Păcatul omului, adică pofta lui nesă­turată, este motivul principal al suferinţei sale. Plăcerea egoistă îi transformă pe ceilalţi în instrumente de putere si de pro­fit, iar creaţia în obiect de pradă pentru satisfacerea nevoilor proprii. Însă pentru crestini aproapele, creaturile si creaţia însăsi nu sunt „lucruri” sau „obiecte” care pot fi exploatate fară nici un respect. Potri­vit credinţei noastre, omul a primit de la Creatorul său o întreită demnitate: împă­rătească, profetică si sacerdotală. Dem­nitatea împărătească îl face pe om res­ponsabil înaintea lui Dumnezeu si a creaturilor Sale. Adam a primit puterea de a stăpâni peste întreaga creaţie si înţelep­ciunea de a da nume tuturor fiinţelor vii (cf. Fac. 1, 28; 2, 19-20). Dar demnitatea împărătească nu înseamnă stăpânire des­potică, ci, dimpotrivă, grijă faţă de toată creaţia. Mai mult, fiind înzestrat el însuşi cu puterea de a crea, omul are datoria de a înfrumuseţa creaţia lui Dumnezeu cu propriile sale creaţii.

În virtutea demnităţii profetice, omul este înzestrat cu înţelepciune, ca să-L cu­noască pe Dumnezeu şi voia Lui. Voia lui Dumnezeu se descoperă omului în măsu­ra în care el rămâne în legătură cu Dum­nezeu prin rugăciune şi ascultare de po­runcile Lui. Astfel, omul înaintează în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în iubirea Lui, trăieşte o relaţie vie cu El, îşi dă sea­ma tot mai mult că „Dumnezeu este totul în toate”, pentru că „în El trăim şi ne miş­căm şi suntem” (FA 17, 28). În acelaşi timp, omul înaintează în cunoaşterea „ra­ţiunilor divine” ale creaturilor. Fiecare cre­atură are o raţiune, un sens, foloseşte la ceva. Nimic nu există la întâmplare! Iar datoria noastră este de a face uz de raţiu­nea care ne-a fost dată pentru a descoperi toate aceste taine ale lui Dumnezeu care se ascund în fiecare creatură, în fiecare existenţă. Atunci omul este cu adevărat un profet al creaţiei.

Ca sacerdot al creaţiei, omul este che­mat să ofere creaţia şi pe sine însuşi lui Dumnezeu, Care dă viaţă la tot ceea ce exis­tă. În Euharistie, Îi oferim lui Dumnezeu elementele fundamentale care întreţin via­ţa noastră pământească: pâinea şi vinul, pri­mind în schimb ceea ce ne face cu adevă­rat vii. Dar ne oferim, totodată, pe noi înşine şi unul pe altul şi toată viaţa noastră, împreună cu a tuturor făpturilor de care suntem ontologic legaţi. Prin Botez, Hristos a restaurat în noi cele trei demnităţi: împărătească, profetică si sacerdotală. Totuşi, harul botezului nu ne înnoieşte dacă nu participăm noi înşine la lucrarea lui prin credinţă şi prin asceză. Căci în toate sun­tem împreună lucrători cu Dumnezeu (cf. I Cor. 3, 9). Numai prin credinţă şi asceză harul poate birui în om pornirile pătimaşe care întreţin pe „omul cel vechi” Nevoinţa rugăciunii, a postului alimentar, a luptei împotriva patimilor pentru dobândirea vir­tuţilor, susţinută de harul Sfintelor Taine, aprofundează în noi conştiinţa unităţii on­tologice a întregii umanităţi şi a întregii cre­aţii. Schimbarea atitudinii faţă de creaţie începe deci prin schimbarea propriei inimi cu ajutorul ascezei.

Spiritualitatea ortodoxă este o spiritu­alitate prin excelenţă ascetică. Noi, orto­docşii, suntem convinşi că credinţa creşti­nă trebuie să-l transforme şi să-l sfinţească pe om în realitatea sa complexă şi de ne­despărţit: duh, suflet şi trup. Acest lucru este imposibil fără o asceză cuprinzătoare, care priveşte toate aceste trei componente ale fiinţei umane în unitatea lor.

Am amintit mai sus de asceza rugăciu­nii, a postului alimentar si a luptei împo­triva patimilor. Ce înseamnă asceza rugă­ciunii? Simplul fapt de a găsi în fiecare zi puţin timp pentru rugăciune şi de a ne sili să participăm la Sfânta Liturghie în fiecare duminică este deja o asceză. O şi mai mare asceză este efortul pe care-l facem de a ne concentra la rugăciune, pentru ca mintea noastră să nu se împrăstie, ci să coboare în inimă, pentru ca rugăciunea să devină trep­tat o „rugăciune a inimii”. Numai atunci când ne rugăm cu „mintea în inimă”, rugă­ciunea angajează toată fiinţa noastră si o sfinţeste. Numai atunci vom simţi cu ade­vărat bucuria rugăciunii. Şi aceasta pentru că inima este centrul fiinţei, unde se con­centrează ca într-un focar toate puterile psi­hice si fizice ale omului si unde se ascunde harul botezului. O astfel de rugăciune ne conduce treptat la „simţirea inimii, care este simţirea lui Dumnezeu” (v. Sfântul Dia- doh al Foticeii). Inima ni se umple de com­pasiune pentru toţi oamenii, pentru ani­male si plante, pentru tot ceea ce există. Trăim astfel în modul cel mai real unitatea ontologică cu toată creaţia, devenim una cu toţi si cu tot ceea ce există! Atunci nu vom mai fi capabili să facem vreun rău nici unei făpturi. Dimpotrivă, vom suferi cu toţi cei ce suferă si cu toată făptura care suspi­nă si ea, asteptând eliberarea de păcatul omului care o desfigurează si o distruge prin lăcomia sa.

La rândul său, asceza postului ali­mentar susţine rugăciunea, ajută minţii să coboare în inimă si înfrânează poftele păcătoase care-l distrug pe om. „Nimeni nu se poate ruga cu stomacul plin”, spune o maximă ascetică. Pentru că pântecul îm­buibat atrage mintea în simţuri, pe care le aprinde de poftă trupească. Atunci rugă­ciunea devine imposibilă.

Practica postului confirmă că el este o mare binecuvântare, atât pentru suflet, cât si pentru trup. Interesant este că astăzi di­verse studii medicale recomandă două zile de post pe săptămână, în care omul să se abţină total de la mâncare si băutură cel puţin 20 de ore. Postul este deci izvor de sănătate pentru suflet si pentru trup. Înfrânarea de la mâncare si băutură îl con­duce pe om la stăpânirea de sine, la o via­ţă cumpătată în toate, la respectul faţă de ceilalţi oameni si la respectul faţă de na­tura înconjurătoare.

Totodată, rugăciunea si postul sunt un mijloc de alungare a patimilor, precum si un izvor de putere si nădejde în purta­rea crucii zilnice. Greutăţile si suferinţele care nu ocolesc pe nimeni nu pot fi pur­tate fără rugăciune si fără înfrânare. Important este să înţelegem că acestea sunt consecinţele păcatelor noastre si nu pedeapsa lui Dumnezeu, Care le îngădu­ie în virtutea libertăţii noastre tocmai ca prin ele să ne pocăim, adică să ne întoar­cem la El pentru a le birui cu ajutorul Său. Dumnezeu n-a creat suferinţa, nici moar­tea; acestea sunt consecinţele păcatului pe care nu-l putem birui decât cu ajuto­rul Lui, prin angajarea în credinţă prin ru­găciune si asceză.

Omul curăţat de patimi, stăpân (îm­părat) peste el însusi si peste creaţia lui Dumnezeu, nu poate rămâne pasiv si in­diferent faţă de suferinţa semenilor săi si a făpturii, ci se implică în viaţa lor prin toate mijloacele, inclusiv la nivel politic, pentru a usura suferinţa si a salva creaţia de la pieire.

† Mitropolitul Serafim