Această Evanghelie, foarte importantă pentru istoria pământească a oamenilor și a Bisericii, este citită în Apus, după Sfântul Matei, în duminica a 22-a după Rusalii (vechiul rit roman și ritul galilor restaurat), însă niciodată duminica în Răsărit. Relatarea acestui episod apare la cei trei Sinoptici și a fost adesea comentată de Părinții Bisericii, mai ales de Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ilarie de Poitiers, Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Ambrozie de Milano, însă nu întotdeauna în mod pertinent – cu excepția Sfântului Ioan Gură de Aur – , care a perceput foarte bine conținutul ei spiritual și de la care vom împrumuta elemente de exegeză.

În ce context are loc această dispută verbală, care e de fapt o luptă duhovnicească? Ea se petrece chiar între intrarea mesianică „a prorocului Iisus din Nazaret”¹ în Ierusalim (a doua zi, după cum precizează această pericopă) și înaintea osândirii Sale la moarte de către Sinedriu² și Cina cea de Taină. Această scurtă pericopă a fost una dintre cele mai dureroase – în plan moral și lăuntric – pentru Hristos în timpul misiunii Sale pământești, atât de copleșit a fost de reproșuri și atacuri verbale de către cei pe care El îi pusese preoți și judecători. Membrii Sinedriului sunt atât de furioși că rabbi Iisus din Nazaret – cel mai faimos rabbi din Israel – a fost aclamat ca Mesia de către mulțime, încât Îl vor ataca frontal în timpul acestor ultime zile, chiar la Ierusalim, în Templu, cu scopul de a descoperi o „scăpare” care le-ar îngădui să-L dea pe mâna autorităților romane.

A doua zi după Florii, Iisus S-a dus la Templu pentru a propovădui, iar Sfântul Marcu ne precizează: „Marii preoți, cărturarii și bătrânii” [adică membrii Sinedriului] vin să-l cerceteze (cf. nota 6). Și cum le-a închis gura, puțin după aceea „…s-au dus fariseii şi au ţinut sfat ca să-L prindă pe El în cuvânt. Şi au trimis la El pe ucenicii lor, împreună cu irodianii³” (Mt 22, 15-16; Mc 12, 13). Sfântul Luca este mai incisiv: „Şi pândindu-L, I-au trimis iscoade, care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă în cuvânt şi să-L dea stăpânirii şi puterii dregătorului” (Lc 20, 20). E clar că există un complot împotriva lui Iisus, care este foarte bine urzit, căci cei care se luptă cu El țin de două tabere opuse, marii preoți și irodienii în favoarea puterii politice, fariseii în favoarea puterii religioase. După calculele lor, Hristos trebuia neapărat să cadă în capcană…

Cu multă ipocrizie⁴, încep prin a-L lăuda (crezând că-L flatează sau măcar sperând astfel să-I înșele vigilența): „Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi drept şi nu cauţi la faţa omului, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu” [ceea ce e adevărat, dar ei nu cred astfel, pentru că Îl urăsc]. După această lingușeală, Îi pun o întrebare capcană, care e înfricoșătoare: „Se cuvine ca noi să dăm dajdie Cezarului sau nu?”. Dacă Hristos răspunde „da”, va fi considerat un prieten al idolatrilor, ca unul care încalcă Tora, și dat afară din Israel. Dacă Hristos răspunde „nu”, va fi considerat un dușman al puterii romane și dat pe mâna dregătorului. Însă, pe de altă parte, această întrebare este importantă și „veșnică”: ea ni se pune de la alungarea noastră din grădina Edenului și de la crearea unei cetăți și unei societăți pământești, în paralel cu apariția „religiilor”, care se vor strădui să regăsească legătura cu Cerul pierdut, și se va pune tuturor oamenilor până la întoarcerea lui Hristos în slavă. Probabil acesta este motivul pentru care Hristos a acceptat să răspundă, pentru că ar fi putut foarte bine să refuze, după cum a făcut cu puțin mai înainte, când a refuzat să spună cu ce putere alungase neguțătorii din Templu⁵. Dar știa că Biserica va avea nevoie de acest răspuns. 

Înainte de a răspunde, le va arăta însă că nu a căzut în cursa lor: „Dar Iisus, cunoscând vicleșugul lor, a zis: De ce Mă ispitiți⁶?”. Apoi, după cum face adesea, Domnul pleacă de la un element concret, material, obiectiv: „Arătaţi-mi banul de dajdie”. Moneda este prin excelență un obiect regal: ea poartă efigia împăratului care o emite, ca și numele său (ceea ce îi dă cursul legal). „Iar ei I-au adus un dinar⁷”. Atunci el a spus: „Al cui e chipul acesta şi inscripţia de pe el?” Și ei sunt desigur obligați să răspundă: „ale Cezarului”. În Antichitatea romană, Cezarul era împăratul. Iulius Cezar, la sfârșitul Republicii romane, a vrut să devină împărat, dar nu a reușit (a fost asasinat). Fiul său adoptiv, Octavian, a sfârșit prin a lua puterea și a devenit „Augustus”, nume care mai apoi va desemna pe împărați. Dar acesta din urmă va păstra în titulatura sa imperială numele de Cezar, pentru a arăta de unde își avea puterea („Cezar August”). Iar urmașii săi au făcut la fel. În tradiția și imaginarul popoarelor din Occident, „Cezar” va deveni numele generic al împăraților și al regilor⁸. Aici este vorba probabil de o monedă a lui Tiberius (Tiberius Iulius Caesar)⁹. Pentru a înțelege bine miza religoasă a acestei înfruntări, trebuie să amintim că împărații romani – care erau păgâni și închinători la idoli – erau divinizați la moartea lor, ceea ce pentru un evreu evlavios este culmea sacrilegiului¹⁰. Lui Hristos i se întinde o capcană.

„Atunci a zis lor: Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.” Acest logion dumnezeiesc este desăvârșit din fire, pentru că este un cuvânt ieșit din gura însăși a lui Dumnezeu – Logosul – dar este mai greu de înțeles decât pare și trebuie să-l explicăm. Toate revelațiile lui Hristos – Evanghelia Sa – se adresează evreilor din Palestina secolului I, dar și tuturor neamurilor omenești, de pe tot pământul. Termenii pe care îi folosește sunt deci în același timp concreți, reali, accesibili tuturor contemporanilor Săi, dar și simbolici, profetici și inițiatici.

În plan concret și ecleziologic, semnificația este precisă: moneda împăratului, bătută de el, vă este folositoare și aduce binefaceri (pentru viața materială, economică, socială…) și trebuie să-i dați înapoi o parte (impozitul, dajdia): acest lucru este drept. Să admirăm aici smerenia dumnezeiască și respectul lui Dumnezeu față de libertatea Omului (căci, de fapt, și Cezar și moneda lui aparțin lui Dumnezeu, ca toată creația).

Dar adaugă: voi înșivă, oamenii, sunteți monede vii [drahma pierdută și găsită], pentru că sunteți chipul lui Dumnezeu: trebuie să dați înapoi lui Dumnezeu ceea ce ați rodit cu această comoară (cf. pilda talanților), adică un suflet după chipul Lui, devenind desăvârșiti după cum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit, și să-I dați inima voastră, pentru a-Și putea face în ea templul Său, fiindu-i locuitorul veșnic. Astfel veți fi după potriva a ceea ce Noi – Dumnezeiasca Treime – am întemeiat când v-am zidit, adică veți uni Pământul cu Cerul, făptura cu Ziditorul ei, pe Om cu Dumnezeu. Și veți fi pe potriva modelului desăvârșit care sunt Eu, Dumnezeu și Om.

Aceasta înseamnă că nu trebuie să amestecăm planurile (fiecare lucru la locul său), că trebuie să avem o ierarhie a valorilor și să nu disprețuim ceea ce este mic (Cezar este mai puțin important decât Dumnezeu). Putem să vedem aici și o ilustrare a ceea ce Domnul a spus în pilda talanților („Slugă bună și credincioasă, peste puțin ai fost credincios, peste multe te voi pune”). Acest precept dumnezeiesc constituie carta bunelor relații între Biserică și stat, între Biserică și societate, care poate fi rezumată prin: loialitate și libertate. Primii creștini sunt un model în această privință: ascultau de împărat, deși acesta îi prigonea, și se rugau pentru el, pentru că era stăpânul pe care Dumnezeu li-l dăduse, în afară de legătura lor cu Dumnezeu (Dumnezeiasca Treime), însă își luau libertatea de a-i spune că se înșela prigonindu-i. Și Biserica trebuie să facă același lucru cu statul.

În plan duhovnicesc și profetic, trebuie să explicităm simbolurile. „Cezar” este simbolul puterii pământești (conducătorii, care au un caracter sacru, ca toate puterile pământești) și al tuturor aspectelor vieții pământești, trupului Omului, materiei… „Dumnezeu” reprezintă, bineînțeles, pe Dumnezeu Însuși – Dumnezeiasca Treime – și tot ceea ce este religios și duhovnicesc, tot ceea ce este în legătură directă cu El: vechiul Legământ, noul Legământ care tocmai se naște – Biserica – și sufletul Omului. Aceasta înseamnă: dați ceea ce este material și fizic societății și trupului vostru, iar ceea ce este duhovnicesc Bisericii și sufletului vostru¹¹. Nu disprețuiți nici pe unul, nici pe celălalt, căci toate au fost voite și create de Dumnezeu. Fiecare lucru are valoarea lui, dar la locul potrivit. Când disprețuim pe unul sau pe celălalt, apar dezechilibre, erezii, boli, iar când confundăm una cu alta este și mai grav: atunci sunt dezordini adânci, conflicte, războaie, genocide. Să cităm, între altele, două cazuri istorice de devieri care au produs drame.

S-a întâmplat ca statele să vrea să ia locul Bisericii, adică al lui Dumnezeu, și să ceară închinare în locul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că atunci ar fi trebuit să se dea Cezarului cele ale lui Dumnezeu. Acest lucru s-a întâmplat în vremea Revoluției franceze, în timpul primei Republici (1792-95), și în vremea Revoluției bolșevice, sub regimul comunist care a luat puterea în Rusia în 1917: aceasta a produs conflicte tragice, războaie civile și exterioare și crime în masă; a fost teroare și baie de sânge. Nu se poate da Cezarului ceea ce este al lui Dumnezeu: este un sacrilegiu. Nu putem să ne dăm sufletul statului.

Dar a existat și fenomenul invers, când Biserica a vrut să ia locul Cezarului și să ceară să i se dea – ei, care reprezenta pe Dumnezeu – ceea ce era al Cezarului. Aceasta s-a întâmplat în secolul al XI-lea în Occident, când papa Romei Grigorie al VII-lea a pretins că puterea împăraților și a regilor venea de la Biserică și că ei trebuiau să fie supuși Bisericii [Romei]¹². Era o erezie, pentru că era în contradicție cu învățătura lui Hristos. Aceasta va produce conflicte între papalitatea romană și împărații germanici (și regii) vreme de mai multe secole, care vor duce la o revoltă a regilor și a popoarelor lor prin Reforma Protestantă, urmată de războaie civile și religioase și mari violențe (măceluri, distrugeri și sacrilegii). Papii Romei, care vor fi învinși (in fine în secolul al XIX-lea), uitaseră tradiția creștină a Bisericii una – catolică ortodoxă – de până la anul 1000, inițiată de împăratul Constantin¹³ și perpetuată de împărații din Răsărit, și anume că puterea împăratului și puterea patriarhului erau diferite și proveneau amândouă de la Dumnezeu¹⁴. E interesant să constatăm că eșecul acestei erori teologice a Apusului va urma cu puțin dispariției Imperiului Roman de Răsărit, căzut sub loviturile Islamului¹⁵. Această catastrofă spirituală universală are o anumită analogie cu căderea lui Adam și a Evei, care făcuseră greșeala de a nu fi uniți, ceea ce a îngăduit lui Satan – ascuns în șarpe – să o înșele pe Eva. Dacă Apusul creștin ar fi păstrat tradiția evanghelică, ar fi dat ajutor Răsăritului creștin, care nu ar fi fost nimicit de cei care urau Crucea și dumnezeirea lui Hristos. Apusul și Răsăritul sunt complementare și dezbinarea lor a produs o catastrofă de care suferim încă și acum.

Răspunsul lui Hristos este atât de deconcertant și de nou că potrivnicii săi rămân muți: tac și pleacă. Nu au căutat să afle mai multe și nu au cerut lui rabbi din Nazaret să explice, să-Și precizeze gândul. De fapt, adevărul nu-i interesa: veniseră ca să se lupte cu El și să-I facă rău. Dar nu se vor mulțumi cu atât și nu se vor da bătuți: alții vor veni să pună lui Hristos întrebări grele pentru a-L pierde. Este în Omul căzut o stranie încăpățânare în păcat, care îl face să semene cu demonii și cu Satana. Ce suferință pentru Dumnezeu!

Dar, la sfârșitul acestei înfricoșătoare încercări morale, lăuntrice, Hristos va proroci distrugerea Ierusalimului și a Templului¹⁶, sfârșitul timpurilor și întoarcerea Sa în slavă.

Hristos este biruitor! Aleluia !