Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale

Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu

Te afli aici:
Apostolia - Publicatie de informare crestin ortodoxa
Tâlcul Evangheliei

Stire

Adaugat la: 2 Aprilie 2017 Ora: 15:14

„Să nu ucizi” sau Jertfa bineplăcută lui Dumnezeu (Mt 5, 21-26)

de Pr. NoÃ«l Tanazacq

Acest pasaj foarte scurt se găseste în Cuvântul de început al lui Hristos, pe care l-a rostit „pe munte”¹ (Mt 5, 1) în Galileea, la începutul apostolatului Său. Profunzimea si forța învățăturii lui Hristos nu se măsoară în lungimea versetelor din Noul Testament. Fiecare cuvânt al lui Hristos – logion² dumnezeiesc – are o valoare vesnică, pentru că Dumnezeu Însusi este cel care ne învață direct, fără văl, față către față.

Pe aceeasi tema

Convorbirea lui Hristos cu Nicodim Fariseul

Hristos mănâncă cu păcătoșii și cu vameșii. O revelație a milostivirii dumnezeiești (Mt 9, 10â€‘13; Mc 2, 15â€‘17; Lc 5, 29â€‘32)

Poarta cea strâmtă către ÃŽmpărăția lui Dumnezeu

Imediat după ce a fost revelat ca „Mesia” de către Tatăl Său ceresc și Duhul Sfânt la botezul Său în Iudeea³, după ce a învins pe Satan, ca om⁴, în desertul Iudeei, când a fost ispitit de acesta, Domnul a început să predice peste tot în Galileea să-i vindece pe cei bolnavi, chemând totodată pe ucenicii Săi⁵, dar nu Åži-a rostit marea sa cuvântare-program, inaugurală, decât când a putut să adune un auditoriu semnificativ, capabil să transmită aceste adevăruri dumnezeiești în întregul Israel și, în fine, în lumea întreagă. Sfântul Matei spune clar că era o mulțime venită din tot Israelul⁶ (Mt 4, 25) și de asemenea „ucenicii Săi” care „au venit la El”, s-au strâns în jurul Învățătorului. O constatare remarcabilă este că i-a învățat în același timp și pe ucenicii Săi, viitorii dascăli ai lumii, și poporul: Hristos nu era clerical... Locul ales pentru a face această revelație, unică de la căderea Omului, este și el remarcabil: Hristos a călăuzit pe tot acest popor pe un munte înalt¹, pentru că El este Cel care, prin cuvintele Sale dumnezeiești, va înălța toată omenirea până la acest munte ceresc și duhovnicesc care este Împărăția lui Dumnezeu.

Acest lung cuvânt, care probabil a durat o zi întreagă, dacă nu și mai multe zile, nu ne este raportat în întregime decât de Sfântul Matei și, în parte, de Sfântul Luca (deci de Sfântul Pavel⁷). El reprezintă Natanael (In 1, 45-51) după cum spune tradiția. De altfel, lista Apostolilor, la cei trei Sinoptici, îi situează într-adevăr între primii șase (Mt 10, 2-4 ; Mc 3, 16-19 ; Lc 6, 14-16). Dar dacă ne luăm după Sfântul Luca, cei doisprezece fuseseră deja chemați și se găseau cu Iisus pe Munte, ceea ce este mai logic.

„Legea cea Nouă”, care nu o înlocuiește pe cea veche, Legea lui Moise, ci o plinește, după cum spune răspicat Domnul la începutul cuvântului Său. Această Lege nouă este extrem de grea, și de înțeles și de aplicat, pentru că, spre deosebire de cea veche, care avea drept scop să-i facă pe oameni mai puțin răi⁸, aceasta are drept scop să-i aducă la sfințenie, la asemănarea desăvârșită cu Dumnezeu, la îndumnezeire.

Domnul începe cu Fericirile, care sunt sinteza acestei noi Legi, cele 8 trepte de urcare către sfințenie⁹. Apoi compară pe cei care Îl ascultă și-L urmează cu sarea și cu lumina („Voi sunteți sarea pământului. voi sunteți lumina lumii”) și spune limpede că nu a venit să strice „Legea sau proorocii”, ci pentru a le plini și sfârșește cu un avertisment împotriva „dreptății cărturarilor și a fariseilor”, care nu îngăduie „a intra în Împărăția cerurilor”. Apoi, abordează numeroase puncte din Decalog și din Lege: „Ați auzit că s-a zis celor de demult [in Legea lui Moise].... Eu insă spun vouă....”. Noile criterii pe care Învățătorul le invață pot să ni se pară imposibile, dar trebuie să ințelegem duhul in care El abordează aceste subiecte: Legea veche, intr-adevăr, nu avea in vedere decât aspectul exterior, fizic, moral, social, al faptelor și al purtărilor, pe când Hristos va avea in vedere aspectul lăuntric și duhovnicesc, adică inima oamenilor, intențiile lor adânci.

Primul punct privește cea de-a șasea poruncă din Decalog. Hristos amintește că Legea lui Moise zicea: „Să nu ucizi (leș 20, 13); iar cine va ucide vrednic va fi de osândă” (osânda era moartea – Ieș 21, 12). Apoi adaugă: „Eu insă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă”. Lucrul poate părea disproporționat. Sfântul Ioan Gură de Aur comentează¹⁰: mânia este adesea premergătoare uciderii... A nu se mânia este, în comparație cu a nu ucide, desăvârșirea, încoronarea. Păcatul este mai întâi în inima noastră (cf. ceea ce Hristos va spune despre adulter, în pericopa următoare, v. 28). Să nu uităm că Hristos are în vedere desăvârșirea noastră, după cum Dumnezeu desăvârșit este. Åži adaugă: „.și cel care va zice fratelui său «Raca»¹¹ [prost, netrebnic] vrednic va fi de judecata sinedriului”. De fapt osânda va fi cu siguranță aceeași (moartea), dar există o gradare: ăn cazul precedent, osânda era rostită de un tribunal local, aici e vorba de tribunalul suprem al Israelului, Sinedriul, care judecă fără apel: este vorba despre o alungare religioasă. Åži sfârșește cu ceva încă și mai greu de înțeles: ... iar cel ce va zice «nebunule» vrednic va fi de gheena focului”. Trebuie să discernem înțelesul duhovnicesc al acestui lucru: „nebun” este mult mai grav, pentru că înseamnă a nega celuilalt faptul de a fi om, ceea ce implică negarea intenției Creatorului dumnezeiesc, după cum subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur¹⁰ („înlături fratelui tău ceea ce deosebește pe oameni de animale, vrednicia sa [de om]”). Este o „judecată” de valoare asupra lui Dumnezeu, care împiedică intrarea în Împărăția Sa și are deci drept consecință aruncarea in cealaltă, adică „gheena focului”, iadul¹².

Tot ceea ce Domnul spune despre ucidere ne dă măsura sfințeniei cerute de Dumnezeu, adică asemănarea desăvârșită cu Dumnezeu Însuși.

Åži în acest cadru Hristos va vorbi despre Jertfa bineplăcută lui Dumnezeu. Începe prin „Deci, dacă.”, ceea ce inseamnă că există o legătură cu ceea ce precedă. „Deci, dacă îți vei aduce darul tău la altar...”: este vorba despre altarul jertfelor (sacrificiilor) de la Ierusalim, care se găsește dinaintea sanctuarului (pe stânga), care se poate vedea din curtea israeliților și pe care se sacrificau¹² animale oferite de către o persoană, o familie sau o comunitate, și din care o parte era arsă, după Legea lui Moise. Acestea nu mai evocă nimic pentru noi astăzi, dar aceste lucruri erau în miezul religiei evreiești, amintind că Avraam primise să sacrifice¹³ pe fiul său Isaac lui Dumnezeu, chiar pe locul în care se găsea altarul; și aceasta era o prefigurare a sacrificiului lui Hristos¹³, care va fi ultima dintre jertfele de sânge (cărora le va pune capăt dându-Åži viața și înviind). Preoții săvârseau jertfele, însă credinciosii ofereau animalele (care îi costau scump!). Å¢elul acestei jertfe era de a fi plăcut lui Dumnezeu, și simboliza darul de sine, dăruirea inimii sale, pentru a intra în comuniune cu El.

„... si acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta...”. Fratele tău este „aproapele”. Dacă are ceva împotriva ta, aceasta înseamnă că a fost rănit, fizic sau moral, sau disprețuit sau insultat sau furat. Expresia folosită pare să arate că persoana care face jertfa este vinovată și nu altcineva care ar fi rău, gelos sau mincinos fără motiv (în acest caz persoana care face jertfa ar fi victimă, și în principiu nu ar trebui să facă un demers către persecutorul său). Cu toate acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur îsi pune pe larg întrebarea și discuția nu e încheiată, căci Domnul nu precizează. Vom reveni mai jos, cu adăugarea făcută de Hristos.

„... Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău”. Aceasta înseamnă: mergi mai întâi să ceri iertare fratelui tău, pocăieste-te. Nu poți să aduci un dar lui Dumnezeu dacă inima ta nu este curată, dacă nu esti un om al păcii. Dumnezeu nu va putea primi jertfa ta, căci jertfa cea mai importantă este a aduce lui Dumnezeu o inimă curată, jertfa de sine. Iar acest lucru nu este cu putință decât dacă te porți bine cu aproapele, căci nu se poate să spui că-l iubesti pe Dumnezeu dacă nu iubești pe aproapele. De fapt, este o învățătură cu totul nouă și puternică, deoarece relativizează ritualul religios, care era foarte important la Evrei. Hristos spune: cel mai important nu este ritualul în sine, ci starea inimii voastre. La aceasta privește Dumnezeu, mai mult decât la jertfa exterioară. Hristos nu va înceta, de-a lungul întregului Său apostolat, să predice în acest sens: a lucra faptele Legii în duh, adică cu conștiința finalității ei duhovnicești, și nu formal, exterior. Este o învățătură care cu siguranță a scandalizat pe preoți și pe marii preoți, care erau ritualiști și formaliști, uitând conținutul duhovnicesc și finalitatea riturilor. Însă Domnul Se adresează aici tuturor: această învățătură este valabilă și pentru noi, preoții noului Legământ. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază smerenia dumnezeiască, Domnul preferând să suspende ofranda, care Îi este destinată, pentru ca oamenii să se străduiască să facă pace între ei.

Hristos insistă adăugând: „Împacă-te cu pârâșul tău degrabă, până ești cu el pe cale.”. Åži aici se poate presupune că persoana este vinovată, căci dacă ar fi fost celălalt, ar fi greu să se împace cu el. Cu toate acestea, El nu precizează. Termenii importanți sunt: „până ești cu el pe cale”, adică până când mergeți amândoi în aceeași direcție, sau până când lucrați împreună: trebuie să profităm de această apropiere și conlucrare pentru a regăsi pacea; „pe cale” arată că situația evoluează, că se poate schimba și că totul nu s-a terminat. Dar nu trebuie pierdut timpul, căci ranchiuna poate strica inima. Dacă nu, adversarul riscă „să te dea judecătorului”, care te va arunca în temniță, și va trebui să „plătești” (situația nu mai evoluează: s-a ajuns la pedeapsă). Această frază poate avea și un înțeles parabolic: folosiți-vă de drumul vostru pământesc pentru a vă schimba, și a face pace cu celălalt, cât mai este cu putință, căci după moarte veți cunoaște o judecată definitivă, și va trebui să „plătiți”. Se poate considera că imprecizia discursului – intenționată – privește și cazul în care cel care aduce jertfa ar fi nevinovat, și deci victimă. În acest caz, nu există altă cale pentru a face pace decât iubirea vrăjmașului. Însă la aceasta se poate răspunde că există o parte care nu ține de noi: faptul de a iubi pe vrăjmaș și de a-i oferi iertarea nu-l silește să se schimbe, și deci nici să accepte pacea.

Ne dăm seama, după studiul acestei pericope, că acest foarte lung cuvânt al Domnului care, la prima vedere pare „liber” și cu caracter întâmplător, este de fapt foarte structurat. Pericopa despre care tocmai am vorbit privea uciderea, însă într-un înțeles duhovnicesc, și care este cea de-a șasea poruncă din Decalog. Pericopa următoare va privi adulterul, tot într-un înțeles duhovnicesc (versetele 27 până la 32), și este cea de-a șaptea poruncă din Decalog.

După cum spune Domnul la mijlocul cuvântării Sale program, această nouă Lege are drept scop să ne facă desăvârșiți, după cum Tatăl nostru cel ceresc desăvârșit este (Mt 5, 48). Binecuvântat fie în veci!

Note:

1. De unde numirea sa obisnuită de „Predica de pe munte”. „Muntele” era cel situat în apropiere de cetatea în care locuia Domnul, Capernaum. Tradiția îl situează pe muntele Korun Hattin si îl numeste „Muntele Fericirilor”, care se găseste la câțiva kilometri la nord-vest de Capernaum, dominând câmpia cu 50m (o înălțime considerabilă față de Marea Galileei care se află în imediata apropiere). In vârf se găseste un platou care poate primi o mulțime.

2. Logion.Hristos este Logosul,Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl, „gura Tăcerii”: cei mai vechi Părinți ai Bisericii au numit cuvintele sale logia (pluralul lui logion), cuvinte ale lui Dumnezeu, adevăruri eterne, expresie a cugetelor Tatălui. Papias din Ierapolis, ucenic al Sfântului Ioan si prieten al Sfântului Policarp din Smirna, a scris în jurul anului 130 Explicări la cuvintele (logia) Domnului.

3. Era absolut necesar ca Iisus din Nazaret să fie revelat lumii ca Mesia-Hristos – altfel nu ar fi putut să predice si să convertească. Åži numai Dumnezeu (Tatăl si Duhul) putea mărturisi că El este Dumnezeu (Fiul). Åži trebuia ca aceasta să se plinească dinaintea Înaintemergătorului, Ioan Botezătorul, care Îl vestise, si dinaintea celor care aveau să devină „nucleul” Apostolilor Săi.

4. Era necesar ca Dumnezeu-Omul să învingă pe Satan, mai întâi, ca om, pentru că Satan biruise pe Adam si Eva si pricinuise căderea lor la început. Hristos a restabilit echilibrul. Însă Satan nu s-a pocăit.

5. Dacă ne luăm după Sfântul Matei, erau cel puțin șase, toți Galileeni si ucenici ai lui Ioan Botezătorul, și de fel din Betsaida. Patru erau artizani (pescari): Andrei și Simon-Petru, Iacov și Ioan; doi erau mai avuți, mai în vârstă și mai intelectuali: Filip (chemat la In1, 43-44) si Vartolomeu, care este de fapt Natanael (In 1, 45-51) după cum spune tradiția. De altfel, lista Apostolilor, la cei trei Sinoptici, îi situează într-adevăr între primii șase (Mt 10, 2-4 ; Mc 3, 16-19 ; Lc 6, 14-16). Dar dacă ne luăm după Sfântul Luca, cei doisprezece fuseseră deja chemați și se găseau cu Iisus pe Munte, ceea ce este mai logic.

6. Sfântul Matei precizează cu puțin înainte (la 4, 24) că „s-a dus vestea despre El în toată Siria” (provincia romană a Siriei, care cuprindea Palestina): Hristos a devenit faimos foarte repede, din auzite, mai ales datorită nenumăratelor Sale vindecări.

7. Spre deosebire de bibliștii științifici, urmăm părerea Sfântului Irineu care spune: „Luca, tovarășul lui Pavel, a adunat într-o carte Evanghelia pe care o predica acesta” (Adv. Haer. III, 1, 1).

8. Sfântul Pavel face paralele admirabile între vechea și noua Lege, mai ales în epistolele sale către Romani și Galateni, unde afirmă că Legea [lui Moise] nu mântuiește (ea nu a fost decât o „pedagogie” pentru a ne călăuzi către Hristos – Gal 3, 24), în timp ce credința în Hristos e singura care mântuiește Omul („sfârșitul Legii este Hristos” – Rom 10, 4).

9. Bossuet, celebru predicator francez din secolul al XVII-lea și Episcop de Meaux (1627-1704), are o formulă frumoasă: „Dacă Predica de pe munte cuprinde toată doctrina creștină, cele opt Fericiri cuprind toată Predica de pe Munte”.

10. Omilii la Evanghelia după Matei, omilia 16 (Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, PSB 23).

11. Raca este un termen aramaic, o insultă, al cărui sens exact nu se cunoaște: prost, netrebnic…De fapt Domnul asimilează aceasta cu un omor duhovnicesc.

12. Sfântul Ilarie de Poitiers face un frumos comentariu cu privire la aceasta (Despre Matei I, SC 254, p. 135-139).

13. A sacrifica înseamnă a „face sacru”, a sfinți: jertfa devenea sacrificiu, sacru, pentru că era dăruită lui Dumnezeu de către om si era plăcută lui Dumnezeu. Aceasta preînchipuia jertfa lui Hristos, „Mielul lui Dumnezeu”, al cărui „memorial” va fi Euharistia, care este o jertfă, dar fără de sânge.

Printeaza articolul