Deja statutul social al celor două persoa­ne ne arată prăpastia care le desparte. Ju­decătorul este un personaj important din punct de vedere social și politic (se spune că este „într-o cetate”, adică în inima societății), care rostește judecăți „fără apel” și prin aceasta este „atotputernic” (în ter­meni omenești). Până aici, se poate vedea o  oarecare asemănare cu Dumnezeu. Însă acest judecător „de Dumnezeu nu se te­mea”, ceea ce, în lumea antică în general (foarte religioasă) și în Israel în particular, era de negândit: era culmea nelegiuirii și a păcatului, însemna a se ridica împotriva lui Dumnezeu. Åži, în plus, de om nu se rușina, nerespectând pe nimeni. Era deci un personaj puternic, dar necredincios, nedrept și odios: era de fapt chiar opusul lui Dumnezeu³, în afară de putere și de judecată.

În fața lui, o văduvă. Femeia nu avea niciun statut în Antichitate; ea nu se definea decât în raport cu „bărbatul”, fiind supusă tatălui său, iar apoi soțului și, în sfârșit, fiu­lui mai mare dacă rămânea văduvă și avea norocul să aibă un fiu. Prin ea însăși nu era nimic⁴. Iar această văduvă se afla în conflict cu „potrivnicul” ei, adică era în proces. O astfel de situație apărea foarte frecvent în acea vreme: era probabil vorba de încerca­rea de a-și păstra zestrea, pe care rudele din partea soțului urmăreau probabil să i-o ia, sau de a rămâne în propria casă, din care putea fi alungată. Sigur este că miza acestei confruntări era importantă pentru ea, pro­babil vitală. Neavând pe nimeni care să-i ia apărarea, s-a adresat judecătorului pentru a dobândi dreptatea. Însă judecătorul cel nedrept a refuzat cu încăpățânare. Nu-i păsa de această femeie neputincioasă, de la care nu avea nimic de așteptat (și, desigur, nu darurile cu care l-ar fi putut mitui).

Povestea s-ar fi putut opri aici: o po­veste tristă, dar în fond destul de banală; lucrurile acestea se petrec încă în zilele noastre, în societățile noastre așa-zis evo­luate și libere. Dar femeia nu s-a dat bătu­tă: s-a întors iarăși și iarăși să ceară drep­tate, în ciuda a toate; l-a hărțuit în fiecare zi pe judecător și și-a cerut dreptatea cu voce tare: i-a „spart urechile”. Iar acest lucru a durat „mult timp”. În cele din urmă, sătul și obosit să audă aceste plân­geri zi de zi, judecătorul a sfârșit prin a ceda. Iar Hristos precizează, pentru cei care-L ascultă, gândurile judecătorului: „Deși de Dumnezeu nu mă tem și de om nu mă rușinez”, îi voi face dreptate „ca să nu vină mereu să mă supere”. Prin perse­verență (și curaj), văduva stăruitoare a do­bândit ceea ce voia și nădăjduia.

Atunci Domnul trage învățătura aces­tei istorisiri: dacă un judecător nedrept dă până la urmă răspuns cererilor repe­tate și drepte, adică face o faptă bună, cu atât mai mult Tatăl vostru ceresc, Jude­cătorul suprem și desăvârșit, Care vă iubește, vă va face dreptate și vă va da ceea ce cereți vouă, „aleșilor Săi”, dacă „strigați către El ziua si noaptea”. Vă va răspunde fără întârziere. Iată cheia: a striga către Dumnezeu ziua și noaptea, a nu obosi niciodată, a nu se îndoi, a stărui mereu. Aceasta ne amintește de învățătura lui Hristos în mai multe rânduri, și mai ales la Sfântul Luca. În capitolul 11, chiar după ce a amintit ucenicilor Săi cum trebuie să se roage lui Dumnezeu⁵, Mântuitorul explică „Rugăciunea domnească” istori­sind pilda Prietenului inoportun, care vine să împrumute trei pâini în miezul nopții, deranjându-l pe cel de la care le cere, și încheie: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschi­de” (Lc 11, 1-10). Apoi continuă comparându-L pe Tatăl ceresc cu tații pământești, care, deși „răi fiind”, știu să dea daruri bune copiilor lor, și sfârșește zicând: „cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care Îl cer de la El!”⁶ (Lc 11, 11-13).

Hristos a voit, după cum adesea o face, să șocheze spiritele și să provoace o zgu­duire mântuitoare, o trezire a sufletelor. Comparația Sa între judecătorul nedrept și Judecătorul dumnezeiesc cel drept este de o îndrăzneală incredibilă. Ne dezvăluie ast­fel smerenia dumnezeiască: chiar dacă nu credeți în bunătatea lui Dumnezeu, îndrăzniți să-L deranjați, strigați fără încetare dinaintea Lui, ca un copil care strigă după mama sa pentru că îi e foame sau îl doare ceva. Aceasta ne amintește ce a spus dinaintea necredinței evreilor: chiar dacă nu Mă acceptați ca Mesia, acceptați cel puțin lucrări­le Mele, minunile pe care le fac pentru voi⁷. Ce abis de smerenie dumnezeiască! Domnul ne dă astăzi o poruncă duhovnicească de primă importanță: strigați către Dumnezeu zi și noapte, fără încetare, îndrăzniți să-L deranjați pe Dumnezeu, îndrăzniți să-I „spargeți urechile” Văzând că vă întoarceți către El, și El se va întoarce către voi. Adesea păcă­tuim din lipsă de stăruință: cerem lui Dumnezeu o vreme, apoi obosim și ne dăm bătuți. (La ce bun! Cum auzim uneori: Dumnezeu are altceva de făcut decât să se ocupe de mine...) Ce minunată lecție de stăruință, de tenacitate, de curaj, care sunt expresii ale credinței.

Dar Domnul adaugă cu tristețe, ca și cum I-ar lua de martori pe Tatăl și pe Duhul: când Fiul Omului se va întoarce cu slavă la sfârșitul vremurilor, oare va mai găsi credință pe pământ? Dinaintea tristeții lui Hristos, inima noastră este străpunsă, căci înțelegem cât suferă pentru noi. Să-I dăruim această stăruință în rugăciune, orice s-ar întâmpla, ca pe o mângâiere.

Îndrăzneala pedagogiei lui Hristos este pe măsura acestei extraordinare revelații pe care a făcut-o: „Am venit să mântuiesc pe toți oamenii”⁸. Merge până la cea mai de pe urmă limită a posibilului. Binecuvântat fie în veci!

Note: