AÅŸadar a binevoit Domnul să le ascul­te rugăciunea, pentru credinÅ£a lor, ÅŸi le-a dăruit acest fiu, pe Nicolae, pe care l-au crescut în frica lui Dumnezeu, dându-i o educaÅ£ie aleasă. L-au încredinÅ£at unor ma­eÅŸtri încercaÅ£i, de la care copilul a deprins cu râvnă toată învăÅ£ătura vremii aceleia, desăvârÅŸindu-se mai ales în litere.

Ajungând părinÅ£ii la vârstă înaintată, au voit să-i încredinÅ£eze lui Nicolae o tânără de bun neam, cu care să se căsătorească. El însă nu ÅŸtia cum să facă să scape de acest lu­cru, de aceea, s-a hotărât să fugă pe ascuns din casa părintească, stăruind în rugăciu­ne ca să afle care este voia lui Dumnezeu. Într-o noapte, când toÅ£i din casă dormeau, iar el se ruga, a auzit o voce zicându-i: „Nicolae, scoală-te ÅŸi urmează-mi” Îndată ridicându-se, a urmat acelei voci care-i zi­cea: „Vino cu mine ÅŸi-Å£i voi arăta un loc potrivit, mântuitor ÅŸi de pocăinÅ£ă, un loc în care, de vei vrea, vei putea să-Å£i mântuieÅŸti sufletul”. Åži avea fericitul pe atunci vreo ÅŸaptesprezece ani.

A venit, aÅŸadar, ÅŸi a locuit într-o zonă împădurită ÅŸi sălbatică, de pe la jumăta­tea muntelui Etna. Acolo ascunzându-se, petrecea în post ÅŸi rugăciune, în cugetare la voia lui Dumnezeu ÅŸi având mare grijă de strunirea ÅŸi supunerea trupului voii ce­lei duhovniceÅŸti. Astfel a rămas în acel loc vreme de trei ani. Dar fiind prea aproape de casa sa, de familia ÅŸi de rudeniile sale, care continuau să-l caute peste tot, a au­zit glas de sus zicându-i: „Nicolae, nu mai rămâne aici; părinÅ£ii tăi te caută. Åži dacă te găsesc, te vor duce acasă; ÅŸi vei pierde ceea ce ai început. Îndreaptă-te, deci, că­tre locul pe care Å£i l-am arătat, înspre Alcara, sub Muntele Calanna, unde vei ră­mâne până la sfârÅŸitul vieÅ£ii”.

Odată cu sosirea zorilor, Nicolae s-a ridicat ÅŸi plecând de pe Etna, a mers în lo­cul care i-a fost descoperit, mergându-i înainte un vultur trimis de Dumnezeu să-i arate drumul. Fiind el pe cale, în mijlocul unei păduri, iată diavolul, sub chipul unui târgoveÅ£, întâmpinându-l, îl întreabă: „Unde mergi aÅŸa singur, bietul de tine?” El i-a răspuns: „Pe Muntele Calanna, de lângă Alcara, unde am fost trimis”. Dar vrăjmaÅŸul oamenilor i-a răspuns: „Vino cu mine, că-Å£i va fi mai bine; îÅ£i voi arăta cetăÅ£ile ÅŸi locurile mele, pe care Å£i le voi dărui, de vei asculta cuvintele mele; aco­lo vei trăi în toate plăcerile ÅŸi vei fi mult mai fericit decât pe Muntele Calanna”. Auzind aceste cuvinte, fericitul Nicolae gândea în sufletul său: „Cine este acesta, care mă împiedică din drumul meu; care îmi promite bogăÅ£iile sale, îmi dă să mă­nânc pâinea lui, îmi dă hainele sale, ÅŸi plă­ceri de care să mă bucur în veacul acesta, ÅŸi îmi arată atâta bunăvoinÅ£ă?” Ridicându-ÅŸi atunci ochii spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, pentru patimile Tale, îndură-Te spre mine ÅŸi fă să scap de laÅ£ul acestei is­pite”. Îndată ce a sfârÅŸit rugăciunea, diavo­lul s-a făcut nevăzut de la ochii săi.

SăvârÅŸind călătoria, a ajuns la locul nu­mit Aqua Santa. Åži era fericitul istovit de greutatea drumului, dar ÅŸi a înfrânării ÅŸi nevoinÅ£elor; iar apă nu avea, încât suferea de sete. Întinzându-se pe pământ, a ridicat ochii spre cer ÅŸi a zis: „Doamne, cel ce al­tădată ai făcut să izvorască din piatră apă din belÅŸug, dăruieÅŸte-mi să găsesc apă în acest loc, ca să-mi întăresc trupul”. Zicând aceasta, a auzit un glas zicându-i: „Ridică-te, Nicolae, ÅŸi piatra pe care o vezi loveÅŸte-o cu toiagul, în numele Tatălui ÅŸi al Fiului ÅŸi al Sfântului Duh, ÅŸi ea îÅ£i va da ceea ce do­reÅŸti”. Auzind acestea, a lovit cu toiagul în piatră ÅŸi îndată a izvorât apă. Mai târziu, din această apă gustau cei suferinzi sau stăpâniÅ£i de duhuri necurate ÅŸi primeau tămăduire. Ajungând, deci, pe muntele descoperit de sus, Nicolae a petrecut în multe înfrânări, în post aspru ÅŸi rugăciuni, vărsând multe lacrimi din ochii săi.

În vârful muntelui există o piatră des­pre care tradiÅ£ia mărturiseÅŸte că pe ea obiÅŸ­nuia sfântul să ÅŸadă, când îÅŸi înălÅ£a rugă­ciunile sale către Domnul. Mâncarea sa erau rădăcinile copacilor ÅŸi ale ierburilor, care creÅŸteau în acele locuri. Astfel a pe­trecut fericitul pe acel munte mai bine de treizeci de ani, necunoscut de nimeni, în afară de câÅ£iva sihaÅŸtri, care ÅŸi ei trăiau prin acele părÅ£i.

Unul dintre sihaÅŸtrii apropiaÅ£i Cuvio­sului Nicolae ÅŸi de care se pare că l-a legat o  minunată ÅŸi duhovnicească prietenie a fost Sfântul LaurenÅ£iu din Frazzano. S-au cunoscut pe muntele Etna, unde Cuviosul Nicolae a sihăstrit acei trei ani, iar Cuvio­sul LaurenÅ£iu postise patruzeci de zile. Întâlnindu-se, Cuviosul Nicolae i-a descope­rit prietenului său vedenia ÅŸi i-a povestit despre porunca Domnului de a pleca de pe Etna, căci era prea aproape de casa sa. Atunci Cuviosul LaurenÅ£iu l-a îmbărbătat ÅŸi l-a sfătuit să vină să locuiască pe munte­le Calanna, care nu e prea departe de Mă­năstirea Sfânta Maria din Rogato. Tot Cu­viosul LaurenÅ£iu l-a îndemnat să-ÅŸi aleagă drept părinte duhovnicesc pe egumenul Mănăstirii din Rogato, pe vrednicul ÅŸi preaînvăÅ£atul Părinte Cosman, cel zis ÅŸi „Te­ologul”, cel care, mai târziu, a ÅŸi scris viaÅ£a Sfântului Nicolae.

Cei doi sihaÅŸtri, după ce au plecat de pe Etna, au trecut pe la Mănăstirea zisă „a lui Maniace”, apoi s-au oprit câteva zile la Mănăstirea Sfântului Filip din Agira, după aceea, la Mănăstirea Sfântului Filip din Fragala, îndreptându-se împreună spre Mănăstirea Maicii Domnului din Rogato. Aici, au fost primiÅ£i cu mare dragoste de către fraÅ£i, care s-au minunat de râvna ÅŸi nevoinÅ£ele Cuviosului Nicolae. Ziceau în­tre ei: „Dacă acesta, aÅŸa de tânăr, arată atâ­ta nevoinÅ£ă, ce va fi de el când va ajunge la anii vârstei deplinătăÅ£ii?” Åži dădeau cu toÅ£ii slavă lui Dumnezeu.

Apropiindu-se ceasul trecerii sale din lumea aceasta, Dumnezeu a voit ca Nicolae să fie făcut cunoscut oa­menilor. Într-una din zile, pe cărarea pe care o străbătea si cuviosul, tre­ceau două femei purtând câte un coÅŸ cu pere. Văzându-le, fericitul Nicolae le-a ce­rut din fructele pe care le duceau. Una din femei i-a dăruit cu dragă inimă; cealaltă, însă, l-a refuzat. Sfântul a mulÅ£umit acele­ia care s-a milostivit spre el, rugându-se lui Dumnezeu pentru ea: perele sale nu s-au împuÅ£inat timp de mai multe zile; în schimb, ale celeilalte s-a stricat deîndată, încât n-au mai fost bune de nimic. Aceste femei au fost martore ale trecerii Sfântului Nicolae din viaÅ£a aceasta. Căci în timp ce se ruga, în genunchi, pentru acea femeie milostivă, fiind ele de faÅ£ă, ÅŸi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

În aceeaÅŸi zi de 17 august, ziua adormi­rii sale, un oarecare sătean pe nume Leon, om cu bună cuviinÅ£ă ÅŸi cinstit, mergând în pădure să-ÅŸi pască boii în liniÅŸte ÅŸi ajungând în locurile în care obiÅŸnuia să umble Sfântul Nicolae, l-a găsit adormit întru Domnul, cu genunchii plecaÅ£i, sprijinit în toiag, având ochii ridicaÅ£i spre cer. Văzându-l astfel stând, nemiÅŸcat, omul s-a speriat ÅŸi a început să-l strige: „Cine eÅŸti tu?” Dar neprimind nici un răspuns, s-a apropiat de el ÅŸi atingându-l cu mâna, a înÅ£eles că murise. Întorcându-se în Alcara, a spus aceasta preoÅ£ilor ÅŸi magistraÅ£ilor. În acel ceas, clopotele biseri­cilor au început singure să bată, spre uimi­rea tuturor. Adunându-se tot poporul, au mers la locul arătat, iar Leon, care avea o mână uscată, apropiindu-se de trupul sfân­tului, împreună cu toÅ£i sătenii, s-a atins de el ÅŸi mâna i s-a însănătoÅŸit în acea clipă. ToÅ£i într-un glas au dat slavă lui Dumnezeu, care astfel l-a preamărit pe robul Său Nicolae.

Luând deci trupul Sfântului, tot po­porul a coborât în cetate, spre a-l îngropa cu cuvenita cinstire. Ajungând pe strada Sfântului Ipolit, trupul Sfântului Nicolae s-a făcut aÅŸa de greu, încât nu l-au mai pu­tut miÅŸca. Au început atunci să se sfătu­iască în care biserică să fie dus, numin- du-le pe toate; încă ÅŸi unele case mai renumite, din acea cetate, Alcara. Atunci, un copil aflat în braÅ£ele maicii sale a nu­mit biserica Maicii Domnului, aflată la mică depărtare în afara cetăÅ£ii. Astfel au cunoscut îndată că sfântul binevoieÅŸte să fie dus acolo, această biserică aparÅ£inând unei mănăstiri de călugări ortodocÅŸi. De altfel, unul din aceÅŸti călugări fusese du­hovnicul Sfântului Nicolae; ÅŸi tot el, după aceea, i-a ÅŸi scris viaÅ£a. AÅŸadar, l-au dus ÅŸi l-au îngropat în acea mănăstire, unde tru­pul sfântului a rămas vreme de 336 de ani, nestricăcios, răspândind bună mireasmă, săvârÅŸind nenumărate minuni.

În anul 1503, în ziua de 10 mai, tot po­porul se chinuia cumplit din lipsa apei. Venind cu toÅ£ii la biserica Născătoarei de Dumnezeu – care, de atunci, s-a numit ÅŸi a Sfântului Nicolae –, au scos moaÅŸtele fe­ricitului ÅŸi punându-le pe altar, au înălÅ£at fierbinÅ£i rugăciuni. Ploaia n-a întârziat să vină, prin mijlocirile Cuviosului Nicolae, făcătorul de minuni.

Când erau purtate în procesiune, era obiceiul ca oamenii să se apropie cu bună cuviinÅ£ă de moaÅŸtele sfântului ÅŸi să le săru­te cu evlavie, împreună aducându-ÅŸi fieca­re propria rugăciune ÅŸi cerere sau mulÅ£umire. Venind rândul unei anume femei, de altfel cunoscută ÅŸi cu bun nume în cetate, racla cu moaÅŸtele sfântului s-a tras înapoi, nelăsând-o să se atingă de ea, spre uimirea tu­turor. Se vede că sfântul, cunoscând vreo faptă nedreaptă a vieÅ£ii ei, n-a lăsat-o să i se apropie. Ajungând la uÅŸa bisericii, racla cu sfintele moaÅŸte s-a îngreunat într-atâta, în­cât cei ce o purtau pe spate au lăsat-o jos dinaintea uÅŸilor. Atunci s-au oprit cu toÅ£ii ÅŸi au început să înalÅ£e rugăciuni către Dumnezeu ÅŸi către sfântul Său, pentru bi­nele cetăÅ£ii ÅŸi al locuitorilor ei. Un oareca­re Giovanni Opitale, care suferea de o her­nie gravă, îndată s-a vindecat. În aceeaÅŸi clipă, un altul, care avea aceeaÅŸi boală, a stri­gat: „Sunt sănătos!” La fel, ÅŸi un altul: „Åži eu m-am făcut sănătos!” Altul: „Åži eu!” Iar darurile sfântului nu mai conteneau.

Auzind adornezii, concetăÅ£enii sfân­tului, de minunile pe care acesta le săvârÅŸea în Alcara, au încercat de mai multe ori să fure sfintele moaÅŸte, căci ÅŸi locul o îngă­duia, biserica mănăstirii aflându-se în afa­ra cetăÅ£ii. Dar, de fiecare dată, clopotele începeau singure să bată, astfel că, ori la ce oră din noapte ar fi fost, locuitorii se ri­dicau cu toÅ£ii, ca să-ÅŸi apere comoara cea mai de preÅ£ pe care o aveau. Ca să împiedice această supărare, s-au hotărât să mute moaÅŸtele Sfântului Nicolae într-o biserică din cetate. AÅŸa că, în mare taină, le-au adus ÅŸi le-au aÅŸezat în Biserica Sfântului Pantelimon.