Hristos a început prin pilda Oii pier­dute pentru că Se adresa unui popor de păstori, al căror animal principal era oaia, bogăţie esenţială în această civilizaţie agro-pastorală mediteraneană, mai ales femela, pentru că ea este cea care poartă mielul, simbol folosit de Sfântul Ioan Botezătorul pentru a-L numi pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mesia. Apoi va vorbi de Drahma cea pierdută, a cărei semnificaţie simbolică o vom vedea mai jos si care este un obiect, dar si o bogăţie, pusă în legătu­ră cu omul (prin chipul reprezentat pe ea). În sfârşit, va sfârşi cu Omul însuşi, în legătura sa cu Dumnezeu, care este adevăratul subiect al celor trei pilde. Există aici o progresie pe­dagogică.

După cum a început prima pildă cu „Care om (bărbat) dintre voi... ?" o începe pe cea de-a doua cu: „Care femeie [dintre voi]⁴... ?”. Nu întâm­plător le menţionează aici pe femei, ci pentru că e vorba de bani, iar în aproape toate societăţile antice, deşi dominate de bărbaţi, femeile erau stă­pâne în gospodărie, se ocupau de tre­burile casei şi ţineau „punga’! Discursul Său este adaptat realităţii sociale. „Care femeie.?" înseamnă orice fe­meie, femeia de rând, normală.

„...având zece drahme...". Drahma era unitatea sistemului mo­netar grec⁵, o monedă din argint (cân­tărind 3,50 g) echivalentă cu dina­rul roman. Argintul este un metal preţios, care constituie o valoare de schimb în sine; spre deosebire de obiectele schimbate în cadrul trocului, moneda este mult mai mică şi mai uşoară, deci mai uşor manipulabilă.

În plus, această monedă are un curs legal, universal, pentru că poartă pe ea un chip omenesc, efigia împăratului. Pute­rea imperială este deci cea care dă mone­dei valoarea sa oficială. Această simbolis­tică bogată indică clar că drahma reprezintă Omul. Omul este, într-adevăr, mic dacă îl comparăm cu imensitatea cosmică (cele 100 de miliarde de fiinţe omeneşti – de la origini până astăzi – sunt puţin lucru ală­turi de astre, de vegetale şi de animale, mărimea şi forţa Omului nu sunt nimic faţă de balene, elefanţi sau lei) şi cu imen­sitatea îngerească (îngerii sunt infinit mai numeroşi, mai puternici şi mai inteligenţi decât oamenii). Însă Omul are două bogăţii unice în creaţie şi legate una de cealaltă: a fost creat de Dumnezeiasca Treime – Care S-a sfătuit înainte de a-l crea (Fac. 1, 26) – după chipul şi asemănarea Sa şi uneşte Cerul şi Pământul, cele văzute şi cele nevă­zute: este de sus (ceresc) cu sufletul, şi de jos (pământesc, cosmic) cu trupul. Dum­nezeiasca Treime S-a sfătuit pentru că avea în vedere, încă dinainte de crearea Omu­lui, întruparea Fiului lui Dumnezeu: des­tinul Omului este de a fi unealta acestei întrupări. În aceasta constă valoarea lui inestimabilă. Iar acest dar al lui Dumne­zeu a umplut de gelozie, de furie şi de ură pe heruvimul Satanael, care va spune: nu, niciodată! Căci noi, duhurile cereşti – chi­puri ale Duhului Care este Dumnezeu – suntem superiori oamenilor. Alt element simbolic interesant: efigia împăratului care se găseşte pe monedă este, simbolic, cea a Împăratului ceresc – Hristos –, dar şi cea a Omului, care este împăratul făpturii, chip al Împăratului ceresc în cosmos. Dumne­zeu spune într-adevăr Omului (bărbat şi femeie): „Domniţi pe pământ”, adică fiţi un Dominus,un domn, un împărat [cu condiţia de a fi uniţi (Fac. 2, 24) şi de a se purta ca Dumnezeu în creaţie].

Semnificaţia simbolică a lui zece este aceeaşi cu a lui 100 pentru oi: e vorba de plinătatea firească, de desăvârşirea creaţiei. 10 e alcătuit din unu şi zero, adică din fiinţă şi nefiinţă: creaţia nu-şi are fiinţa decât de la Dumnezeu, singurul Care „este”. Şi toa­te multele zerouri care se pot adăuga în spatele lui 1 simbolizează fecunditatea lui Dumnezeu, pe care a transmis-o creaţiei Sale, şi mai ales fiinţelor vii (vegetale, ani­male, oameni, care sunt capabile să se re­producă, să procreeze).

Femeia, care este neatentă, pierde o drahmă. Ce poate fi mai banal? Aceste monede erau mici şi uşoare (pe atunci nu apăruseră nici cecurile, nici cardurile ban­care!) şi era firesc să cadă şi să se rostogo­lească, iar în case nu exista electricitate, deci nu se vedea bine. Astfel, moneda se putea pierde cu uşurinţă sub o mobilă, un covor sau într-un colţ plin de praf. Aici, această pildă se diferenţiază de cea a oii. Păstorul nu era vinovat de pierderea uneia dintre oile sale: Dumnezeu le-a dat oamenilor libertatea şi nu stă să-i supravegheze neîn­cetat; oaia omenească s-a rătăcit singură. În parabola de faţă, femeia este cea care pierde o drahmă. Moneda este un obiect fără viaţă şi fără conştiinţă (spre deosebire de animal, care are o anumită autonomie). Neatenţia femeii, nepurtarea ei de grijă este cauza pierderii unei drahme. Putem înţelege de aici că această femeie le simbolizează în acelaşi timp pe Eva si pe Maria: în această primă parte, o simbolizează pe Eva, care a fost naivă⁶ si care, fără să vrea, a deschis poarta Lupului.

Însă ea îsi dă seama că a pierdut o drahmă, care reprezintă a zecea parte din comoara casei sale, deci are o mare valoare. Nu-si zice „mare pagubă”, ci îsi schimbă pur­tarea: „aprinde lumina”, adică lampa cu untdelemn (pentru a vedea mai bine), „mătură casa” si „caută cu grijă”. Cea care poartă „Lumina lumii” (Hristos) este Maria: putem considera că femeia, în această a doua parte a pildei, o reprezintă pe Născătoarea de Dumnezeu. Cu atât mai mult cu cât a mătura înseamnă „a curăţa”, adică a se pocăi. Maria va fi pe de-a-ntregul fecioară, pentru Dumnezeu, si cea mai smerită dintre toate făpturile: ea o răscumpără pe Eva. Femeia caută cu grijă, cu lampa în mână: Maria este ca un candelabru viu care poartă lumina dumnezeiască, pe Fiul său. De altfel, Sfân­tul Chiril al Alexandriei spune că Hristos este, de fapt, Cel care găseste drahma pierdută, pentru că e Lumina lumii⁶. Sfântul Grigorie cel Mare face o frumoasă comparaţie între lampă si Hristos: „Lampa este într-adevăr o lumină într-un vas de pământ ars... este dumnezeirea în trup”7. Trebuie să remar­căm că, făcând astfel, femeia lasă celelalte 9 drahme în pungă, ceea ce corespunde cu „părăsirea” celorlalte 99 de oi, care, totusi, sunt în siguranţă în jurul tronului lui Dum­nezeu: avem acelasi înţeles în cazul pungii despre care nu se vorbeste. Cele 9 drahme care nu s-au pierdut reprezintă cele 9 cete îngeresti (simbolismul este si mai puternic decât pentru cele 99 de oi). S-ar putea obiecta că aceste 9 cete îngeresti nu au fost create „după chipul si asemănarea lui Dum­nezeu”. Să remarcăm însă că Biblia nu ne spune nimic despre crearea lumii îngeresti (numai atât: „.Dumnezeu a făcut cerul.”, Fac. 1, 1). Apoi, îngerii sunt numiţi de mai multe ori în Biblie „fii ai lui Dumnezeu” (de pildă în Iov 1, 6, Dn 3, 25 sau Psalmul 88, 7): asemănarea lor cu Dumnezeu ţine de faptul că sunt „duhuri” asemănătoare cu Duhul, Care este Dumnezeu (Hristos spune: „Dumnezeu duh este”, In 4, 24); si este dife­rită de a noastră.

Apoi femeia găseşte drahma pierdu­tă. Ea simbolizează Biserica, în care se continuă lucrarea lui Hristos si care se străduieşte să aducă mântuirea tuturor oamenilor, după cum crede Sfântul Ambrozie din Milanoâ⁸. Pentru Sfântul Grigorie cel Mare, „ea închipuie înţelepciunea dumnezeiască"⁹.

Scena care urmează corespunde cu finalul pildei Oii regăsite: este o sărbătoare cu prietenele şi vecinele, ce reprezintă curţile cereşti. Se găseşte şi aici aceeaşi expresie: „Bucuraţi-vă cu mine...”. Hristos Însuşi, capul Bisericii şi Fiul Mariei, e Cel care vorbeşte, prin gura Maicii Sale şi prin glasul Bisericii. Sfântul Efrem Sirul spune că această bucurie cerească urmează tristeţii de a-l vedea pe Omul păcătos şi căzut (tristeţea lui Dumnezeu, care S-a căit de a fi făcut pe om – v. Fac. 6, 6-7– şi tristeţea îngerilor)¹⁰. Să ne dăm seama că suntem – fiecare dintre noi – drahma pierdută şi iarăşi găsită, şi să urmăm sfatul Sfântului Ambrozie: „Suntem drahme, să ne păstrăm preţul”!