Păcatul omului, adică pofta lui nesă­turată, este motivul principal al suferinței sale. Plăcerea egoistă îi transformă pe ceilalți în instrumente de putere si de pro­fit, iar creația în obiect de pradă pentru satisfacerea nevoilor proprii. Însă pentru crestini aproapele, creaturile si creația însăsi nu sunt „lucruri” sau „obiecte” care pot fi exploatate fară nici un respect. Potri­vit credinței noastre, omul a primit de la Creatorul său o întreită demnitate: împă­rătească, profetică si sacerdotală. Dem­nitatea împărătească îl face pe om res­ponsabil înaintea lui Dumnezeu si a creaturilor Sale. Adam a primit puterea de a stăpâni peste întreaga creație si înțelep­ciunea de a da nume tuturor ființelor vii (cf. Fac. 1, 28; 2, 19-20). Dar demnitatea împărătească nu înseamnă stăpânire des­potică, ci, dimpotrivă, grijă față de toată creația. Mai mult, fiind înzestrat el însuși cu puterea de a crea, omul are datoria de a înfrumuseța creația lui Dumnezeu cu propriile sale creații.

În virtutea demnității profetice, omul este înzestrat cu înțelepciune, ca să-L cu­noască pe Dumnezeu și voia Lui. Voia lui Dumnezeu se descoperă omului în măsu­ra în care el rămâne în legătură cu Dum­nezeu prin rugăciune și ascultare de po­runcile Lui. Astfel, omul înaintează în cunoașterea lui Dumnezeu și în iubirea Lui, trăiește o relație vie cu El, își dă sea­ma tot mai mult că „Dumnezeu este totul în toate”, pentru că „în El trăim și ne miș­căm și suntem” (FA 17, 28). În același timp, omul înaintează în cunoașterea „ra­țiunilor divine” ale creaturilor. Fiecare cre­atură are o rațiune, un sens, folosește la ceva. Nimic nu există la întâmplare! Iar datoria noastră este de a face uz de rațiu­nea care ne-a fost dată pentru a descoperi toate aceste taine ale lui Dumnezeu care se ascund în fiecare creatură, în fiecare existență. Atunci omul este cu adevărat un profet al creației.

Ca sacerdot al creației, omul este che­mat să ofere creația și pe sine însuși lui Dumnezeu, Care dă viață la tot ceea ce exis­tă. În Euharistie, Îi oferim lui Dumnezeu elementele fundamentale care întrețin via­ța noastră pământească: pâinea și vinul, pri­mind în schimb ceea ce ne face cu adevă­rat vii. Dar ne oferim, totodată, pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră, împreună cu a tuturor făpturilor de care suntem ontologic legați. Prin Botez, Hristos a restaurat în noi cele trei demnități: împărătească, profetică si sacerdotală. Totuși, harul botezului nu ne înnoiește dacă nu participăm noi înșine la lucrarea lui prin credință și prin asceză. Căci în toate sun­tem împreună lucrători cu Dumnezeu (cf. I Cor. 3, 9). Numai prin credință și asceză harul poate birui în om pornirile pătimașe care întrețin pe „omul cel vechi” Nevoința rugăciunii, a postului alimentar, a luptei împotriva patimilor pentru dobândirea vir­tuților, susținută de harul Sfintelor Taine, aprofundează în noi conștiința unității on­tologice a întregii umanități și a întregii cre­ații. Schimbarea atitudinii față de creație începe deci prin schimbarea propriei inimi cu ajutorul ascezei.

Spiritualitatea ortodoxă este o spiritu­alitate prin excelență ascetică. Noi, orto­docșii, suntem convinși că credința crești­nă trebuie să-l transforme și să-l sfințească pe om în realitatea sa complexă și de ne­despărțit: duh, suflet și trup. Acest lucru este imposibil fără o asceză cuprinzătoare, care privește toate aceste trei componente ale ființei umane în unitatea lor.

Am amintit mai sus de asceza rugăciu­nii, a postului alimentar si a luptei împo­triva patimilor. Ce înseamnă asceza rugă­ciunii? Simplul fapt de a găsi în fiecare zi puțin timp pentru rugăciune și de a ne sili să participăm la Sfânta Liturghie în fiecare duminică este deja o asceză. O și mai mare asceză este efortul pe care-l facem de a ne concentra la rugăciune, pentru ca mintea noastră să nu se împrăstie, ci să coboare în inimă, pentru ca rugăciunea să devină trep­tat o „rugăciune a inimii”. Numai atunci când ne rugăm cu „mintea în inimă”, rugă­ciunea angajează toată ființa noastră si o sfințeste. Numai atunci vom simți cu ade­vărat bucuria rugăciunii. Åži aceasta pentru că inima este centrul ființei, unde se con­centrează ca într-un focar toate puterile psi­hice si fizice ale omului si unde se ascunde harul botezului. O astfel de rugăciune ne conduce treptat la „simțirea inimii, care este simțirea lui Dumnezeu” (v. Sfântul Dia- doh al Foticeii). Inima ni se umple de com­pasiune pentru toți oamenii, pentru ani­male si plante, pentru tot ceea ce există. Trăim astfel în modul cel mai real unitatea ontologică cu toată creația, devenim una cu toți si cu tot ceea ce există! Atunci nu vom mai fi capabili să facem vreun rău nici unei făpturi. Dimpotrivă, vom suferi cu toți cei ce suferă si cu toată făptura care suspi­nă si ea, asteptând eliberarea de păcatul omului care o desfigurează si o distruge prin lăcomia sa.

La rândul său, asceza postului ali­mentar susține rugăciunea, ajută minții să coboare în inimă si înfrânează poftele păcătoase care-l distrug pe om. „Nimeni nu se poate ruga cu stomacul plin”, spune o maximă ascetică. Pentru că pântecul îm­buibat atrage mintea în simțuri, pe care le aprinde de poftă trupească. Atunci rugă­ciunea devine imposibilă.

Practica postului confirmă că el este o mare binecuvântare, atât pentru suflet, cât si pentru trup. Interesant este că astăzi di­verse studii medicale recomandă două zile de post pe săptămână, în care omul să se abțină total de la mâncare si băutură cel puțin 20 de ore. Postul este deci izvor de sănătate pentru suflet si pentru trup. Înfrânarea de la mâncare si băutură îl con­duce pe om la stăpânirea de sine, la o via­ță cumpătată în toate, la respectul față de ceilalți oameni si la respectul față de na­tura înconjurătoare.

Totodată, rugăciunea si postul sunt un mijloc de alungare a patimilor, precum si un izvor de putere si nădejde în purta­rea crucii zilnice. Greutățile si suferințele care nu ocolesc pe nimeni nu pot fi pur­tate fără rugăciune si fără înfrânare. Important este să înțelegem că acestea sunt consecințele păcatelor noastre si nu pedeapsa lui Dumnezeu, Care le îngădu­ie în virtutea libertății noastre tocmai ca prin ele să ne pocăim, adică să ne întoar­cem la El pentru a le birui cu ajutorul Său. Dumnezeu n-a creat suferința, nici moar­tea; acestea sunt consecințele păcatului pe care nu-l putem birui decât cu ajuto­rul Lui, prin angajarea în credință prin ru­găciune si asceză.

Omul curățat de patimi, stăpân (îm­părat) peste el însusi si peste creația lui Dumnezeu, nu poate rămâne pasiv si in­diferent față de suferința semenilor săi si a făpturii, ci se implică în viața lor prin toate mijloacele, inclusiv la nivel politic, pentru a usura suferința si a salva creația de la pieire.

† Mitropolitul Serafim