În cele trei parabole care o preced, Domnul se adresează „vameşilor şi păcă­toşilor care se apropiau de El ca să-L as­culte” (Lc 15, 1), în timp ce „fariseii şi căr­turarii cârteau” pentru că „primea la Sine pe păcătoşi şi mânca împreună cu ei” (Lc 15, 2) şi pentru că arăta în pildele Sale vo­inţa puternică şi lămurită a lui Dumnezeu de a mântui pe toţi oamenii. Însă, cu pil­da Iconomului nedrept, Hristos merge mai departe, până la ultima limită a ceea ce un om poate auzi şi primi: aceasta este probabil cauza pentru care El nu se adre­sează decât ucenicilor Săi, dezvăluindu-le o taină dumnezeiască şi pregătindu-i pentru misiunea lor pastorală viitoare. Această pildă a fost puţin comen­tată de Părinţii Bisericii, cu excepţia Sfântului Ambrozie de Milano¹, care nu face o exegeză completă, ci dă doar nişte direcţii de înţelegere.

„Omul bogat” din parabolă e, bineîn­ţeles, Tatăl ceresc². Dumnezeu este, în- tr-adevăr, Cel care are toată bogăţia, văzu­tă şi nevăzută, exterioară şi interioară, materială şi duhovnicească. Dumnezeu are un intendent sau, mai degrabă, „un iconom”³, adică cineva care Îi admi­nistrează bunurile. Biblia ne arată limpe­de că este vorba de Om (Fac. 1, 28 şi 2, 15). Or, acest iconom „risipeşte avuţiile Stăpânului”: aici avem confirmarea că este într-adevăr vorba despre Om, care a căzut şi care a fost alungat din Grădina Edenului (Fac. 3). A risipi înseamnă a delapida, a secătui o bogăţie, a o pierde. Aici avem numeroase mărturii ale lui Hristos în pilde­le Sale, mai ales în cea a Fiului rătăcit şi re­găsit, care o precedă imediat pe aceasta: fiul mai mic a delapidat toată moştenirea părintească, trăind ca un „risipitor”.

Acest iconom necinstit, „necredincios” este pârât Stăpânului. De către cine? Am putea crede că e vorba despre îngeri, care sunt mesageri ai lui Dumnezeu şi care fac „naveta” între tronul dumnezeiesc şi oa­meni. Dar este cu putinţă să fie vorba mai degrabă de îngeri căzuţi, demoni, despre care Biblia ne spune că adesea sunt acuza­torii oamenilor dinaintea lui Dumnezeu, din gelozie (cf. cartea lui Iov), lucru prelu­at de textele liturgice din toate riturile, mai ales în lecturile din Săptămâna Mare, şi de toată tradiţia duhov­nicească creştină.

Stăpânul îl chea­mă pe iconom şi îi cere socoteală, vestindu-i pedeapsa care îl aşteaptă („căci nu mai poţi să fii iconom...”). Este o judecată care corespunde cu cea a lui Adam şi a Evei (Fac 3, 9-19) şi care vesteşte Judecata de pe urmă: Omul, ome­nirea întreagă, va avea de dat socoteală lui Dumnezeu. Dar trebuie să observăm că Stăpânul îi lasă iconomului timp să dea socoteală – deci, eventual, să se schimbe. Admirabilă înţelepciune dumnezeiască, admirabilă purtare a Tatălui ceresc care lasă fiilor Săi timpul de a-şi da seama că se poartă rău şi, prin urmare, le dă posibi­litatea de a se schimba!

Iconomul intră în sine şi, lăuntric, îşi face socoteala. Ştiind că va fi alungat, dat afară [în „întunericul cel mai dinafară”], are umilinţa de a constata că nu ştie să facă nimic altceva: nu se pricepe la o meserie manuală („să sape pământul”), pentru că este „cadru” (are funcţii importante) şi îi e ruşine să cerşească (ceea ce ne aminteş­te de Fiul cel mic care păzea porcii şi nu îndrăznea să ceară să mănânce din roşco­vele lor, la Lc 15, 16, pildă istorisită de Hristos chiar înainte de pericopa noas­tră). Iată ceva foarte interesant duhovniceşte: Omul-chip al lui Dumnezeu nu ştie să facă nimic altceva decât să fie iconom al lui Dumnezeu în creaţie, pentru că aceasta este vocaţia sa, destinul său. Această conştientizare a poziţiei sale – proprie omului şi de care îngerii par să nu fie în stare (cf. versetul 8b) – va întoarce cursul istorisirii şi-l va aduce pe iconom să se asemene cu Dumnezeu, fără să aibă conştiinţa limpede a acestui lucru, pur şi simplu pentru că chipul lui Dumnezeu este săpat în genele lui.

Atunci concepe un plan iscusit: o să facă bine datornicilor stăpânului său şi astfel ei se vor milostivi de el când va fi dat afară. Deci cheamă doi dintre prin­cipalii datornici, care reprezintă arheti­puri, în funcţie de darurile Duhului şi ale Fiului: primul datorează „100 de măsuri⁴ de untdelemn”, care simbolizează plină­tatea harului Sfântului Duh, şi îi şterge jumătate, ceea ce înseamnă că totuşi va trebui într-o zi să dea înapoi cealaltă ju­mătate, ce reprezintă partea lucrului Omului asupra lui însuşi şi pe care ni­meni nu o poate face în locul lui. Este o pedagogie. Cel de-al doilea datorează „100 de măsuri⁵ de grâu”, care simboli­zează Euharistia şi reprezintă iconomia lui Hristos: aici, în mod curios, nu-i şter­ge decât a cincea parte (20%), probabil pentru că, fiind scutit mai mult din ha­rul Sfântului Duh (păstrează 50%, deci jumătate), trebuie să facă mai multe efor­turi pentru a-L cunoaşte pe Hristos, şi poate să facă aceasta pentru că a rămas bogat în Duhul Sfânt.

Iar Stăpânul, care ştie toate şi vede toa­te, „a lăudat pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte⁶”. Este o frază incredibilă, care iese din însăşi gura lui Dumnezeu, Cuvântul Tatălui. Care este adevăratul ei înţeles? Stăpânul nu a lăudat pe iconomul cel nedrept pentru nedrep­tăţile şi necredinţa sa (iar judecata de la în­ceput arată acest lucru), ci l-a lăudat pen­tru că a lucrat cu înţelepciune, cu discernământ, adăugând că „fiii veacului acestuia (oamenii) sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii (îngerii)” De fapt, aici este un înţeles duhovnicesc foar­te puternic. Iconomul înţelept a şters da­toriile datornicilor stăpânului său în nu­mele acestuia, după cum remarcă Sfântul Ambrozie, adică a făptuit ca un Dumne­zeu: s-a făcut asemănător lui Dumnezeu. Şi a putut face acest lucru pentru că a păs­trat chipul lui Dumnezeu în el, ca toţi oa­menii căzuţi. Acest lucru îl fac mereu pre­oţii: şterg datoriile datornicilor Tatălui ceresc prin harul pe care Hristos li l-a dat şi care este legat de faptul că Omul este chipul lui Dumnezeu, că are o legătură on­tologică cu Dumnezeu. Îngerii, deşi făp­turi sublime, nu au primit acest dar.

Şi Hristos insistă: „Şi Eu zic vouă: Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreap­tă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice”. O frază cu adevărat uimitoare, căci ar pu­tea să fie interpretată greşit. Aici nu e vor­ba de aranjamente între şmecheri cum se văd în societate (afaceri, viaţa politică), unde „o mână spală pe alta”. Acest lucru are o semnificaţie duhovnicească: scoa­teţi binele din rău. Când cădeţi, nu dez­nădăjduiţi: intraţi în voi înşivă şi schim­baţi orientarea, pocăiţi-vă. Faceţi bine cu ceea ce a fost dobândit rău. Este un lu­cru mântuitor. Aceste „bogăţii nedrep­te” sunt ceea ce a fost furat Stăpânului, sau mai degrabă deturnat de la scopurile fi­reşti (Omul a căzut pentru că a vrut să do­bândească puterea dumnezeiască, dar fără a se uni cu Dumnezeu, a vrut să devină dumnezeu fără Dumnezeu). Dar, în mă­sura în care a slujit pentru a izbăvi şi a dezlega pe fraţi, care vor putea astfel să intre în Împărăţia cerească, îşi regăseşte adevă­rata finalitate. Astfel, aceşti „prieteni” ce­reşti vor putea mai apoi să-l ajute la rân­dul lor pe cel care s-a purtat cu mărinimie să intre şi el în Împărăţia cerească⁷.

Putem trage de aici numeroase con­cluzii duhovniceşti şi pastorale, dintre care iată câteva: după ce ai certat pe fratele tău, după cum a sfătuit Domnul (Mt 18, 15), trebuie să aştepţi puţin, să-i laşi timp să se schimbe; nu trebuie să ne grăbim să avem o  părere definitivă asupra cuiva, ci să aş­teptăm să vedem care sunt roadele de pe urmă; felul în care vedem pe cineva care e vinovat nu trebuie să fie de o moralita­te îngustă, ci duhovnicesc, şi nu trebuie să fie doar de circumstanţă, ci deplin, la măsura unei vieţi întregi...

Episcopul Ioan de Saint-Denis⁸, care avea o milă şi o înţelegere excepţională pentru toate fiinţele omeneşti, oricare ar fi fost acestea, practica o iconomie duhov­nicească foarte generoasă şi spunea ade­sea: sunt un iconom nedrept, ceea ce i-a adus critici din partea zeloţilor, a „păzito­rilor templului” care sunt „preoţii, cărtu­rarii şi fariseii” moderni. Cu toate acestea, el se purta pe potriva lui Hristos, Care este „Iconomul dumnezeiesc”. Îi plăcea să is­torisească această poveste adevărată, care este o ilustrare a pildei: un tânăr sărac tră­ia într-un sat în Grecia. El a luat bani din rezerva parohiei şi aşa a putut să plece în America, unde a făcut avere. Dar şi-a adus aminte de unde venea. Şi, în semn de po­căinţă şi de mulţumire, a oferit bisericii din satul lui un altar de aur. Micul lui furt îl ajutase să izbândească în societate, dar, devenit bogat, a fost mărinimos şi a dat înapoi însutit. S-a convertit, iar în el Domnul a scos binele din rău. Şi acest lu­cru a fost mântuitor.

NOTĂ DESPRE ÎNŢELESUL TEOLOGIC ŞI DUHOVNICESC AL „ICONOMIEI”

Din gr. oikonomos:legea casei. Această expresie trebuie înţeleasă în sensul unui mod de viaţă familiar, de adaptare a legilor generale şi exterioare la obiceiurile casei. În plan duhovnicesc, iconomia constă în a nu aplica strict şi sistematic regulile generale (canoanele), ci în a ţine cont de persoane, de împrejurări şi de vremuri. Este o ex­cepţie de la regulă în vederea binelui unei persoane sau al unui grup. Modelul desăvâr­şit al iconomiei este Hristos, Care nu a încetat a fi „iconom” în timpul celor trei ani de viaţă publică (unul dintre cazurile cele mai remarcabile fiind femeia samarineancă). Acest lucru I-a fost reproşat aspru de „preoţi, cărturari şi farisei” (clerul, teologii şi as­ceţii), oamenii de bine ai religiei israelite, „păzitorii templului”, care până la urmă Îl vor acuza că este un fals Mesia, pentru că, după ei, nu respecta Legea, şi Îl vor osândi la moarte. Iconomia duhovnicească este una dintre marile bogăţii ale Ortodoxiei, dar care nu este practicată peste tot în acelaşi fel.

În plan teologic, iconomia are şi alt înţeles: este vorba despre felul de a acţiona al fiecărei Persoane divine cu privire la creaţie şi la creaturi, în funcţie de caracterul Său ipostatic, dar mereu în comuniune cu celelalte două Persoane. De pildă: energiile dumnezeieşti necreate (harul) fac parte integrantă din firea dumnezeiască, împărtăşită de cele trei Persoane (un singur Dumnezeu), dar Tatăl este izvorul lor, Fiul le manifestă, iar Duhul le dă oamenilor; atunci se spune că este „iconomia Duhului” de a da harul, de a-l îndumnezei pe Om.

Note:

1. Sfântul Ambrozie de Milano, Tratat despre Evanghelia Sf. Luca II,S.C. n° 52 bis, p. 98-100.
2. Începând cu versetul 3, este numit în textul grecesc Kyrios,Domnul, adică Dumnezeu.
3. În textul grec: oikonomos,iconom, care are un sens teologic mai bogat decât „intendent” tradus în Biblia latină prin villicus (intendent al unui mare domeniu [villa]). A se vedea mai sus nota generală despre „iconomie”
4. În textul grec: 100 baths.Un bath, măsură evreiască pentru lichide, era de aproximativ 36 litri, ceea ce înseamnă cel puţin 3600 litri de untdelemn, adică foarte mult. Este simbolul untdelemnului harului, dat de Sfântul Duh.
5. În textul grec: 100 kors.Un kor, măsură evreiască pentru solide, era de aproximativ 360 l, ceea ce înseamnă 36.000 litre (ocale) de grâu, adică mult mai mult decât datoria în untde­lemn. Grâul simbolizează Euharistia, „trupul lui Hristos”
6. În textul grec: phronimos,adică în mod avizat, inteligent, înţelept. În textul latin: prudenter, cu prudenţă, cuminte.
7. Acesta este înţelesul pe care Sfântul Ambrozie pare să-l dea acestei fraze, lăsând deoparte câteva nuanţe.
8. Episcopul Ioan de Saint-Denis: Eugraph Kovalevsky (1905-1970), episcop de Saint-Denis din 1964 în 1970. Povesteşte el însuşi: „Toată viaţa mea am fost şi sunt considerat un «ico­nom nedrept»; oamenii nu vor să admită tăria convingerilor mele unită cu o înţelegere «iconomică». Fie ca marele «Iconom nedrept» să-mi dăruiască echilibru în faptă şi mi­lostivire” (Viaţa mea). L-am auzit spunând povestea care urmează la Institutul Saint-Denis, unde era profesorul nostru de teologie dogmatică şi de spiritualitate.