deci e nevoie de multă înțelepciune pastorală, pen­tru că putem să-l apropiem pe om de Hristos, dar pu­tem și să-l îndepărtăm.

Credeți că o revizuire sau o sistematizare a Ca­noanelor l-ar ajuta mai mult pe preot să se orien­teze la Spovedanie?

Nu cred. Canoanele sunt o moștenire a Tradi­ției și ne dau doar criteriul de canonisire, dar nu și specificul fiecărui caz în parte. Canoanele nu sunt sentințe, ci indicatoare.

Codificarea și sistematiza­rea canoanelor făcută de romano-catolici a transfor­mat viața Bisericii într-un sistem de reguli, iar acest lucru este străin Ortodo­xiei. Canoanele pentru or­todocși, ca și dogmele, nu pot fi sistema­tizate. Noi nu-L excludem pe Duhul Sfânt din Tradiția și experiența noastră. Da, avem niște texte, care sunt mărturii ale adevărului dogmatic, dar acestea nu-l epuizează. Biserica este plinătatea haru­lui și adevărului și formulează o dogmă atunci când o impune situația, dar nici­odată nu-și propune să sistematizeze învățăturile de dragul unei ordini apa­rente. Același lucru e valabil și cu Canoa­nele.

De exemplu, în secolul IV nu se punea problema avortului așa cum se pune acum. Avem unele referințe canonice, dar ele sunt vagi și ne oferă doar criteriul patris­tic, dar care trebuie adaptat la situația de astăzi. Care este acest criteriu? Că avortul este crimă, este ucidere de om! Dar asta nu înseamnă că trebuie să oprim femeile pentru 10 ani de la împărtășire; unele se pot sinucide de deznădejde. Deci în toa­te este nevoie de înțelepciune, iar proble­ma începe cu pregătirea preoților.

Cum credeți că ar trebui pregătiți vi­itorii duhovnici și ce calități trebuie să aibă un duhovnic?

De multe ori, atunci când viitorii pre­oți învață despre spovedanie fac un fel de „psihologie pastorală”; este bun și acest lu­cru, dar nu-i suficient. Este important ca viitorii duhovnici să învețe nu doar litera, ci mai ales duhul canoanelor. Pot să citeas­că și cărți psihologice, dar mai ales să aibă ei înșiși experiența duhovnicească a Bisericii, pe care o găsim expusă în cărțile părinților pustiei. Acestea trebuie studiate și trăite, pentru că numai așa duhovnicul va putea să aibă discernământ și să știe dacă cutare canon se potrivește unui om sau nu; îi face bine sau rău... Nu va ajunge fiecare preot un Cuvios Varsanufie, dar va avea to­tuși ceva din duhul părinților.

Bineînțeles, și preoții trebuie să aibă la rândul lor un duhovnic. Dacă preotul n-a fost niciodată un bun ucenic, nu va putea ajunge vreodată bun părinte. Dacă el însuși nu știe să se spovedească, nicio­dată nu va ști să spovedească pe alții.

Totodată, preotul care spovedește nu trebuie să se pretindă a fi un stareț, iar credincioșii nu trebuie să-l ia drept sta­reț. La acest capitol, situația din mănăs­tire este total diferită de cea din lume. În mănăstire eu mi-am ales starețul și ascult de el în toate și pentru totdeauna. Am lă­sat lumea și familia și-l urmez pe stareț, care este pentru mine icoana lui Hristos, de aceea fac ascultare desăvârșită. Acesta e monahismul! Mireanul însă merge la preot ca prin el să fie în legătură cu

Biserica. S-ar putea ca anumiți preoți să aibă trăire de stareț sau să fie stareții unor monahi, dar legătura pe care o are un mi­rean cu duhovnicul său nu poate fi după modelul monahal. Preotul nu-i poate cere unui mirean ascultare în toate aspectele vieții, așa cum ascultă un monah de egu­menul său. Aceasta nu este corect! Mireanul are o altă libertate și o altă res­ponsabilitate față de familie și societate, nu răspunde doar de el însuși. Nu e co­rect ca un om să-și întrebe duhovnicul dacă poate sau nu să cumpere sau să vân­dă ceva, unde să meargă în vacanță sau altele de genul acesta. Duhovnicul îi poa­te da fiului duhovnicesc niște orientări generale în viața duhovnicească, pentru a evita păcatul, dar trebuie și să-l învețe să fie responsabil pentru deciziile pe care le ia în viață. Åži să nu confundăm toată această povățuire cu Taina Spovedaniei. Uneori oamenii ar vrea să transfere toa­tă responsabilitatea pe umerii preotului, dar un duhovnic adevărat îl va învăța pe mirean să-și folosească corect libertatea și-i va spune că nu se poate implica în anumite aspecte ale vieții lui, în dormi­torul lui sau în afacerile lui. E altceva în mănăstire, unde starețul cunoaște și hotărăște fiecare detaliu al vieții mona­hului, dar acest mod de viață a fost ales benevol și el presupune alte condiții de viață, care nu sunt aplicabile oamenilor din lume.

Ați spus mai devreme că duhovnicul nu trebuie să se implice în dormitorul ucenicilor săi. În zilele noastre, multe fa­milii, deși au fost binecuvântate la Cununie să nască copii, după unul sau doi se protejează și nu mai vor alți copii. Unii duhovnici îi opresc pe aceștia de la împărtășanie, iar alții sunt mai indul­genți. Cum vedeți sfinția voastră aceas­tă problemă?

Orice relație trupească în afara căsă­toriei este păcat, dar uneori se fac păcate și în cadrul familiei, inclusiv păcate împo­triva firii. Acestea trebuie spovedite, dar consider că nu-i corect ca preotul să-i în­trebe pe oameni dacă au făcut așa ceva sau să intre în detalii. Poate să le dea ceva să citească, poate să facă cateheze cu famili­ile din parohie și să le spună la modul ge­neral că există așa păcate, iar omul va în­țelege singur dacă a păcătuit sau nu; iar când va veni la spovedanie, preotul doar îl va asculta și-l va îndruma cu înțelepciu­ne. Dacă unul din soți a spovedit un pă­cat împotriva firii, iar celălalt se rușinea­ză sau nu înțelege că trebuie să-l spună, preotul poate pune unele întrebări, dar fără să atenteze la libertatea și intimitatea omului. De asemenea, nu mi se pare co­rect ca preotul să le spună soților de câte ori și cum să aibă relații. Noi le spunem ce recomandă Biserica în privința postu­lui, dar fiecare cuplu are măsura și vârsta sa duhovnicească...

Iar subiectul nașterii de copii e și mai complicat și cred că nu putem oferi solu­ții generale, ci fiecare caz trebuie analizat în parte. Dacă cineva îl întreabă pe preot despre anticoncepționale, preotul trebu­ie să-i spună ce învață Biserica, căci dacă nu-i va spune, de unde va afla credincio­sul? Dar oprirea de la împărtășire cred că ar trebui să depindă de mai mulți factori. Dacă o familie are 3-4 copii și condițiile lor materiale, spațiul locativ și alte proble­me nu le permit să aibă mai mulți copii, cred că se poate aplica iconomia, dar cu condiția ca metodele de contracepție fo­losite de ei să nu fie abortive; nu poți să le spui să nu aibă relații, dar se stabilesc anumite limite.

Iar dacă unii au doar un copil sau doi, sunt sănătoși și au condiții, dar nu vor să mai aibă copii, nu-i putem obliga, dar cred că aceștia trebuie să se împărtășeas­că mai rar, doar la marile sărbători, până vor înțelege că metodele de contracepție pot fi tolerate doar în anumite condiții și pentru o perioadă limitată de timp. Astfel, soții nu vor fi îndepărtați de Biserică, dar, în același timp, vor înțelege că modul lor de viață nu corespunde chemării și bine­cuvântării pe care au primit-o la Cununie, relația lor fiind marcată de slăbiciune, egoism, moda timpului etc. Deci nu pu­tem stabili șabloane, pentru că și condi­țiile de viață ale fiecărei familii diferă de la un caz la altul. Preotul trebuie să aibă înțelepciune și discernământ, nu doar să lege și să dezlege.

Mulțumim mult, părinte Macarie. Domnul să ne ajute!

A intervievat ierom. Petru Pruteanu Simonos Petras, 7septembrie 2016