Atentatele teroriste din Paris ÅŸi din alte locuri ne amintesc cât de plăpândă ÅŸi tre­cătoare este viaÅ£a noastră pământească. Ne este teamă de teroriÅŸti ÅŸi luăm toate măsu­rile de protecÅ£ie posibile, dar avem tendinÅ£a de a da uitării principalul nostru vrăjmaÅŸ, mult mai de temut ÅŸi puternic decât fanaticii musulmani. Acest terorist mondial ÅŸi in­vincibil este moartea însăÅŸi, care poate lovi oriunde, oricând ÅŸi pe oricine ÅŸi care are întotdeauna ultimul cuvânt, căci toate căile vieÅ£ii pământeÅŸti duc la moarte: „Satisfacerea nevoilor noastre biologice ne duce în cele din urmă la moarte; satisfăcând cerinÅ£ele inteligenÅ£ei noastre ÅŸi cunoscând tot ce există, ajungem la concluzia că destinaÅ£ia finală inevitabilă a oricărei existenÅ£e este moartea ÅŸi că întregul univers este împărăÅ£ia morÅ£ii. (...) Atât experienÅ£a practică a vieÅ£ii, cât ÅŸi investigaÅ£iile ÅŸtiinÅ£ifice ale inteligenÅ£ei noastre ne dovedesc un singur lucru: falimentul vieÅ£ii noastre” (Vladimir Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieÅ£ii).

Fără Dumnezeu, viaÅ£a omenească este tot atât de neînsemnată ca aceea a unei muÅŸte sau a unei furnici. AÅŸa-zisul umanism ateu este o utopie sau o impostură, căci omul fără Dumnezeu nu mai este om, ci o făptură dezumanizată, care nu valorează mai mult decât carnea ÅŸi oasele din care este făcută ÅŸi împreună cu care va pieri. Un om condam­nat la scaunul electric ar putea oare trăi fericit ÅŸi nepăsător aÅŸteptând ziua execuÅ£iei? Tot aÅŸa, nimeni nu poate afla în această viaÅ£ă trecătoare fericirea deplină ÅŸi pacea ne­clintită către care năzuieÅŸte sufletul omenesc. Nicio ÅŸtiinÅ£ă, nicio filozofie, nicio artă ÅŸi nicio altă lucrare omenească nu poate domoli setea sufletului care – cu sau fără ÅŸtiinÅ£a noastră – nu doreÅŸte decât un lucru, nu caută decât un lucru: viaÅ£a fără de moarte ÅŸi fericirea veÅŸnică, pe care numai Dumnezeu ni le poate da: „Există oameni care îÅŸi pierd zilele ÅŸi nopÅ£ile studiind vreo ÅŸtiinÅ£ă – matematică, fizică, astronomie, istorie ÅŸi altele – cre­zând că-ÅŸi hrănesc sufletul cu adevărul, dar sufletul lor se vlăguieÅŸte ÅŸi se chinuieÅŸte. De ce? Din pricină că nu se află adevăr acolo unde ei îl caută! (...) Dar sufletul nu-l poÅ£i înÅŸela, cum nu poÅ£i înÅŸela un om înfometat, dându-i o piatră în loc de pâine. De aceea sufletul se chinuieÅŸte!” (Sf. Teofan Zăvorâtul, ViaÅ£a lăuntrică).

Când sufletul nostru este mâhnit, întunecat, neliniÅŸtit, aceasta înseamnă că grijile, patimile ÅŸi duhul lumesc ne-au îndepărtat de Dumnezeu ÅŸi au luat locul Lui în inima noastră: „PuÅ£in din inimă merge la un lucru, puÅ£in la un altul, iar pentru Hristos nu rămâ­ne nimic” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceÅŸti I).

Orice fiinÅ£ă omenească trebuie să răspundă la această întrebare fundamentală: Care este scopul existenÅ£ei mele - bunăstarea făpturii mele de carne ÅŸi viaÅ£a mea pieritoare în această lume sau mântuirea sufletului ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică? A fi creÅŸtin înseamnă a crede în realitatea vieÅ£ii veÅŸnice, pe care ochiul omenesc nu o poate vedea ÅŸi mintea ome­nească nu o poate cuprinde, a crede în existenÅ£a nevăzută a lui Dumnezeu ÅŸi a împărăÅ£iei Lui mai mult decât în realitatea materială a acestei lumi, pe care o percepem cu simÅ£urile
trupeÅŸti ÅŸi o cunoaÅŸtem cu inteligenÅ£a noastră ome­nească. Cu alte cuvinte, trebuie să credem că cele nevăzute sunt mai reale decât lumea vizibilă, ceea ce nu cunoaÅŸtem, mai ade­vărat decât cele cunoscu­te ÅŸi ceea ce nu ÅŸtim, mai real ÅŸi mai adevărat decât toată ÅŸtiinÅ£a omenească.

Dar chiar atunci când pretindem că credem în adevărurile creÅŸtine care nu sunt din această lume, noi trăim cea mai mare parte a timpului ca ÅŸi cum lumea materială ÅŸi tempo­rală ar fi singura realitate ÅŸi singurul scop al existenÅ£ei noastre. Suntem atât de stăpâniÅ£i de grijile lumeÅŸti, profesionale, familiale, financiare, ÅŸi de lupta noastră neîncetată pentru a obÅ£ine ce dorim ÅŸi a evita ceea ce nu ne este pe plac, atât de prinÅŸi de vârtejul vieÅ£ii de zi cu zi, încât nu mai rămâne niciun loc pentru Dumnezeu în inima, în mintea ÅŸi în viaÅ£a noastră. Atunci când suntem stăpâniÅ£i de lucrurile pieritoare, cădem împreună cu ele în puterea morÅ£ii. Când rupem legătura cu Dumnezeu, singurul izvor de viaÅ£ă adevărat ÅŸi nepieritor, sufletul nostru flămânzeÅŸte, îÅŸi pierde vlaga ÅŸi nu se mai poate înălÅ£a către Cel de sus, lovit de un fel de paralizie a forÅ£elor lui duhovniceÅŸti: „Anestezia diavolului este otrava pe care o aruncă ÅŸarpele peste păsări sau peste iepuraÅŸi ca să-i paralizeze ÅŸi să-i înghită fără a se putea împotrivi. (...) Ne face injecÅ£ie cu nesimÅ£ire ÅŸi astfel uităm de grija mânturii” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceÅŸti II).

IndiferenÅ£a ÅŸi lenea spirituală se infiltrează zi cu zi, pe nesimÅ£ite, în suflet, amorÅ£ind vigilenÅ£a duhovnicească ÅŸi făcându-ne să credem că a ne îndepărta de Dumnezeu este o atitudine normală, impusă de condiÅ£iile ÅŸi cerinÅ£ele vieÅ£ii moderne, ÅŸi care nu dăunează cu nimic credinÅ£ei noastre. BineînÅ£eles că cred în Dumnezeu ÅŸi mă îngrijesc de mântuirea sufletului, dar înainte de a mă ocupa de cele duhovniceÅŸti, am întotdeau­na ceva mai urgent ÅŸi mai important de fă­cut: să completez declaraÅ£ia fiscală, să duc maÅŸina la reparat, să depun un cec la ban­că, să trimit un mail, să fac cumpărături, să văd un film la televizor... Ia te uită, a tre­cut ziua ÅŸi n-am avut timp să mă gândesc la Dumnezeu ÅŸi, prins de toate aceste activităÅ£i, am uitat de rugăciune. Acum sunt prea obosit ca să mă rog, dar nu-i nimic, o voi face mâine... Nici nu mai am conÅŸtiinÅ£a păcatului, că doar nu-i niciun păcat să com­pletezi fiÅŸa de impozite, să duci maÅŸina la reparat, să trimiÅ£i un mail, să faci cumpă­rături sau să te uiÅ£i la televizor. Astfel, din zi în zi, se măreÅŸte distanÅ£a care ne despar­te de Dumnezeu ÅŸi care, dacă nu luăm amin­te, poate deveni cu vremea o adevărată pră­pastie, sub aparenÅ£a banală ÅŸi inofensivă a vieÅ£ii de zi cu zi.

Duhul lumesc care ne îndepărtează pe nesimÅ£ite de Dumnezeu reprezintă o pri­mejdie de moarte pentru sufletul nostru, cu atât mai de temut cu cât nu se opune în mod direct lui Dumnezeu ÅŸi ne face să credem că nu ne-am abătut de la calea creÅŸtină: „Gândul îmi spune că cel mai mare duÅŸman al sufletului nostru, mai mare chiar decât diavolul, este duhul lumesc, pentru că ne atrage în chip dulce ÅŸi în cele din urmă ne amărăÅŸte veÅŸnic. (...) Oamenii ÅŸi-au băgat înlăuntrul lor lumea ÅŸi au alungat de acolo pe Hristos” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceÅŸti I).

Insensibilitatea spirituală „este moar­tea sufletului ÅŸi a cugetului înainte de moar­tea trupului”: „Insensibilitatea este o delă­sare intrată în obiÅŸnuinÅ£ă, rădăcina pornirilor rele, o capcană pentru străduinÅ£ă, o mreajă pentru curaj (...), o uÅŸă deschisă către deznădejde”.Omul insensibil care pretinde a fi credincios „este un orb care îi învaÅ£ă pe ceilalÅ£i să vadă”: „Am făcut rău, strigă el, ÅŸi continuă cu sârg să facă tot aÅŸa. Cu gura se roagă pentru a fi izbăvit de patimi, dar trupul lui se străduieÅŸte să le satisfacă. El cugetă asupra morÅ£ii, dar se comportă ca ÅŸi cum ar fi nemuritor. Se tânguie la gândul că sufletul se va desprinde de trup, dar dor­mitează ca ÅŸi cum ar trăi veÅŸnic” (Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului, „Treapta XVII: Despre insensibilitate”).

BelÅŸugul, confortul, bunăstarea ÅŸi plă­cerile mutiple ÅŸi variate pe care ni le pro­cură lumea modernă ÅŸi societatea de con­sum sunt o primejdie de moarte pentru sufletul nostru dacă ne fac să uităm că sco­pul real al existenÅ£ei noastre nu este viaÅ£a pământească, ci mântuirea sufletului ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică în ÎmpărăÅ£ia cerurilor. Căci „viaÅ£a pământească nu are valoare decât pentru a obÅ£ine viaÅ£a cerească”: „Singurul lucru important este prezenÅ£a lui Dumnezeu; prezenÅ£a lui Dumnezeu trebuie să ia locul ego-ului nostru ÅŸi lumii acestui ego. Punând prezenÅ£a lui Dumnezeu în centrul vieÅ£ii noas­tre, fiecare clipă devine importantă ÅŸi sfân­tă” (Frithjof Schuon, ConÅŸtiinÅ£a absolu­tului).