Ea se situează în timpul urcării lui Hristos către Ierusalim, chiar după episodul Tânărului bogat³ și înainte de cea de-a treia vestire a Patimilor³. Petru, în urma întâl­nirii cu Tânărul bogat, a pus Domnului o întrebare sinceră și abruptă: și noi? („Iată noi am lăsat toate și Å¢i-am urmat Å¢ie. Cu noi oare ce va fi?”). Domnul le făgăduiește răsplată minunată, dar Își sfârșește cuvântul printr-o frază sibilinică: „Åži mulți dintâi vor fi pe urmă, și cei de pe urmă vor fi întâi.”³. Apoi, pilda începe prin „căci”⁴: ea este deci o ilustrare a cuvântului precedent, după cum subliniază sf. Ioan Gură de Aur¹.

„Căci împărăția cerurilor este asemenea unui om stăpân de casă... ” Într-adevăr este vorba aici, ca și în aproape toate pildele, de Împărăția lui Dumnezeu, pe care Hristos a venit să o vestească: fiecare frază a pildei trebuie raportată la Împărăția ceru­rilor, care este țelul vieții omenești, Raiul regăsit, desăvârșit și veșnic. Acest om este calificat drept „stăpânul casei” în textul grec și de „tată de familie” în textul latin: acest lucru ne indică contextul și tonalitatea: este vorba despre Tatăl ceresc și despre fiii Săi omenești (începând cu versetul al optulea, este numit „Kyrios”, Domn).

Prima remarcă importantă ce se cuvine făcută este că Dumnezeu vrea, încă de la început („dis de dimineață”), să tocmească pe oameni ca lucrători la via Sa. Via lui Dumnezeu este Israel, după cum ne Învață Psalmii si proorocii⁵, si este si Biserica. Acestea trebuie puse desigur in legătură cu Euharistia. Via, care este cel mai mic arbust purtător de fructe, este si cel mai roditor, iar fructul ei, care este plăcut la gust, potolește setea, este parfumat si hră­nitor, dă si vinul, care este băutura împă­rătească prin excelență, băutura de sărbă­toare (cea de la nunți), care „veseleste inima omului, ca să ve­selească fața cu untde­lemn" (Ps.103[He 104/15), si care va de­veni sângele lui Hris- tos. Via este simbolul Împărăției lui Dumne­zeu, al indumnezeirii Omului si transfigură­rii cosmosului.

Dumnezeu, care ar putea face toate El Însusi (sau prin ingerii Săi) vrea ca Omul să-i fie împreună lucrător: este admirabila sinergie dragă teologiei ortodoxe, uniu­nea liberă a celor două voi, divină si ome­nească, harul dumnezeiesc unit cu voia li­beră a Omului. Åži face o învoială cu primii tocmiți, cei din primul ceas, pentru o pla­tă, căci, după cum spune Hristos „vrednic este lucrătorul de plata sa"⁶ (Luca 10, 7): există deci sfat intre Dumnezeu si Om, si invoială. Această plată este de un dinar pe zi. Aici ziua simbolizează tot timpul omenesc de după cădere (eonulcăderii) iar dinarul, care poartă imaginea impăratului [roman] reprezintă bineînțeles ase­mănarea cu Dumnezeu, care este țelul vieții omenesti. Plata este indumnezeirea, si este aceeasi pentru toți: este universa­lă si vesnică.

În ce constă această muncă, această „lucrare"? Părinții spun că e vorba de pli­nirea poruncilor (Sf. Ioan Gură de Aur), de „lucrarea Legii", adică punerea sa in practică (Sf. Ilarie de Poitiers⁷). Episcopul Ioan de Saint-Denis spune că e vorba des­pre „cucerirea iubirii lui Dumnezeu", căci Adam si Eva trebuiau să cucerească această iubire prin ascultare, fără a astepta nimic in schimb⁸.

Pentru ce Stăpânul a mai iesit din trei in trei ceasuri să tocmeas­că lucrători, si ce repre­zintă acestia? Ceasurile sunt numărate in sistemul roman antic: e vorba de ceasurile zilei, care merg de la ora 6 dimineața (ceasul 1, care nu este nu­mit) la ora 6 seara (ceasul al 12-lea, care nu este numit). Părinții au văzut aici două simboluri: Sf. Ioan Gură de Aur si Sf. Efrem⁹ vedeau diferitele vârste la care Dumnezeu cheamă pe oameni (ceea ce este caracteristic secolului al IV-lea¹⁰) in scopul de a nu descuraja pe cei care îndrăzneau să devină crestini la o vârstă înaintată¹⁰. Însă Sf. Ilarie si Sf. Grigorie cel Mare¹¹ vedeau diferitele chemări ale lui Dumnezeu către omenire, de la căderea lui Adam si a Evei până la venirea lui Hristos, ceea ce e mult mai bogat în semnificație. Ei dau chiar tipologii apro­piate¹². „Dis de dimineață” corespunde originii, chiar după căderea Omului (Sf. Ilarie: vremea lui Noe). Cât despre al unsprezecelea ceas, care este al sfârșitului eo­nului,căderii¹³, este ceasul venirii lui Hristos și al chemării Neamurilor. Al doisprezecelea ceas nu este pomenit pentru că este ceasul Împărăției, după judecata cea de pe urmă.

Ne putem întreba de ce Stăpânul nu a chemat pe toți oamenii de la început. Răspunsul se găsește chiar în Evanghelie: pentru că nu erau dispuși să asculte. Stăpânul a chemat, din fiecare neam, pe cei care erau dispuși și gata să asculte (acest lucru este foarte clar în pilda Ospățului ceresc: cei poftiți spun nu, pentru că tre­buie să se ocupe de câmp, de boi sau de căsătorie – Lc 14, 1). Se poate socoti că prima chemare („dis de dimineață”) privește pe toți oamenii, cel puțin pe toți drepții (cei care au supraviețuit Potopului, coborâtori din Noe); însă apoi, chemări­le de la ceasurile al treilea până la al nouă­lea inclusiv privesc pe Israel. Părinții vor vedea în aceasta o comparație între Evrei și Neamuri (cei din al unsprezecelea ceas), cum este exprimat limpede de Hristos în pilda Ospățului ceresc și în cea a lucrăto­rilor ucigași de la vie.

Trebuie să remarcăm că Stăpânul nu a promis o plată precisă decât primilor chemați. Acest lucru amintește că, de la zidirea Omului după chipul și asemănarea Lui, Dumnezeu aștepta de la Om să I se asemene, în mod liber. Planul dumneze­iesc este menținut, în ciuda căderii. Celor care sunt chemați la ceasurile al treilea, al șaselea și al nouălea nu li se făgăduiește decât „ce va fi cu dreptul”, adică de fapt „potrivit cugetelor dumnezeiești” (și deci asemănarea), dar fără a fi arătat ca atare, pentru că oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu. Dar ei Îl cred pe Stăpân pe cuvânt. Cât despre cei din ceasul al un­sprezecelea, care sunt tocmiți în chip aproape simbolic (nu mai râmâne decât un ceas de lucrat!) nu li se promite chiar nimic. „Nimeni nu i-a tocmit”, pentru că era vorba de păgâni idolatri – Neamuri­le –, care nu sunt fiii lui Avraam și pe care Evreii îi disprețuiau. Acest lucru trebuie apropiat de porunca de pe urmă pe care Împăratul o dă slugii Sale în pilda Ospățului ceresc: „Ia pe toți pe care-i vei găsi”. (Lc 14, 23).

„Făcându-se seară” înseamnă jude­cata de pe urmă și sfârșitul vremii, adică momentul plății. Putem vedea în „Îngri­jitorul Stăpânului” pe Hristos Însuși, Care este judecătorul, în numele Tatălui Său, și Care dă plata făgăduită de Tatăl Său. Stăpânul Îi cere să înceapă cu cei din urmă, cei din ceasul al unsprezecelea, pentru că ei nu erau siguri de nimic și Stăpânul vrea să arate tuturor – și mai ales ce­lor dintâi – în ce duh voia să plătească, adi­că al bunătății (Sf. Efrem): ei primesc fiecare un dinar. Dumnezeu Își manifestă bunătatea față de Neamuri, care au lucrat foarte puțin. Se întâmplă probabil la fel cu toți ceilalți, până la cei din ceasul al trei­lea. Cei de la început, primii chemați, nă­dăjduiesc să primească mai mult pentru că au lucrat mai mult, dar primesc numai un dinar, după făgăduință: ei se plâng și Îi reproșează Stăpânului. Acesta din urmă face atunci o judecată de temut, care este cheia pildei: Eu sunt drept pentru că v-am dat ceea ce era tocmit între noi; am fost credincios făgăduinței Mele. Bunurile Mele Îmi aparțin și fac cu ele ce voiesc: și voiesc să fiu bun. De fapt, felul în care se face plata era o încercare pentru cei din­tâi. Ei avuseseră cinstea de a fi chemați încă de la început și să se tocmească cu Stăpânul pentru o plată anume (era o în­voială, un legământ). Stăpânul aștepta de la ei ca să I se asemene, să reziste ispitei invidiei și geloziei (Sf. Ioan Gură de Aur) și să fie buni precum și El este bun. A fi „cel dintâi”, nu e de ordin nici cronologic și nici al împrejurărilor: înseamnă a fi aproape de Stăpânul, a I se asemăna. Ei trebuiau să treacă de la realitatea istorică la cea duhovnicească, prin încercare. De fapt, toți oamenii sunt chemați să fie „cei dintâi”. Neasemănându-se cu Stăpâ­nul, au devenit de factocei de pe urmă. Iar cei care erau cei de pe urmă chemați, dar care s-au încrezut în Stăpânul, fără a ști chiar care avea să le fie plata, au devenit de factocei dintâi.

Această pildă este, ca toate celelalte, de ordin duhovnicesc și nu moral. Conținutul ei teologic central este arăta­rea că în Dumnezeu este o antinomie sublimă: Dumnezeu este în același timp drept și bun. Dreptatea ține de adevăr iar bunătatea ține de iubire. Este o învățătură pentru noi: dacă nu suntem decât drepți, putem deveni duri, împietriți, insensibili. Dacă nu suntem decât buni, putem deveni laxiști, relativiști, nedrepți. Din păcate, așa sunt oamenii în cea mai mare parte a timpului, nefiind în stare de o gândire și de o purtare antinomică. Însă Dumnezeu nu este așa. Acest lucru se arată cu strălu­cire în Hristos: dacă cercetăm toată Evanghelia, cuvânt cu cuvânt, vom vedea că Hristos este întotdeauna în același timp drept și bun, adevăr și iubire. Această pildă dificilă este o comoară teologică, o adevărată inițiere în viața dumnezeiască.

Binecuvântat fie Dumnezeu care se apleacă astfel asupra noastră care nu sun­tem decât pulbere!

Note:

1. Sf. Ioan Gură de Aur [sfârșitul secolului al IV-lea – începutul secolului al V-lea]: Comentariu la Evanghelia după Matei, Predica 64. Artège, 2012, p. 389-396.
2. Septuagesima: duminică în timpul celor șaptezeci de zile dinainte de Paști, prima duminică din „urcușul către Sfintele Paști” și începutul perioadei de pre­gătire a postului în Apus. Ar putea coincide cu în­ceputul pregătirii postului bizantin, adică cu duminica Vameșului și a Fariseului sau, în săptămâni, cu cea a Fiului risipitor (perioada dinaintea postului, iar postul durează 9 săptămâni în Apus, și 10 săptă­mâni în Răsărit).
3. Aceste evenimente au fost raportate de către cei trei Sinoptici (Mt 19, 16-30; Mc 10, 17-31; Lc 18, 18-30 [plus 13, 30].
4. „căci”: numai în textul grec (gar)
5. Mai cu seamă proorocul Isaia. Însă Hristos Însuși lasă să se înțeleagă acest lucru în pilda lucrătorilor ucigași de la vie (Mt 21, 33-45 : a se vedea mai ales v. 43 și 45; Mc 12, 1-12; Lc 20, 9-19).
6. Acest minunat cuvânt al lui Hristos a fost împru­mutat de Marx, de socialiști și de comuniști, însă fără a cita sursa (care este Biblia, și deci Dumnezeu) deturnându-i înțelesul (muncitorul trebuie să-și ceară plata, inclusiv prin violență).
7. Sf. Ilarie de Poitiers [mijlocul secolului al IV-lea]: Despre Matei II, S.C. n° 258, p.107-111.
8. Episcopul Ioan de Saint-Denis [1905-1970]: Les cycles de l’humanité : évolution et régression – Ciclurile omenirii: evoluție și regres [Predica pentru Septuagesima -17 februarie 1957] în Homelies, Presence orthodoxe, 1971, p. 35-38. Adam și Eva au preferat puterea dumnezeiască iubirii lui Dumnezeu, adică a deveni ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu.
9. Sf. Efrem Sirul [mijlocul secolului al IV-lea]: Comentariu la Diatessaron, SC n° 121, p. 272-275.
10. În vremea Antichității, și mai ales în secolul al pa­trulea după „pacea Bisericii”, era obiceiul de a rămâ­ne catehumen multă vreme, pentru că viața creștină era considerată ca foarte grea și constrângătoare, și de a ajunge la o vârstă avansată pentru a se boteza (era „comod”, practic). Dar unii puteau socoti că, la vârsta lor, acest lucru devenea inutil. Sf Efrem a ară­tat că, oricare ar fi ceasul convertirii, omul este bine primit.
11. Sf. Grigorie cel Mare, papă al Romei [sfârșitul se­colului al VI-lea - începutul secolului al VII-lea]: Omilii la Evanghelie, Omilia a 19-a, Ed. Ste Madeleine, 2000, p. 223-235. De fapt, sf. Grigorie vede două simboluri: cel al diferitelor generații ale celor chemați și cel al diferitelor vârste ale vieții, la care oamenii sunt chemați.
12. Tipologia diferitelor ceasuri ale chemării:
    Sf. Ilarie: [ceasul întâi]: vremea lui Noe; ceasul al trei­lea: vremea lui Avraam; ceasul al șaselea: vremea lui Moise; ceasul al nouălea: vremea lui David și a pro­orocilor; ceasul al unsprezecelea: vremea venirii lui Hristos.
    Sf. Grigorie: [ceasul întâi]: de la Adam la Noe; ceasul al treilea: de la Noe la Avraam; ceasul al șaselea: de la Avraam la Moise; ceasul al nouălea: de la Moise la Hristos; ceasul al unsprezecelea: de la venirea lui Hristos la sfârșitul lumii.
13. Sf. Vasile, în anafora liturghiei sale zice, după ce pomenește pe „cei aleși” și pe „prooroci”: „Åži când a venit plinirea vremii, ne-ai vorbit prin Însuși Fiul Tău... ” Părinții socoteau că Hristos a venit către „sfârșitul vremurilor”, adică la sfârșitul eonului căderii.