Primul punct priveşte cea de-a şasea poruncă din Decalog. Hristos aminteşte că Legea lui Moise zicea: „Să nu ucizi (leş 20, 13); iar cine va ucide vrednic va fi de osândă” (osânda era moartea – Ieş 21, 12). Apoi adaugă: „Eu insă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă”. Lucrul poate părea disproporţionat. Sfântul Ioan Gură de Aur comentează¹⁰: mânia este adesea premer­gătoare uciderii... A nu se mânia este, în comparaţie cu a nu ucide, desăvârşirea, încoronarea. Păcatul este mai întâi în inima noastră (cf. ceea ce Hristos va spune des­pre adulter, în pericopa următoare, v. 28). Să nu uităm că Hristos are în vedere desăvârşirea noastră, după cum Dumnezeu desăvârşit este. Şi adaugă: „.şi cel care va zice fratelui său «Raca»¹¹ [prost, netreb­nic] vrednic va fi de judecata sinedriului”. De fapt osânda va fi cu siguranţă aceeaşi (moartea), dar există o gradare: ăn cazul precedent, osânda era rostită de un tribu­nal local, aici e vorba de tribunalul suprem al Israelului, Sinedriul, care judecă fără apel: este vorba despre o alungare religioasă. Şi sfârşeşte cu ceva încă şi mai greu de înţeles: ... iar cel ce va zice «nebunule» vrednic va fi de gheena focului”. Trebuie să discer­nem înţelesul duhovnicesc al acestui lucru: „nebun” este mult mai grav, pentru că înseamnă a nega celuilalt faptul de a fi om, ceea ce implică negarea intenţiei Creatorului dumnezeiesc, după cum subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur¹⁰ („înlături fratelui tău ceea ce deosebeşte pe oameni de animale, vrednicia sa [de om]”). Este o „judecată” de valoare asupra lui Dumnezeu, care împiedică intrarea în Împărăţia Sa şi are deci drept consecinţă aruncarea in cealaltă, adică „gheena focului”, iadul¹².

Tot ceea ce Domnul spune despre uci­dere ne dă măsura sfinţeniei cerute de Dumnezeu, adică asemănarea desăvârşită cu Dumnezeu Însuşi.

Şi în acest cadru Hristos va vorbi des­pre Jertfa bineplăcută lui Dumnezeu. Începe prin „Deci, dacă.”, ceea ce inseamnă că există o legătură cu ceea ce precedă. „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar...”: este vorba despre altarul jertfe­lor (sacrificiilor) de la Ierusalim, care se găseşte dinaintea sanctuarului (pe stânga), care se poate vedea din curtea israeliţilor și pe care se sacrificau¹² animale oferite de către o persoană, o familie sau o comuni­tate, și din care o parte era arsă, după Legea lui Moise. Acestea nu mai evocă nimic pen­tru noi astăzi, dar aceste lucruri erau în mie­zul religiei evreiești, amintind că Avraam primise să sacrifice¹³ pe fiul său Isaac lui Dumnezeu, chiar pe locul în care se găsea altarul; și aceasta era o prefigurare a sacri­ficiului lui Hristos¹³, care va fi ultima din­tre jertfele de sânge (cărora le va pune capăt dându-Şi viaţa și înviind). Preoţii săvârseau jertfele, însă credinciosii ofereau animale­le (care îi costau scump!). Ţelul acestei jert­fe era de a fi plăcut lui Dumnezeu, și sim­boliza darul de sine, dăruirea inimii sale, pentru a intra în comuniune cu El.

„... si acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta...”. Fratele tău este „aproapele”. Dacă are ceva împotriva ta, aceasta înseamnă că a fost ră­nit, fizic sau moral, sau dispreţuit sau in­sultat sau furat. Expresia folosită pare să arate că persoana care face jertfa este vino­vată și nu altcineva care ar fi rău, gelos sau mincinos fără motiv (în acest caz persoa­na care face jertfa ar fi victimă, și în prin­cipiu nu ar trebui să facă un demers către persecutorul său). Cu toate acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur îsi pune pe larg întreba­rea și discuţia nu e încheiată, căci Domnul nu precizează. Vom reveni mai jos, cu adă­ugarea făcută de Hristos.

„... Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău”. Aceasta înseamnă: mergi mai întâi să ceri iertare fratelui tău, pocăieste-te. Nu poţi să aduci un dar lui Dumnezeu dacă inima ta nu este curată, dacă nu esti un om al păcii. Dumnezeu nu va putea primi jertfa ta, căci jertfa cea mai importantă este a aduce lui Dumnezeu o inimă curată, jertfa de sine. Iar acest lucru nu este cu putinţă decât dacă te porţi bine cu aproapele, căci nu se poate să spui că-l iubesti pe Dumnezeu dacă nu iubești pe aproapele. De fapt, este o învăţătură cu totul nouă și puternică, deoa­rece relativizează ritualul religios, care era foarte important la Evrei. Hristos spune: cel mai important nu este ritualul în sine, ci starea inimii voastre. La aceasta priveşte Dumnezeu, mai mult decât la jertfa exte­rioară. Hristos nu va înceta, de-a lungul întregului Său apostolat, să predice în acest sens: a lucra faptele Legii în duh, adică cu conştiinţa finalităţii ei duhovniceşti, şi nu formal, exterior. Este o învăţătură care cu siguranţă a scandalizat pe preoţi şi pe marii preoţi, care erau ritualişti şi formalişti, uitând conţinutul duhovnicesc şi finalita­tea riturilor. Însă Domnul Se adresează aici tuturor: această învăţătură este valabilă şi pentru noi, preoţii noului Legământ. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază sme­renia dumnezeiască, Domnul preferând să suspende ofranda, care Îi este destinată, pentru ca oamenii să se străduiască să facă pace între ei.

Hristos insistă adăugând: „Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale.”. Şi aici se poate presupune că persoana este vinovată, căci dacă ar fi fost celălalt, ar fi greu să se împace cu el. Cu toate acestea, El nu precizează. Termenii importanţi sunt: „până eşti cu el pe cale”, adică până când mergeţi amândoi în aceeaşi direcţie, sau până când lucraţi împreună: trebuie să profităm de această apropiere şi conlucrare pentru a regăsi pacea; „pe cale” arată că situaţia evoluează, că se poate schimba şi că totul nu s-a terminat. Dar nu trebuie pierdut timpul, căci ranchiuna poa­te strica inima. Dacă nu, adversarul riscă „să te dea judecătorului”, care te va arun­ca în temniţă, şi va trebui să „plăteşti” (situaţia nu mai evoluează: s-a ajuns la pe­deapsă). Această frază poate avea şi un înţeles parabolic: folosiţi-vă de drumul vostru pământesc pentru a vă schimba, şi a face pace cu celălalt, cât mai este cu putinţă, căci după moarte veţi cunoaşte o judecată definitivă, şi va trebui să „plătiţi”. Se poate considera că imprecizia discur­sului – intenţionată – priveşte şi cazul în care cel care aduce jertfa ar fi nevinovat, şi deci victimă. În acest caz, nu există altă cale pentru a face pace decât iubirea vrăjmaşului. Însă la aceasta se poate răs­punde că există o parte care nu ţine de noi: faptul de a iubi pe vrăjmaş şi de a-i oferi iertarea nu-l sileşte să se schimbe, şi deci nici să accepte pacea.

Ne dăm seama, după studiul acestei pericope, că acest foarte lung cuvânt al Domnului care, la prima vedere pare „li­ber” şi cu caracter întâmplător, este de fapt foarte structurat. Pericopa despre care toc­mai am vorbit privea uciderea, însă într-un înţeles duhovnicesc, şi care este cea de-a şasea poruncă din Decalog. Pericopa ur­mătoare va privi adulterul, tot într-un înţeles duhovnicesc (versetele 27 până la 32), şi este cea de-a şaptea poruncă din Decalog.

După cum spune Domnul la mijlocul cuvântării Sale program, această nouă Lege are drept scop să ne facă desăvârşiţi, după cum Tatăl nostru cel ceresc desăvârşit este (Mt 5, 48). Binecuvântat fie în veci!