Așa o fi, așa este, încuviințează Sf. Ni­colae, dar nici pe năpăstuitul ăsta nu-l putem lăsa la voia întâmplării și trece pe lângă el ca preotul și levitul din para­bola samarineanului milostiv.

Și nici una, nici două, își sumecă poa­lele hlamidei, își suflecă mânecile stiha­rului și coboară alături de țăran, pu­nând voinicește umărul sub codârlă. Se zbate, se opintește, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă din greu, iar încearcă, i se fac veșmintele harcea-parcea... Dar până la urmă căruța e scoasă la drum drept și omul vesel și bucuros, blagoslovindu-și binefăcătorul, își poate urma calea. Sf. Cassian, estimp, privind cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri și pleacă zorit nevoie mare.

Sosesc amândoi la întâlnire. Sf. Cassi­an adastă (pe jăratic) de multă vreme când, în sfârșit, apare și bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-și sufletul și într-un hal de murdărie și neorându­ială de neînchipuit. Sfântul Cassian e uimit și nițel scandalizat. Atotputerni­cul, atunci, ce face? Pe Sfantul Cassian îl primește cu glacială politețe, pe Sf. Nicolae cu mare prietenie. Si le gră­iește astfel: numele tău, imaculatule și neîntârziatule, respectuosule și mult protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – si încă! Si vei fi prăznuit numai o dată la patru ani (n.n. 29 februarie). Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednicule iubitor de aproapele tău si adevărat ucenic al mult com­pătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din lumea toată.

Tâlcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când si-a suflecat mânecile si si-a sumes hlamida, el a stat în fața lui Dumnezeu. Asa ne apropiem de Dumnezeu, fă­când binele; atunci ne acordă El audiență (aude rugăciuni­le noastre). N-a fost nevoie de prezența fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt si a străbătut distanțele cu iuțea­la gândului.

Pe acest pământ, cel mai si­gur mijloc de a intra în comu­nicare (comuniune) cu Atot­puternicul, mijlocul fără gres si instantaneu este săvârșirea binelui, ajutoararea aproa­pelui aflat în necaz.

După „Dăruind vei dobândi, Nicolae Steinhardt, Editura Mănăstirii Rohia, 2006