Interviu cu Ieromonahul Macarie Simonopetritul

Dacă cineva, din cauza unor păcate grave, s-a rupt de Biserică şi nu poate să se împărtăşească, Spovedania sacramen­tală îl ajută să se întoarcă în Biserică şi să se vindece pentru a se putea împărtă­şi. Acesta era rolul primordial al Spovedaniei: nu de a-i respinge pe oa­meni sau de a-i ţine mulţi ani departe de împărtăşanie, ci de a-i vindeca şi a-i în­toarce în comuniune cu Biserica prin îm­părtăşire. În trecut, oamenii îşi mărturi­seau doar păcatele grave, iar Biserica nu era un tribunal care să-i judece sau să-i condamne, ci le oferea un medicament duhovnicesc pe care-l considera mai po­trivit. Biserica nu spune că dacă ai făcut cutare sau cutare păcat, 10-15 ani nu ai voie să te împărtăşeşti, ci dacă ai făcut ceva grav, boala ta duhovnicească este atât de adâncă încât 5 sau 10 ani va tre­bui să posteşti mai mult, să te rogi mai mult, să faci milostenie etc., ca să te vin­deci. Canonul nu este o aşteptare pasi­vă până la „ispăşirea pedepsei”, ci o lu­crare activă de vindecare, care începe cu oprirea de la păcat şi încercarea de schim­bare a vieţii.

În tradiţia monahală fraţii merg la părintele duhovnicesc pentru a-şi des­coperi şi gândurile, nu doar păcatele; deci nu mărturisesc doar ce este ne­gativ, ci şi pe cele pozitive, îşi deschid conştiinţa. Şi astfel, atât părintele du­hovnicesc, cât şi monahul pot să în­ţeleagă care sunt rădăcinile păcatelor şi gândurilor, care sunt patimile şi, cel mai important, îl învaţă cum să lupte pentru a-şi curăţi trupul şi sufletul de patimi. Dacă părintele duhovnicesc este şi preot, mărturisirea păcatelor poate avea loc simultan cu descope­rirea gândurilor, dar ele sunt totuşi distincte şi nu trebuie confundate. A te mărturisi înseamnă a cere iertare pentru păcate săvârşite, iar a-ţi desco­peri gândurile înseamnă a-ţi deschide con­ştiinţa, a cere sfaturi, a adresa diferite între­bări... Uneori chiar monahii, dar mai ales mirenii, confundă aceste lucruri şi trans­formă Taina Spovedaniei într-o discuţie duhovnicească sau psihologică; nu spun păcate, ci caută o discuţie cu preotul. Şi acest lucru nu este rău, dar trebuie să înţe­legem că aceasta nu este Taina Spovedaniei! Deci, dacă mă spovedesc, trebuie să spun concret cu ce fapte, vorbe sau gânduri am greşit faţă de Dumnezeu, dar nu să înşir tot ce-mi trece prin minte sau să discut pro­blemele familiale sau personale. Şi acelea pot fi discutate cu preotul, dar într-un alt cadru.

A se spovedi cineva sistematic este bine, dar practica aceasta diferă de la o Biserică locală la alta. De exemplu, în Bisericile Rusă şi Română, cu mici excep­ţii, credincioşii trebuie să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire. Este bine că oamenii sunt puşi în situaţia de a me­dita la viaţa lor şi de a înţelege că nu te poţi împărtăşi fără pocăinţă, dar pocăin­ţa nu implică obligatoriu şi de fiecare dată spovedania. De multe ori, prin parohii, preoţii nu reuşesc să-i spovedească pe oa­meni în ajun şi sunt nevoiţi să-i primeas­că în grabă chiar înainte de împărtăşanie. În acest ritm, penitentul abia dacă ajunge să spună două cuvinte, ia „biletul” pentru împărtăşire şi iese fără să înţeleagă nimic. Acest lucru este rău, pentru că goleşte spo­vedania de pocăinţă şi o formalizează. Pocăinţă fără spovedanie poate exista, dar spovedanie fără pocăinţă nicidecum! Deci, dacă nu avem păcate concrete de spove­dit, nu trebuie să facem o spovedanie for­mală, pentru a ne linişti conştiinţa, ci ne pregătim şi mergem direct la împărtăşa­nie. Spovedania şi împărtăşania nu trebu­ie puse la pachet.

În Biserica Greacă nu este obligatorie spovedania înainte de fiecare împărtăşi­re. Această practică ţine separate aceste două taine şi-l lasă pe credincios să se ho­tărască singur dacă are de mărturisit ceva; îi respectă libertatea. Deci fiecare merge la preot atunci când simte nevoia, e ceva care ţine de pocăinţa personală. Partea proastă a lucrurilor este că mulţi nu se mai spovedesc deloc, chiar dacă se împărtă­şesc la marile sărbători. Unii au auzit de spovedanie abia când au ajuns în Sfântul Munte, deşi aveau păcate mari.

Cred că trebuie să ne întoarcem la ve­chea practică şi să mergem la spovedanie de fiecare dată când avem păcate grave care rup comuniunea noastră cu Dumne­zeu, iar criteriul trebuie să fie conştiinţa noastră.

Mentalitatea omului modern diferă mult de cea a omului din trecut. Cum se reflectă acest lucru în practica spoveda­niei?

Diferenţa de mentalitate implică în primul rând o altă percepţie a păcatului. Totul începe de la pedagogia pe care o face preotul cu credincioşii săi, ca să le tre­zească conştiinţa păcătoşeniei şi să le spu­nă ce este păcat şi ce nu. De fapt e o pro­blemă generală, valabilă cu toate Tainele Bisericii, fiindcă omul modern nu mai ştie şi nici nu este învăţat care este sensul şi scopul acestor Taine.

O altă problemă a omului modern este abordarea fie prea raţională, fie prea psi­hologică a spovedaniei. Şi observăm cum mulţi merg la preot ca la psiholog sau nu merg deloc, zicând că preotul e un om ca şi el. Într-adevăr, oamenii au astăzi mul­te probleme psihologice şi psihice, dar spovedania e altceva şi ea începe cu sim­ţul responsabilităţii pentru mine însumi. Pot fi bolnav, necăjit, înjosit de alţii etc., dar trebuie să încep spovedania cu fapte­le şi vorbele concrete cu care am păcătu­it, fără să mă îndreptăţesc sau să mă ascund după nişte stări ale sufletului. Duhovnicul stabileşte dacă acele stări sunt circumstan­ţe agravante sau atenuante, nu eu... Pot fi om problematic, dar în cazul acesta tac, nu vorbesc, pentru că voi spune o vorbă care jigneşte şi e păcat. Faptul că sunt com­plexat sau nervos este o problemă psiho­logică şi ea trebuie rezolvată, dar la spo­vedanie spun că am vorbit urât sau m-am mâniat, iar starea mea psihologică nu mă îndreptăţeşte să păcătuiesc, ci trebuie să fiu responsabil şi mai degrabă să-mi înfrâ­nez limba şi să mă smeresc.

Deci, la spovedanie spunem doar pă­catele şi primim iertarea, iar dacă vrei să-ţi rezolvi şi alte probleme cu duhovnicul, ar fi preferabil să le discuţi în afara Spoveda­niei. Preotul poate da sfaturi omului în funcţie de situaţia şi maturitatea lui, iar dacă acest lucru se întâmplă în cadrul Spo­vedaniei, nu trebuie totuşi să confundăm îndrumarea duhovnicească cu Taina Bi­sericii.

Din păcate, nu toţi preoţii sunt învă­ţaţi să dea sfaturi duhovniceşti omului. Ei toţi au aceeaşi putere de a dezlega păca­tele, dar nu toţi au înţelepciune şi discer­nământ. Duhovnicilor li se dă Pidalionul cu toate Canoanele Bisericii, dar fiecare le aplică după cum ştie. Găseşti acolo câţi ani trebuie să opreşti de la împărtăşire pentru cutare şi cutare păcat, dar aceasta nu-i suficient. Pidalionul e un simplu cri­teriu după care înţelegi care păcat e mai grav şi care mai puţin grav.

Dacă eu merg la preot să mă spove­desc şi văd că acesta are alături Pidalionul, mă înfricoşez. Înseamnă că nu merg la me­dic, ci la judecător. Cum spunea şi Sfântul Paisie Aghioritul, „canoanele (gr. kanones) devin tunuri (gr. kanonia)” în mâna celui care nu ştie să le aplice. Biserica are o lucrare vindecătoare, menită să-l apro­pie pe om de Dumnezeu, nu să-l îndepăr­teze. Preotul, ca un medic care are un de­pozit de medicamente, trebuie să înveţe să prescrie medicamentul potrivit, căci dacă greşeşte tratamentul îl îmbolnăveş­te pe om şi mai mult, iar uneori poate să-l şi omoare.

De exemplu, în trecut era o ruşine dacă cineva nu mergea la biserică sau nu se împărtăşea. Iată de ce oprirea de la împăr­tăşire nu era doar expresia teologică a ru­perii păcătosului de Hristos şi de Biserică, ci şi o trezire a conştiinţei şi ruşinii, o „marginalizare pedagogică”. Acum însă, când pentru omul modern a devenit ruşinos să mergi la biserică şi să te împărtăşeşti, dacă-i vei spune că pentru cutare păcat este oprit 9 ani de la împărtăşanie, el se va în­depărta definitiv de Biserică, care nu mai este a celor mulţi, ci a celor puţini. La mo­dul practic, Biserica a devenit marginalizată! Acum penitentul trebuie să depă­şească ruşinea în sens invers decât în trecut şi să se rupă de cei mulţi, ca să se împărtăşească împreună cu cei puţini. Nu înseamnă că nu-i voi da nici un canon sau o epitimie, dar în acelaşi timp trebuie să înţeleg că a opri pe cineva de la împărtă­şire pe termen lung nu este o soluţie, căci pe un tânăr acest lucru nu-l deranjează, ci îl menţine şi mai mult în lumea păcatului.

Deci e nevoie de multă înţelepciune pastorală, pen­tru că putem să-l apropiem pe om de Hristos, dar pu­tem şi să-l îndepărtăm.

Credeţi că o revizuire sau o sistematizare a Ca­noanelor l-ar ajuta mai mult pe preot să se orien­teze la Spovedanie?

Nu cred. Canoanele sunt o moştenire a Tradi­ţiei şi ne dau doar criteriul de canonisire, dar nu şi specificul fiecărui caz în parte. Canoanele nu sunt sentinţe, ci indicatoare.

Codificarea şi sistematiza­rea canoanelor făcută de romano-catolici a transfor­mat viaţa Bisericii într-un sistem de reguli, iar acest lucru este străin Ortodo­xiei. Canoanele pentru or­todocşi, ca şi dogmele, nu pot fi sistema­tizate. Noi nu-L excludem pe Duhul Sfânt din Tradiţia şi experienţa noastră. Da, avem nişte texte, care sunt mărturii ale adevărului dogmatic, dar acestea nu-l epuizează. Biserica este plinătatea haru­lui şi adevărului şi formulează o dogmă atunci când o impune situaţia, dar nici­odată nu-şi propune să sistematizeze învăţăturile de dragul unei ordini apa­rente. Acelaşi lucru e valabil şi cu Canoa­nele.

De exemplu, în secolul IV nu se punea problema avortului aşa cum se pune acum. Avem unele referinţe canonice, dar ele sunt vagi şi ne oferă doar criteriul patris­tic, dar care trebuie adaptat la situaţia de astăzi. Care este acest criteriu? Că avortul este crimă, este ucidere de om! Dar asta nu înseamnă că trebuie să oprim femeile pentru 10 ani de la împărtăşire; unele se pot sinucide de deznădejde. Deci în toa­te este nevoie de înţelepciune, iar proble­ma începe cu pregătirea preoţilor.

Cum credeţi că ar trebui pregătiţi vi­itorii duhovnici şi ce calităţi trebuie să aibă un duhovnic?

De multe ori, atunci când viitorii pre­oţi învaţă despre spovedanie fac un fel de „psihologie pastorală”; este bun şi acest lu­cru, dar nu-i suficient. Este important ca viitorii duhovnici să înveţe nu doar litera, ci mai ales duhul canoanelor. Pot să citeas­că şi cărţi psihologice, dar mai ales să aibă ei înşişi experienţa duhovnicească a Bisericii, pe care o găsim expusă în cărţile părinţilor pustiei. Acestea trebuie studiate şi trăite, pentru că numai aşa duhovnicul va putea să aibă discernământ şi să ştie dacă cutare canon se potriveşte unui om sau nu; îi face bine sau rău... Nu va ajunge fiecare preot un Cuvios Varsanufie, dar va avea to­tuşi ceva din duhul părinţilor.

Bineînţeles, şi preoţii trebuie să aibă la rândul lor un duhovnic. Dacă preotul n-a fost niciodată un bun ucenic, nu va putea ajunge vreodată bun părinte. Dacă el însuşi nu ştie să se spovedească, nicio­dată nu va şti să spovedească pe alţii.

Totodată, preotul care spovedeşte nu trebuie să se pretindă a fi un stareţ, iar credincioşii nu trebuie să-l ia drept sta­reţ. La acest capitol, situaţia din mănăs­tire este total diferită de cea din lume. În mănăstire eu mi-am ales stareţul şi ascult de el în toate şi pentru totdeauna. Am lă­sat lumea şi familia şi-l urmez pe stareţ, care este pentru mine icoana lui Hristos, de aceea fac ascultare desăvârşită. Acesta e monahismul! Mireanul însă merge la preot ca prin el să fie în legătură cu

Biserica. S-ar putea ca anumiţi preoţi să aibă trăire de stareţ sau să fie stareţii unor monahi, dar legătura pe care o are un mi­rean cu duhovnicul său nu poate fi după modelul monahal. Preotul nu-i poate cere unui mirean ascultare în toate aspectele vieţii, aşa cum ascultă un monah de egu­menul său. Aceasta nu este corect! Mireanul are o altă libertate şi o altă res­ponsabilitate faţă de familie şi societate, nu răspunde doar de el însuşi. Nu e co­rect ca un om să-şi întrebe duhovnicul dacă poate sau nu să cumpere sau să vân­dă ceva, unde să meargă în vacanţă sau altele de genul acesta. Duhovnicul îi poa­te da fiului duhovnicesc nişte orientări generale în viaţa duhovnicească, pentru a evita păcatul, dar trebuie şi să-l înveţe să fie responsabil pentru deciziile pe care le ia în viaţă. Şi să nu confundăm toată această povăţuire cu Taina Spovedaniei. Uneori oamenii ar vrea să transfere toa­tă responsabilitatea pe umerii preotului, dar un duhovnic adevărat îl va învăţa pe mirean să-şi folosească corect libertatea şi-i va spune că nu se poate implica în anumite aspecte ale vieţii lui, în dormi­torul lui sau în afacerile lui. E altceva în mănăstire, unde stareţul cunoaşte şi hotărăşte fiecare detaliu al vieţii mona­hului, dar acest mod de viaţă a fost ales benevol şi el presupune alte condiţii de viaţă, care nu sunt aplicabile oamenilor din lume.

Aţi spus mai devreme că duhovnicul nu trebuie să se implice în dormitorul ucenicilor săi. În zilele noastre, multe fa­milii, deşi au fost binecuvântate la Cununie să nască copii, după unul sau doi se protejează şi nu mai vor alţi copii. Unii duhovnici îi opresc pe aceştia de la împărtăşanie, iar alţii sunt mai indul­genţi. Cum vedeţi sfinţia voastră aceas­tă problemă?

Orice relaţie trupească în afara căsă­toriei este păcat, dar uneori se fac păcate şi în cadrul familiei, inclusiv păcate împo­triva firii. Acestea trebuie spovedite, dar consider că nu-i corect ca preotul să-i în­trebe pe oameni dacă au făcut aşa ceva sau să intre în detalii. Poate să le dea ceva să citească, poate să facă cateheze cu famili­ile din parohie şi să le spună la modul ge­neral că există aşa păcate, iar omul va în­ţelege singur dacă a păcătuit sau nu; iar când va veni la spovedanie, preotul doar îl va asculta şi-l va îndruma cu înţelepciu­ne. Dacă unul din soţi a spovedit un pă­cat împotriva firii, iar celălalt se ruşinea­ză sau nu înţelege că trebuie să-l spună, preotul poate pune unele întrebări, dar fără să atenteze la libertatea şi intimitatea omului. De asemenea, nu mi se pare co­rect ca preotul să le spună soţilor de câte ori şi cum să aibă relaţii. Noi le spunem ce recomandă Biserica în privinţa postu­lui, dar fiecare cuplu are măsura şi vârsta sa duhovnicească...

Iar subiectul naşterii de copii e şi mai complicat şi cred că nu putem oferi solu­ţii generale, ci fiecare caz trebuie analizat în parte. Dacă cineva îl întreabă pe preot despre anticoncepţionale, preotul trebu­ie să-i spună ce învaţă Biserica, căci dacă nu-i va spune, de unde va afla credincio­sul? Dar oprirea de la împărtăşire cred că ar trebui să depindă de mai mulţi factori. Dacă o familie are 3-4 copii şi condiţiile lor materiale, spaţiul locativ şi alte proble­me nu le permit să aibă mai mulţi copii, cred că se poate aplica iconomia, dar cu condiţia ca metodele de contracepţie fo­losite de ei să nu fie abortive; nu poţi să le spui să nu aibă relaţii, dar se stabilesc anumite limite.

Iar dacă unii au doar un copil sau doi, sunt sănătoşi şi au condiţii, dar nu vor să mai aibă copii, nu-i putem obliga, dar cred că aceştia trebuie să se împărtăşeas­că mai rar, doar la marile sărbători, până vor înţelege că metodele de contracepţie pot fi tolerate doar în anumite condiţii şi pentru o perioadă limitată de timp. Astfel, soţii nu vor fi îndepărtaţi de Biserică, dar, în acelaşi timp, vor înţelege că modul lor de viaţă nu corespunde chemării şi bine­cuvântării pe care au primit-o la Cununie, relaţia lor fiind marcată de slăbiciune, egoism, moda timpului etc. Deci nu pu­tem stabili şabloane, pentru că şi condi­ţiile de viaţă ale fiecărei familii diferă de la un caz la altul. Preotul trebuie să aibă înţelepciune şi discernământ, nu doar să lege şi să dezlege.

Mulţumim mult, părinte Macarie. Domnul să ne ajute!

A intervievat ierom. Petru Pruteanu Simonos Petras, 7septembrie 2016