Trăitor într-o perioadă complexă pentru creștinism, între anii 251 și 356, Sfântul Antonie este cunoscut drept unul dintre părinții fondatori al monahismului creștin. Lunga sa viață pământească, peste 100 de ani, și-a petrecut-o în mare parte în Egipt, unde a fost părintele duhovnicesc al mai multor comunități monahale din Sketis și Nitria.

Viața sa, exemplară din punct de vedere al rânduielii în care s-a așezat și pe care a transmis-o comunităților monahale, a fost redată de către Sfântul Atanasie cel Mare în Vita Antonii. Patericul egiptean, o colecție de apoftegme, adică de scurte învățături ale celor mai cunoscuți părinți ai pustiei, începe cu învățăturile Sfântului Antonie cel Mare. Se spune că, înainte de a muri, Sfântul Antonie a cerut ucenicilor să-i ducă trupul în pustiul Egiptului, ceea ce au și fă­cut. Însă, din evlavie și din cauza amenin­țării musulmane asupra acelor ținuturi, sfintele moaște au fost aduse mai întâi la Constantinopol, iar apoi au ajuns în Occident, mai exact în Motte-des-Bois (re­gatul Dauphine), în 1083, cu câțiva ani îna­inte de prima cruciadă, într-o mănăstire benedictină aflată în subordinea celei din Montmajour. Această aducere a moaștelor Sfântului Antonie în Apus a stat la origi­nea înființării ordinului ospitalier al Sfântului Antonie în acea provincie (as­tăzi, din păcate, el nu mai există). Călugării antonini se ocupau mai ales de găzduirea pelerinilor și de vindecarea bolnavilor. În muzeul aflat lângă Saint-Antoine-l'Abbaye se pot vedea instrumentele chirurgicale fo­losite în Evul Mediu pentru tratarea dife­ritelor afecțiuni și boli.

Călugării veniți din Orient în Apus au avut o influență foarte mare asupra mona­hismului occidental. În acest sens, Jean Leclercq afirmă: „Se pare că putem argu­menta că monahii occidentali, până la sfârșitul secolului al XII-lea, au avut întot­deauna obiceiul de a întoarce ochii la lumina care vine de la răsărit, Orientale lumen”¹. Sfântul Antonie s-a bucurat dintotdeauna de o evlavie deosebită în rândul creștinilor. Dar mai puțin știute sunt legăturile sale cu Occidentul creștin încă din secolul al IV-lea. Deși nu a călătorit niciodată prin aceste părți, despre el s-a aflat în Apus prin intermediul Sfântului Atanasie cel Mare, biograful său. Un frumos portret îl găsim, de asemenea, și în scrierile Sfântului Ioan Casian: „Există o veche și minunată cugetare a Sfântului Antonie, după care un monah care se silește să atingă culmi mai înalte de desăvârșire, după ce a petrecut un timp în mănăstire, când, dobândind un cântar propriu de discernământ, este în măsură să se rezeme numai pe judecata lui și să ajungă la înălțimea vieții unui anahoret, nu trebuie să pretindă ca un om, oricât de mare ar fi, să aibă toate virtuțile lui”². Una din apoftegmele din Pateric spune în felul următor: „Odată avva Antonie a primit scrisoare de la Constantin împă­ratul ca să meargă la Constantinopol. Åži se gândea ce să facă. Atunci i-a spus avvei Pavel, ucenicul lui: – Să plec? – Dacă pleci, Antonie te vei numi; dacă nu, avva Antonie”³.