Ea se situează în timpul urcării lui Hristos către Ierusalim, chiar după episodul Tânărului bogat³ şi înainte de cea de-a treia vestire a Patimilor³. Petru, în urma întâl­nirii cu Tânărul bogat, a pus Domnului o întrebare sinceră şi abruptă: şi noi? („Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?”). Domnul le făgăduieşte răsplată minunată, dar Îşi sfârşeşte cuvântul printr-o frază sibilinică: „Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.”³. Apoi, pilda începe prin „căci”⁴: ea este deci o ilustrare a cuvântului precedent, după cum subliniază sf. Ioan Gură de Aur¹.

„Căci împărăţia cerurilor este asemenea unui om stăpân de casă... ” Într-adevăr este vorba aici, ca şi în aproape toate pildele, de Împărăţia lui Dumnezeu, pe care Hristos a venit să o vestească: fiecare frază a pildei trebuie raportată la Împărăţia ceru­rilor, care este ţelul vieţii omeneşti, Raiul regăsit, desăvârşit şi veşnic. Acest om este calificat drept „stăpânul casei” în textul grec şi de „tată de familie” în textul latin: acest lucru ne indică contextul şi tonalitatea: este vorba despre Tatăl ceresc şi despre fiii Săi omeneşti (începând cu versetul al optulea, este numit „Kyrios”, Domn).

Prima remarcă importantă ce se cuvine făcută este că Dumnezeu vrea, încă de la început („dis de dimineaţă”), să tocmească pe oameni ca lucrători la via Sa. Via lui Dumnezeu este Israel, după cum ne Învaţă Psalmii si proorocii⁵, si este si Biserica. Acestea trebuie puse desigur in legătură cu Euharistia. Via, care este cel mai mic arbust purtător de fructe, este si cel mai roditor, iar fructul ei, care este plăcut la gust, potoleşte setea, este parfumat si hră­nitor, dă si vinul, care este băutura împă­rătească prin excelenţă, băutura de sărbă­toare (cea de la nunţi), care „veseleste inima omului, ca să ve­selească faţa cu untde­lemn" (Ps.103[He 104/15), si care va de­veni sângele lui Hris- tos. Via este simbolul Împărăţiei lui Dumne­zeu, al indumnezeirii Omului si transfigură­rii cosmosului.

Dumnezeu, care ar putea face toate El Însusi (sau prin ingerii Săi) vrea ca Omul să-i fie împreună lucrător: este admirabila sinergie dragă teologiei ortodoxe, uniu­nea liberă a celor două voi, divină si ome­nească, harul dumnezeiesc unit cu voia li­beră a Omului. Şi face o învoială cu primii tocmiţi, cei din primul ceas, pentru o pla­tă, căci, după cum spune Hristos „vrednic este lucrătorul de plata sa"⁶ (Luca 10, 7): există deci sfat intre Dumnezeu si Om, si invoială. Această plată este de un dinar pe zi. Aici ziua simbolizează tot timpul omenesc de după cădere (eonulcăderii) iar dinarul, care poartă imaginea impăratului [roman] reprezintă bineînţeles ase­mănarea cu Dumnezeu, care este ţelul vieţii omenesti. Plata este indumnezeirea, si este aceeasi pentru toţi: este universa­lă si vesnică.

În ce constă această muncă, această „lucrare"? Părinţii spun că e vorba de pli­nirea poruncilor (Sf. Ioan Gură de Aur), de „lucrarea Legii", adică punerea sa in practică (Sf. Ilarie de Poitiers⁷). Episcopul Ioan de Saint-Denis spune că e vorba des­pre „cucerirea iubirii lui Dumnezeu", căci Adam si Eva trebuiau să cucerească această iubire prin ascultare, fără a astepta nimic in schimb⁸.

Pentru ce Stăpânul a mai iesit din trei in trei ceasuri să tocmeas­că lucrători, si ce repre­zintă acestia? Ceasurile sunt numărate in sistemul roman antic: e vorba de ceasurile zilei, care merg de la ora 6 dimineaţa (ceasul 1, care nu este nu­mit) la ora 6 seara (ceasul al 12-lea, care nu este numit). Părinţii au văzut aici două simboluri: Sf. Ioan Gură de Aur si Sf. Efrem⁹ vedeau diferitele vârste la care Dumnezeu cheamă pe oameni (ceea ce este caracteristic secolului al IV-lea¹⁰) in scopul de a nu descuraja pe cei care îndrăzneau să devină crestini la o vârstă înaintată¹⁰. Însă Sf. Ilarie si Sf. Grigorie cel Mare¹¹ vedeau diferitele chemări ale lui Dumnezeu către omenire, de la căderea lui Adam si a Evei până la venirea lui Hristos, ceea ce e mult mai bogat în semnificaţie. Ei dau chiar tipologii apro­piate¹². „Dis de dimineaţă” corespunde originii, chiar după căderea Omului (Sf. Ilarie: vremea lui Noe). Cât despre al unsprezecelea ceas, care este al sfârşitului eo­nului,căderii¹³, este ceasul venirii lui Hristos şi al chemării Neamurilor. Al doisprezecelea ceas nu este pomenit pentru că este ceasul Împărăţiei, după judecata cea de pe urmă.

Ne putem întreba de ce Stăpânul nu a chemat pe toţi oamenii de la început. Răspunsul se găseşte chiar în Evanghelie: pentru că nu erau dispuşi să asculte. Stăpânul a chemat, din fiecare neam, pe cei care erau dispuşi şi gata să asculte (acest lucru este foarte clar în pilda Ospăţului ceresc: cei poftiţi spun nu, pentru că tre­buie să se ocupe de câmp, de boi sau de căsătorie – Lc 14, 1). Se poate socoti că prima chemare („dis de dimineaţă”) priveşte pe toţi oamenii, cel puţin pe toţi drepţii (cei care au supravieţuit Potopului, coborâtori din Noe); însă apoi, chemări­le de la ceasurile al treilea până la al nouă­lea inclusiv privesc pe Israel. Părinţii vor vedea în aceasta o comparaţie între Evrei şi Neamuri (cei din al unsprezecelea ceas), cum este exprimat limpede de Hristos în pilda Ospăţului ceresc şi în cea a lucrăto­rilor ucigaşi de la vie.

Trebuie să remarcăm că Stăpânul nu a promis o plată precisă decât primilor chemaţi. Acest lucru aminteşte că, de la zidirea Omului după chipul şi asemănarea Lui, Dumnezeu aştepta de la Om să I se asemene, în mod liber. Planul dumneze­iesc este menţinut, în ciuda căderii. Celor care sunt chemaţi la ceasurile al treilea, al şaselea şi al nouălea nu li se făgăduieşte decât „ce va fi cu dreptul”, adică de fapt „potrivit cugetelor dumnezeieşti” (şi deci asemănarea), dar fără a fi arătat ca atare, pentru că oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu. Dar ei Îl cred pe Stăpân pe cuvânt. Cât despre cei din ceasul al un­sprezecelea, care sunt tocmiţi în chip aproape simbolic (nu mai râmâne decât un ceas de lucrat!) nu li se promite chiar nimic. „Nimeni nu i-a tocmit”, pentru că era vorba de păgâni idolatri – Neamuri­le –, care nu sunt fiii lui Avraam şi pe care Evreii îi dispreţuiau. Acest lucru trebuie apropiat de porunca de pe urmă pe care Împăratul o dă slugii Sale în pilda Ospăţului ceresc: „Ia pe toţi pe care-i vei găsi”. (Lc 14, 23).

„Făcându-se seară” înseamnă jude­cata de pe urmă şi sfârşitul vremii, adică momentul plăţii. Putem vedea în „Îngri­jitorul Stăpânului” pe Hristos Însuşi, Care este judecătorul, în numele Tatălui Său, şi Care dă plata făgăduită de Tatăl Său. Stăpânul Îi cere să înceapă cu cei din urmă, cei din ceasul al unsprezecelea, pentru că ei nu erau siguri de nimic şi Stăpânul vrea să arate tuturor – şi mai ales ce­lor dintâi – în ce duh voia să plătească, adi­că al bunătăţii (Sf. Efrem): ei primesc fiecare un dinar. Dumnezeu Îşi manifestă bunătatea faţă de Neamuri, care au lucrat foarte puţin. Se întâmplă probabil la fel cu toţi ceilalţi, până la cei din ceasul al trei­lea. Cei de la început, primii chemaţi, nă­dăjduiesc să primească mai mult pentru că au lucrat mai mult, dar primesc numai un dinar, după făgăduinţă: ei se plâng şi Îi reproşează Stăpânului. Acesta din urmă face atunci o judecată de temut, care este cheia pildei: Eu sunt drept pentru că v-am dat ceea ce era tocmit între noi; am fost credincios făgăduinţei Mele. Bunurile Mele Îmi aparţin şi fac cu ele ce voiesc: şi voiesc să fiu bun. De fapt, felul în care se face plata era o încercare pentru cei din­tâi. Ei avuseseră cinstea de a fi chemaţi încă de la început şi să se tocmească cu Stăpânul pentru o plată anume (era o în­voială, un legământ). Stăpânul aştepta de la ei ca să I se asemene, să reziste ispitei invidiei şi geloziei (Sf. Ioan Gură de Aur) şi să fie buni precum şi El este bun. A fi „cel dintâi”, nu e de ordin nici cronologic şi nici al împrejurărilor: înseamnă a fi aproape de Stăpânul, a I se asemăna. Ei trebuiau să treacă de la realitatea istorică la cea duhovnicească, prin încercare. De fapt, toţi oamenii sunt chemaţi să fie „cei dintâi”. Neasemănându-se cu Stăpâ­nul, au devenit de factocei de pe urmă. Iar cei care erau cei de pe urmă chemaţi, dar care s-au încrezut în Stăpânul, fără a şti chiar care avea să le fie plata, au devenit de factocei dintâi.

Această pildă este, ca toate celelalte, de ordin duhovnicesc şi nu moral. Conţinutul ei teologic central este arăta­rea că în Dumnezeu este o antinomie sublimă: Dumnezeu este în acelaşi timp drept şi bun. Dreptatea ţine de adevăr iar bunătatea ţine de iubire. Este o învăţătură pentru noi: dacă nu suntem decât drepţi, putem deveni duri, împietriţi, insensibili. Dacă nu suntem decât buni, putem deveni laxişti, relativişti, nedrepţi. Din păcate, aşa sunt oamenii în cea mai mare parte a timpului, nefiind în stare de o gândire şi de o purtare antinomică. Însă Dumnezeu nu este aşa. Acest lucru se arată cu strălu­cire în Hristos: dacă cercetăm toată Evanghelia, cuvânt cu cuvânt, vom vedea că Hristos este întotdeauna în acelaşi timp drept şi bun, adevăr şi iubire. Această pildă dificilă este o comoară teologică, o adevărată iniţiere în viaţa dumnezeiască.

Binecuvântat fie Dumnezeu care se apleacă astfel asupra noastră care nu sun­tem decât pulbere!

Note:

1. Sf. Ioan Gură de Aur [sfârşitul secolului al IV-lea – începutul secolului al V-lea]: Comentariu la Evanghelia după Matei, Predica 64. Artège, 2012, p. 389-396.
2. Septuagesima: duminică în timpul celor şaptezeci de zile dinainte de Paşti, prima duminică din „urcuşul către Sfintele Paşti” şi începutul perioadei de pre­gătire a postului în Apus. Ar putea coincide cu în­ceputul pregătirii postului bizantin, adică cu duminica Vameşului şi a Fariseului sau, în săptămâni, cu cea a Fiului risipitor (perioada dinaintea postului, iar postul durează 9 săptămâni în Apus, şi 10 săptă­mâni în Răsărit).
3. Aceste evenimente au fost raportate de către cei trei Sinoptici (Mt 19, 16-30; Mc 10, 17-31; Lc 18, 18-30 [plus 13, 30].
4. „căci”: numai în textul grec (gar)
5. Mai cu seamă proorocul Isaia. Însă Hristos Însuşi lasă să se înţeleagă acest lucru în pilda lucrătorilor ucigaşi de la vie (Mt 21, 33-45 : a se vedea mai ales v. 43 şi 45; Mc 12, 1-12; Lc 20, 9-19).
6. Acest minunat cuvânt al lui Hristos a fost împru­mutat de Marx, de socialişti şi de comunişti, însă fără a cita sursa (care este Biblia, şi deci Dumnezeu) deturnându-i înţelesul (muncitorul trebuie să-şi ceară plata, inclusiv prin violenţă).
7. Sf. Ilarie de Poitiers [mijlocul secolului al IV-lea]: Despre Matei II, S.C. n° 258, p.107-111.
8. Episcopul Ioan de Saint-Denis [1905-1970]: Les cycles de l’humanité : évolution et régression – Ciclurile omenirii: evoluţie şi regres [Predica pentru Septuagesima -17 februarie 1957] în Homelies, Presence orthodoxe, 1971, p. 35-38. Adam şi Eva au preferat puterea dumnezeiască iubirii lui Dumnezeu, adică a deveni ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu.
9. Sf. Efrem Sirul [mijlocul secolului al IV-lea]: Comentariu la Diatessaron, SC n° 121, p. 272-275.
10. În vremea Antichităţii, şi mai ales în secolul al pa­trulea după „pacea Bisericii”, era obiceiul de a rămâ­ne catehumen multă vreme, pentru că viaţa creştină era considerată ca foarte grea şi constrângătoare, şi de a ajunge la o vârstă avansată pentru a se boteza (era „comod”, practic). Dar unii puteau socoti că, la vârsta lor, acest lucru devenea inutil. Sf Efrem a ară­tat că, oricare ar fi ceasul convertirii, omul este bine primit.
11. Sf. Grigorie cel Mare, papă al Romei [sfârşitul se­colului al VI-lea - începutul secolului al VII-lea]: Omilii la Evanghelie, Omilia a 19-a, Ed. Ste Madeleine, 2000, p. 223-235. De fapt, sf. Grigorie vede două simboluri: cel al diferitelor generaţii ale celor chemaţi şi cel al diferitelor vârste ale vieţii, la care oamenii sunt chemaţi.
12. Tipologia diferitelor ceasuri ale chemării:
    Sf. Ilarie: [ceasul întâi]: vremea lui Noe; ceasul al trei­lea: vremea lui Avraam; ceasul al şaselea: vremea lui Moise; ceasul al nouălea: vremea lui David şi a pro­orocilor; ceasul al unsprezecelea: vremea venirii lui Hristos.
    Sf. Grigorie: [ceasul întâi]: de la Adam la Noe; ceasul al treilea: de la Noe la Avraam; ceasul al şaselea: de la Avraam la Moise; ceasul al nouălea: de la Moise la Hristos; ceasul al unsprezecelea: de la venirea lui Hristos la sfârşitul lumii.
13. Sf. Vasile, în anafora liturghiei sale zice, după ce pomeneşte pe „cei aleşi” şi pe „prooroci”: „Şi când a venit plinirea vremii, ne-ai vorbit prin Însuşi Fiul Tău... ” Părinţii socoteau că Hristos a venit către „sfârşitul vremurilor”, adică la sfârşitul eonului căderii.