Trăitor într-o perioadă complexă pentru creÅŸtinism, între anii 251 ÅŸi 356, Sfântul Antonie este cunoscut drept unul dintre părinÅ£ii fondatori al monahismului creÅŸtin. Lunga sa viaÅ£ă pământească, peste 100 de ani, ÅŸi-a petrecut-o în mare parte în Egipt, unde a fost părintele duhovnicesc al mai multor comunităÅ£i monahale din Sketis ÅŸi Nitria.

ViaÅ£a sa, exemplară din punct de vedere al rânduielii în care s-a aÅŸezat ÅŸi pe care a transmis-o comunităÅ£ilor monahale, a fost redată de către Sfântul Atanasie cel Mare în Vita Antonii. Patericul egiptean, o colecÅ£ie de apoftegme, adică de scurte învăÅ£ături ale celor mai cunoscuÅ£i părinÅ£i ai pustiei, începe cu învăÅ£ăturile Sfântului Antonie cel Mare. Se spune că, înainte de a muri, Sfântul Antonie a cerut ucenicilor să-i ducă trupul în pustiul Egiptului, ceea ce au ÅŸi fă­cut. Însă, din evlavie ÅŸi din cauza amenin­Å£ării musulmane asupra acelor Å£inuturi, sfintele moaÅŸte au fost aduse mai întâi la Constantinopol, iar apoi au ajuns în Occident, mai exact în Motte-des-Bois (re­gatul Dauphine), în 1083, cu câÅ£iva ani îna­inte de prima cruciadă, într-o mănăstire benedictină aflată în subordinea celei din Montmajour. Această aducere a moaÅŸtelor Sfântului Antonie în Apus a stat la origi­nea înfiinÅ£ării ordinului ospitalier al Sfântului Antonie în acea provincie (as­tăzi, din păcate, el nu mai există). Călugării antonini se ocupau mai ales de găzduirea pelerinilor ÅŸi de vindecarea bolnavilor. În muzeul aflat lângă Saint-Antoine-l'Abbaye se pot vedea instrumentele chirurgicale fo­losite în Evul Mediu pentru tratarea dife­ritelor afecÅ£iuni ÅŸi boli.

Călugării veniÅ£i din Orient în Apus au avut o influenÅ£ă foarte mare asupra mona­hismului occidental. În acest sens, Jean Leclercq afirmă: „Se pare că putem argu­menta că monahii occidentali, până la sfârÅŸitul secolului al XII-lea, au avut întot­deauna obiceiul de a întoarce ochii la lumina care vine de la răsărit, Orientale lumen”¹. Sfântul Antonie s-a bucurat dintotdeauna de o evlavie deosebită în rândul creÅŸtinilor. Dar mai puÅ£in ÅŸtiute sunt legăturile sale cu Occidentul creÅŸtin încă din secolul al IV-lea. DeÅŸi nu a călătorit niciodată prin aceste părÅ£i, despre el s-a aflat în Apus prin intermediul Sfântului Atanasie cel Mare, biograful său. Un frumos portret îl găsim, de asemenea, ÅŸi în scrierile Sfântului Ioan Casian: „Există o veche ÅŸi minunată cugetare a Sfântului Antonie, după care un monah care se sileÅŸte să atingă culmi mai înalte de desăvârÅŸire, după ce a petrecut un timp în mănăstire, când, dobândind un cântar propriu de discernământ, este în măsură să se rezeme numai pe judecata lui ÅŸi să ajungă la înălÅ£imea vieÅ£ii unui anahoret, nu trebuie să pretindă ca un om, oricât de mare ar fi, să aibă toate virtuÅ£ile lui”². Una din apoftegmele din Pateric spune în felul următor: „Odată avva Antonie a primit scrisoare de la Constantin împă­ratul ca să meargă la Constantinopol. Åži se gândea ce să facă. Atunci i-a spus avvei Pavel, ucenicul lui: – Să plec? – Dacă pleci, Antonie te vei numi; dacă nu, avva Antonie”³.