Această lungă prorocie este relatată, cu multe detalii, de cei trei Sinoptici (Matei, Marcu și Luca)³. Istorisirea cea mai completă se găsește la Sfântul Matei (aproape tot capitolul 24). Ea se citește niciodată duminica în Orient (poate ca să nu se îi înfricoșeze pe credincioși?), în timp ce în Occident o auzim la sfârșitul perioadei de după Cincizecime și la începutul Adventului⁴, ceea ce este corect, deoarece sfârșitul acestui lung răstimp de după Rusalii preînchipuie sfârșitul vremurilor, iar Adventul a fost întotdeauna considerat în Occident ca o pomenire a celor două Veniri: prima, Crăciunul, și a doua, întoarcerea lui Hristos în slavă. Aproape toți Părinții Bisericii au făcut exegeza acestor lucruri. Nu este cu putință să le comentăm aici în totalitate, dar vom încerca să indicăm liniile generale, în duhul lor.

Hristos tocmai a fost aclamat ca Mesia și Regele Israelului de către popor, care a fost entuziasmat de Învierea lui Lazăr, și a curățit Templul (a doua oară)⁵. Însă Sinedriul este furios și zilele următoare vor fi foarte grele pentru Domnul, căci va fi interpelat violent de către farisei și saduchei, cărora le va da un răspuns înfricoșător, rostind 7 „blesteme”⁶ (”vai-uri”). Atunci⁷, la ieșirea din Templu (pentru a se întoarce în Betania), Apostolii arată Domnului măreția și splendoarea Templului⁸, iar El prorocește distrugerea Templului⁹. Apoi grupul se duce pe Muntele Măslinilor (probabil la Ghetsimani, loc familiar Învățătorului și ucenicilor Săi). Domnul Se așază „cu fața la Templu” (Mc 13, 3), ucenicii fac cerc în jurul Lui și Îl întreabă: „Spune nouă când vor fi acestea și care este semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului”, căci au înțeles bine că era un raport direct între distrugerea Templului și a doua venire a lui Hristos. Atunci Domnul le descoperă¹⁰ această taină dumnezeiască.

Mai întâi va fi „începutul durerilor”¹¹. Se va produce o mare tulburare în lumea întreagă, odată cu apariția unor hristoși mincinoși (în greacă: pseudochristos), „războaie și zvonuri de războaie” („neam peste neam și împărăție peste împărăție”), „foamete” (legată de războaie), „cutremure mari”, „ciumă” și „semne mari din cer” (răsturnări cosmice). Hristos dă două sfaturi: „Vedeți să nu vă amăgească cineva” (nu-i urmați pe hristoșii mincinoși, faceți dovadă de discernământ) și „să nu vă speriați, căci trebuie să fie toate”. Aceste porunci sunt valabile şi pentru noi, încă de pe acum.

Apoi va veni o mare prigoană a creștinilor „pentru numele Meu”, iar Evanghelia se va propovădui la toate neamurile. Lumea întreagă va cunoaște adevărul Evangheliei (de aici se subînţelege că oamenii nu vor avea nicio îndreptățire la Judecata de Apoi care va urma). Poruncile lui Hristos: nu vă îngrijorați de cele ce veți spune dinaintea autorităților, căci Duhul Sfânt va vorbi prin voi, veți primi cuvânt și înțelepciune desăvârșite. Lucrul acesta este valabil încă de pe acum pentru noi¹². Vor fi multe căderi și trădări, în însuși sânul familiilor (între frați, între copii și părinți, între prieteni). Vor fi mulți proroci mincinoși, care pe mulți vor rătăci. Nelegiuirile se vor înmulți având drept consecință că „iubirea multora se va răci” (va fi „fiecare pentru el”). Mântuitorul îi sfătuieşte pe ucenici: răbdați până la sfârșit, căci „prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” („păr din capul vostru nu va pieri”), ceea ce înseamnă: voi fi cu voi.

„Atunci…”, după toate aceste orori, războaie, răsturnări cosmice, disensiuni, după această prigoană universală, „…va veni sfârșitul”. Care este semnul acestui „sfârșit”? Domnul spune limpede: „Deci când veți vedea urâciunea pustiirii, ce s-a zis prin Daniil Prorocul, șezând în locul cel sfânt – cine citește să înțeleagă”. Prorocul Daniil¹³, inspirat de Arhanghelul Gavriil, a prorocit distrugerea Ierusalimului și a Altarului și instalarea în Templu a „urâciunii pustiirii” (Dn 9, 27). Această expresie unește noțiunea de „lucru dezgustător”, necurat, idolatru, cu cea de devastare și de distrugere. Profanarea Templului de către Antioh al IV-lea, care a ridicat un altar lui Zeus în locul altarului tămâierilor din Altar în 167 î. Hr, fusese o preînchipuire. Dar prorocia lui Hristos s-ar putea referi la cucerirea Ierusalimului de către Titus în anul 70 d. Hr, după un asediu îndelungat¹⁴ și o îngrozitoare foamete: Ierusalimul a fost în parte distrus, mulţi dintre locuitori sfârșind măcelăriţi, iar Templul a fost ars (romanii vor arunca un cap de porc [animal necurat, după Lege] în Altar, în semn de profanare¹⁵). La fel va fi și la al doilea război evreiesc, sub împăratul Adrian, în 131 d. Hr, când Ierusalimul, din nou cucerit și distrus de romani, le va fi interzis evreilor și numit de atunci Aelia Capitolina, iar un templu păgân va fi ridicat în locul Templului lui Solomon (cu o uriașă statuie a lui Jupiter). Cu toate acestea, atât într-un caz, cât și în celălalt, nu a fost sfârșitul lumii¹⁶.

Cea mai mare parte a Părinților Bisericii sunt de acord în a spune că va fi vorba, atunci, de așezarea Antihristului¹⁷ la Ierusalim în Sfânta Sfintelor. Se poate considera că e vorba de „Fiara” din Apocalipsă (cap. 13), care își va primi puterea de la „balaurul cel mare” [Satana] și care va fi venerată de mulțimi de apostați (va fi o apostazie universală). Triumful trecător al acestui personaj „abominabil” va constitui punctul abisal al păcatului împreunat, al demonilor și al oamenilor. Hristos vorbește aici de evrei, care L-au respins și care Îl vor omorî, dar nu trebuie uitat că această prorocie privește și Biserica. Sfânta Sfintelor este și inima fiecărui om, omul fiind templu al Duhului Sfânt. Domnul a adăugat: „cine citește să înțeleagă” – numai cei înduhovniciţi, care se închină lui Dumnezeu în duh și în adevăr, pot înțelege sensul exact şi purta greutatea unei astfel de prorocii. De ce va fi acesta semnul sfârșitului? Pentru că gândurile ascunse, intențiile adevărate se vor descoperi, adevăratul chip al păcatului se va descoperi: pentru demoni, a lua locul lui Dumnezeu și a-i face pe oameni să li se închine lor în locul lui Hristos; pentru oameni, a deveni dumnezei fără Dumnezeu (urmarea firească a păcatului originar al lui Adam și al Evei), a-L omorî pe Fiu pentru a dobândi Moștenirea. (cf. pilda vierilor ucigași la Mt 21, 33-46). Şi pentru unii, și pentru alții, este vorba despre respingerea absolută a lui Hristos, adică respingerea voii Tatălui și respingerea Duhului Sfânt. Este Păcatul prin excelență. După acest semn universal va începe „sfârșitul”, dar el nu va fi imediat și va avea o anumită durată, marcată de suferințe de nespus. Toate sfaturile și întreaga cuvântare a lui Hristos care urmează au un caracter simbolic, şi ca atare ele trebuie tâlcuite.

„Atunci, cei din Iudeea să fugă în munți.” La propriu, aceasta înseamnă: fugiți din Ierusalim și refugiați-vă în munții dimprejur. În plan duhovnicesc, aceasta înseamnă: fugiți de religia exterioară și oficială (seminția lui Iuda, Ierusalimul și Templul), pentru că acolo este cinstit Antihristul, adică Satana, și refugiați-vă în religia lăuntrică nevăzută, în Sinaiul duhnovnicesc¹⁸ care este inima voastră. Nu vă veți mai putea bizui decât pe Sfântul Duh. Va trebui să dobândiți mai înainte discernământul duhovnicesc.

„Cel care va fi pe casă [pe acoperișul casei]să nu se coboare ca să-și ia lucrurile din casă.” Casele evreiești erau ca niște cuburi cu acoperișuri plate (terase) la care se ajungea pe o scară exterioară pentru a sta la aer, a medita sau a se ruga (de pe terasă se vedea cerul înstelat). Uneori, acoperişul era transformat în „foișor” cu prilejul sărbătorilor (vezi Cina cea de Taină) și festivităților. Înțelesul adânc este: cel care s-a înălțat duhovnicește prin contemplarea Cerului (adică a lui Dumnezeu) și s-a pregătit pentru nunta dumnezeiească să nu coboare din nou în grijile acestei lumi (casa reprezintă familia, rădăcinile, munca; va trebui să accepte să piardă totul). Fiecare va fi responsabil numai de el însuși. „A coborî” în casă ar fi o cădere, o regresie duhovnicească.

„Iar cel ce va fi în țarină să nu se întoarcă înapoi ca să-și ia haina.” Cel careare lucrare duhovnicească să nu se oprească din lucru, ci să stăruiască; să nu se întoarcă din drum, să nu privească la lumea căzută, la păcat (ca femeia lui Lot, care a fost preschimbată în stâlp de sare, imagine a infernului), să nu ia haina omului celui vechi, când s-a îmbrăcat cu Hristos, Omul cel nou, să nu se lege de aparențe, din moment ce cunoaște realitatea, adevărul dumnezeiesc.

„Vai de cele ce vor lua în pântece…” Va fi rău de cei care nu vor fi zămislit „mielul” și care nu vor fi devenit deci „oi”, căci au primit o sămânță, dar nu au adus-o la termen, nu au făcut-o să rodească (cf. Judecata cea de pe urmă, care se întemeiază pe binele pe care nu l-am făcut). „…și de cele ce vor alăpta…” Și aceasta are aproximativ același sens. Vor fi reușit să dea un rod, însă mic, neajuns la maturitate, fragil (ca un strugure verde care nu poate da vin). Aceasta se poate apropia de pilda Semănătorului: sămânța care a căzut între pietre crește repede, dar de îndată ce se ridică soarele o arde, pentru că nu are rădăcini (Mt 13, 5-6).

„Rugați-vă ca să nu fie fuga voastră iarna…” Iarna e anotimpul rece, în care natura este nemișcată (frunzele copacilor au căzut, animalele hibernează, iar pământul este înghețat) și în care este imposibil să lucrezi. Cum să fugi în asemenea condiții? Or, clima nu depinde de noi, ci de Dumnezeu. Dincolo de acest înțeles comun, există unul duhovnicesc: frigul reprezintă împietrirea inimii, ca și pământul înghețat. Hristos vrea să spună: rugați-vă ca acest cataclism să nu vă prindă cu o inimă uscată și împietrită, care v-ar paraliza duhovnicește şi nu ați putea să reacționați „…nici sâmbăta [în zi de sabat]”: sabatul reprezintă aici lipsa lucrului. Rugați-vă ca această mare nenorocire să nu vă surprindă în vreme de odihnă, în lene. Acelaşi lucru mai poate să însemne: prizonier al regulilor exterioare, paralizat. N-ați îndrăzni să vă mișcați din formalism, pe când mântuirea ar impune să fugiți. Aproape că s-ar putea traduce prin: nu fiți limitaţi, lipsiţi de inteligență.

„Căci va fi atunci strâmtorare mare [Lc: zilele răzbunării] cum n-a fost de la începutul lumii [Mc: de la începutul făpturii]până acum şi nici nu va mai fi.” Domnul îl citează aici pe prorocul Daniil (12, 1). Va fi mai rău decât la potop (Fac 6-8), căci atunci oamenii au fost doar înecați, pe când acum vor suferi cumplit înainte de a muri. Totul va fi revelat și dezvăluit. Prin această oroare, păcatul Omului va fi manifestat public și universal, chiar înainte de Judecata din urmă.

„Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile.” O revelație înfricoșătoare! Dumnezeu este răbdător, blând și smerit. Dar mânia celor blânzi este mai cruntă decât un cutremur de pământ sau ieșirea mării din zăgazurile ei. Mânia Sa s-a înflăcărat împotriva Omului care L-a respins pe Hristosul Său, pe Fiul Său mult-iubit care Și-a dat viața pentru a-l mântui. Nimic nu poate descrie puterea înfricoșătoare a mâniei lui Dumnezeu. Aceasta amintește de momentul tragic din Vechiul Testament în care lui Dumnezeu – Dumnezeieştii Treimi – Îi pare rău că l-a făcut pe Om, care a devenit atât de rău: tristețea Sa este tulburătoare, zdrobitoare (Fac 6, 6-7). Aici, la sfârșitul vremurilor, răbdarea Sa și-a atins limitele. Însă Hristos adaugă această tainică frază: „…pentru cei aleși…”, adică datorită celor care-L iubesc pe Dumnezeu, a Sfinților, Părintele Își va înmuia inima și nu va distruge totul (după cum făcuse pentru Noe, care „a aflat har înaintea Domnului”, Fac 6, 8). Putem apropia aceasta de cuvântul acela incredibil și îndrăzneț al lui Moise, care, pe Muntele Sinai, Îi spune lui Dumnezeu, după ce Acesta s-a înfuriat groaznic din pricina nelegiuirii idolatre a Vițelului de aur: „Pocăiește-Te de răul pe care vrei să-l faci poporului Tău” – sau, în altă traducere, „Întoarce-Ţi iuţimea mâniei Tale, milostiveşte-Te şi nu căuta la răutatea poporului Tău” (Ieș 32, 12), schimbă-Ți inima.

Suntem cuprinși de frică la ascultarea unei asemenea prorocii, rămânem fără glas dinaintea atotputerniciei și marii milostiviri a lui Dumnezeu.

[Vom vedea într-un alt articol sfârșitul durerilor și cea de-a doua Venire, întoarcerea lui Hristos în slavă].