Iconomul cel nedrept sau Dumnezeu sparge canoanele noastre

În cele trei parabole care o preced, Domnul se adresează „vameșilor și păcă­toșilor care se apropiau de El ca să-L as­culte” (Lc 15, 1), în timp ce „fariseii și căr­turarii cârteau” pentru că „primea la Sine pe păcătoși și mânca împreună cu ei” (Lc 15, 2) și pentru că arăta în pildele Sale vo­ința puternică și lămurită a lui Dumnezeu de a mântui pe toți oamenii. Însă, cu pil­da Iconomului nedrept, Hristos merge mai departe, până la ultima limită a ceea ce un om poate auzi și primi: aceasta este probabil cauza pentru care El nu se adre­sează decât ucenicilor Săi, dezvăluindu-le o taină dumnezeiască și pregătindu-i pentru misiunea lor pastorală viitoare. Această pildă a fost puțin comen­tată de Părinții Bisericii, cu excepția Sfântului Ambrozie de Milano¹, care nu face o exegeză completă, ci dă doar niște direcții de înțelegere.

„Omul bogat” din parabolă e, bineîn­țeles, Tatăl ceresc². Dumnezeu este, în- tr-adevăr, Cel care are toată bogăția, văzu­tă și nevăzută, exterioară și interioară, materială și duhovnicească. Dumnezeu are un intendent sau, mai degrabă, „un iconom”³, adică cineva care Îi admi­nistrează bunurile. Biblia ne arată limpe­de că este vorba de Om (Fac. 1, 28 și 2, 15). Or, acest iconom „risipește avuțiile Stăpânului”: aici avem confirmarea că este într-adevăr vorba despre Om, care a căzut și care a fost alungat din Grădina Edenului (Fac. 3). A risipi înseamnă a delapida, a secătui o bogăție, a o pierde. Aici avem numeroase mărturii ale lui Hristos în pilde­le Sale, mai ales în cea a Fiului rătăcit și re­găsit, care o precedă imediat pe aceasta: fiul mai mic a delapidat toată moștenirea părintească, trăind ca un „risipitor”.

Acest iconom necinstit, „necredincios” este pârât Stăpânului. De către cine? Am putea crede că e vorba despre îngeri, care sunt mesageri ai lui Dumnezeu și care fac „naveta” între tronul dumnezeiesc și oa­meni. Dar este cu putință să fie vorba mai degrabă de îngeri căzuți, demoni, despre care Biblia ne spune că adesea sunt acuza­torii oamenilor dinaintea lui Dumnezeu, din gelozie (cf. cartea lui Iov), lucru prelu­at de textele liturgice din toate riturile, mai ales în lecturile din Săptămâna Mare, și de toată tradiția duhov­nicească creștină.

Stăpânul îl chea­mă pe iconom și îi cere socoteală, vestindu-i pedeapsa care îl așteaptă („căci nu mai poți să fii iconom...”). Este o judecată care corespunde cu cea a lui Adam și a Evei (Fac 3, 9-19) și care vestește Judecata de pe urmă: Omul, ome­nirea întreagă, va avea de dat socoteală lui Dumnezeu. Dar trebuie să observăm că Stăpânul îi lasă iconomului timp să dea socoteală – deci, eventual, să se schimbe. Admirabilă înțelepciune dumnezeiască, admirabilă purtare a Tatălui ceresc care lasă fiilor Săi timpul de a-și da seama că se poartă rău și, prin urmare, le dă posibi­litatea de a se schimba!

Iconomul intră în sine și, lăuntric, își face socoteala. Åžtiind că va fi alungat, dat afară [în „întunericul cel mai dinafară”], are umilința de a constata că nu știe să facă nimic altceva: nu se pricepe la o meserie manuală („să sape pământul”), pentru că este „cadru” (are funcții importante) și îi e rușine să cerșească (ceea ce ne aminteș­te de Fiul cel mic care păzea porcii și nu îndrăznea să ceară să mănânce din roșco­vele lor, la Lc 15, 16, pildă istorisită de Hristos chiar înainte de pericopa noas­tră). Iată ceva foarte interesant duhovnicește: Omul-chip al lui Dumnezeu nu știe să facă nimic altceva decât să fie iconom al lui Dumnezeu în creație, pentru că aceasta este vocația sa, destinul său. Această conștientizare a poziției sale – proprie omului și de care îngerii par să nu fie în stare (cf. versetul 8b) – va întoarce cursul istorisirii și-l va aduce pe iconom să se asemene cu Dumnezeu, fără să aibă conștiința limpede a acestui lucru, pur și simplu pentru că chipul lui Dumnezeu este săpat în genele lui.

Atunci concepe un plan iscusit: o să facă bine datornicilor stăpânului său și astfel ei se vor milostivi de el când va fi dat afară. Deci cheamă doi dintre prin­cipalii datornici, care reprezintă arheti­puri, în funcție de darurile Duhului și ale Fiului: primul datorează „100 de măsuri⁴ de untdelemn”, care simbolizează plină­tatea harului Sfântului Duh, și îi șterge jumătate, ceea ce înseamnă că totuși va trebui într-o zi să dea înapoi cealaltă ju­mătate, ce reprezintă partea lucrului Omului asupra lui însuși și pe care ni­meni nu o poate face în locul lui. Este o pedagogie. Cel de-al doilea datorează „100 de măsuri⁵ de grâu”, care simboli­zează Euharistia și reprezintă iconomia lui Hristos: aici, în mod curios, nu-i șter­ge decât a cincea parte (20%), probabil pentru că, fiind scutit mai mult din ha­rul Sfântului Duh (păstrează 50%, deci jumătate), trebuie să facă mai multe efor­turi pentru a-L cunoaște pe Hristos, și poate să facă aceasta pentru că a rămas bogat în Duhul Sfânt.

Iar Stăpânul, care știe toate și vede toa­te, „a lăudat pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înțelepțește⁶”. Este o frază incredibilă, care iese din însăși gura lui Dumnezeu, Cuvântul Tatălui. Care este adevăratul ei înțeles? Stăpânul nu a lăudat pe iconomul cel nedrept pentru nedrep­tățile și necredința sa (iar judecata de la în­ceput arată acest lucru), ci l-a lăudat pen­tru că a lucrat cu înțelepciune, cu discernământ, adăugând că „fiii veacului acestuia (oamenii) sunt mai înțelepți în neamul lor decât fiii luminii (îngerii)” De fapt, aici este un înțeles duhovnicesc foar­te puternic. Iconomul înțelept a șters da­toriile datornicilor stăpânului său în nu­mele acestuia, după cum remarcă Sfântul Ambrozie, adică a făptuit ca un Dumne­zeu: s-a făcut asemănător lui Dumnezeu. Åži a putut face acest lucru pentru că a păs­trat chipul lui Dumnezeu în el, ca toți oa­menii căzuți. Acest lucru îl fac mereu pre­oții: șterg datoriile datornicilor Tatălui ceresc prin harul pe care Hristos li l-a dat și care este legat de faptul că Omul este chipul lui Dumnezeu, că are o legătură on­tologică cu Dumnezeu. Îngerii, deși făp­turi sublime, nu au primit acest dar.

Åži Hristos insistă: „Åži Eu zic vouă: Faceți-vă prieteni cu bogăția nedreap­tă, ca atunci, când veți părăsi viața, să vă primească ei în corturile cele veșnice”. O frază cu adevărat uimitoare, căci ar pu­tea să fie interpretată greșit. Aici nu e vor­ba de aranjamente între șmecheri cum se văd în societate (afaceri, viața politică), unde „o mână spală pe alta”. Acest lucru are o semnificație duhovnicească: scoa­teți binele din rău. Când cădeți, nu dez­nădăjduiți: intrați în voi înșivă și schim­bați orientarea, pocăiți-vă. Faceți bine cu ceea ce a fost dobândit rău. Este un lu­cru mântuitor. Aceste „bogății nedrep­te” sunt ceea ce a fost furat Stăpânului, sau mai degrabă deturnat de la scopurile fi­rești (Omul a căzut pentru că a vrut să do­bândească puterea dumnezeiască, dar fără a se uni cu Dumnezeu, a vrut să devină dumnezeu fără Dumnezeu). Dar, în mă­sura în care a slujit pentru a izbăvi și a dezlega pe frați, care vor putea astfel să intre în Împărăția cerească, își regăsește adevă­rata finalitate. Astfel, acești „prieteni” ce­rești vor putea mai apoi să-l ajute la rân­dul lor pe cel care s-a purtat cu mărinimie să intre și el în Împărăția cerească⁷.

Putem trage de aici numeroase con­cluzii duhovnicești și pastorale, dintre care iată câteva: după ce ai certat pe fratele tău, după cum a sfătuit Domnul (Mt 18, 15), trebuie să aștepți puțin, să-i lași timp să se schimbe; nu trebuie să ne grăbim să avem o  părere definitivă asupra cuiva, ci să aș­teptăm să vedem care sunt roadele de pe urmă; felul în care vedem pe cineva care e vinovat nu trebuie să fie de o moralita­te îngustă, ci duhovnicesc, și nu trebuie să fie doar de circumstanță, ci deplin, la măsura unei vieți întregi...

Episcopul Ioan de Saint-Denis⁸, care avea o milă și o înțelegere excepțională pentru toate ființele omenești, oricare ar fi fost acestea, practica o iconomie duhov­nicească foarte generoasă și spunea ade­sea: sunt un iconom nedrept, ceea ce i-a adus critici din partea zeloților, a „păzito­rilor templului” care sunt „preoții, cărtu­rarii și fariseii” moderni. Cu toate acestea, el se purta pe potriva lui Hristos, Care este „Iconomul dumnezeiesc”. Îi plăcea să is­torisească această poveste adevărată, care este o ilustrare a pildei: un tânăr sărac tră­ia într-un sat în Grecia. El a luat bani din rezerva parohiei și așa a putut să plece în America, unde a făcut avere. Dar și-a adus aminte de unde venea. Åži, în semn de po­căință și de mulțumire, a oferit bisericii din satul lui un altar de aur. Micul lui furt îl ajutase să izbândească în societate, dar, devenit bogat, a fost mărinimos și a dat înapoi însutit. S-a convertit, iar în el Domnul a scos binele din rău. Åži acest lu­cru a fost mântuitor.

NOTÄ‚ DESPRE ÎNÅ¢ELESUL TEOLOGIC ÅžI DUHOVNICESC AL „ICONOMIEI”

Din gr. oikonomos:legea casei. Această expresie trebuie înțeleasă în sensul unui mod de viață familiar, de adaptare a legilor generale și exterioare la obiceiurile casei. În plan duhovnicesc, iconomia constă în a nu aplica strict și sistematic regulile generale (canoanele), ci în a ține cont de persoane, de împrejurări și de vremuri. Este o ex­cepție de la regulă în vederea binelui unei persoane sau al unui grup. Modelul desăvâr­șit al iconomiei este Hristos, Care nu a încetat a fi „iconom” în timpul celor trei ani de viață publică (unul dintre cazurile cele mai remarcabile fiind femeia samarineancă). Acest lucru I-a fost reproșat aspru de „preoți, cărturari și farisei” (clerul, teologii și as­ceții), oamenii de bine ai religiei israelite, „păzitorii templului”, care până la urmă Îl vor acuza că este un fals Mesia, pentru că, după ei, nu respecta Legea, și Îl vor osândi la moarte. Iconomia duhovnicească este una dintre marile bogății ale Ortodoxiei, dar care nu este practicată peste tot în același fel.

În plan teologic, iconomia are și alt înțeles: este vorba despre felul de a acționa al fiecărei Persoane divine cu privire la creație și la creaturi, în funcție de caracterul Său ipostatic, dar mereu în comuniune cu celelalte două Persoane. De pildă: energiile dumnezeiești necreate (harul) fac parte integrantă din firea dumnezeiască, împărtășită de cele trei Persoane (un singur Dumnezeu), dar Tatăl este izvorul lor, Fiul le manifestă, iar Duhul le dă oamenilor; atunci se spune că este „iconomia Duhului” de a da harul, de a-l îndumnezei pe Om.

Note:

1. Sfântul Ambrozie de Milano, Tratat despre Evanghelia Sf. Luca II,S.C. n° 52 bis, p. 98-100.
2. Începând cu versetul 3, este numit în textul grecesc Kyrios,Domnul, adică Dumnezeu.
3. În textul grec: oikonomos,iconom, care are un sens teologic mai bogat decât „intendent” tradus în Biblia latină prin villicus (intendent al unui mare domeniu [villa]). A se vedea mai sus nota generală despre „iconomie”
4. În textul grec: 100 baths.Un bath, măsură evreiască pentru lichide, era de aproximativ 36 litri, ceea ce înseamnă cel puțin 3600 litri de untdelemn, adică foarte mult. Este simbolul untdelemnului harului, dat de Sfântul Duh.
5. În textul grec: 100 kors.Un kor, măsură evreiască pentru solide, era de aproximativ 360 l, ceea ce înseamnă 36.000 litre (ocale) de grâu, adică mult mai mult decât datoria în untde­lemn. Grâul simbolizează Euharistia, „trupul lui Hristos”
6. În textul grec: phronimos,adică în mod avizat, inteligent, înțelept. În textul latin: prudenter, cu prudență, cuminte.
7. Acesta este înțelesul pe care Sfântul Ambrozie pare să-l dea acestei fraze, lăsând deoparte câteva nuanțe.
8. Episcopul Ioan de Saint-Denis: Eugraph Kovalevsky (1905-1970), episcop de Saint-Denis din 1964 în 1970. Povestește el însuși: „Toată viața mea am fost și sunt considerat un «ico­nom nedrept»; oamenii nu vor să admită tăria convingerilor mele unită cu o înțelegere «iconomică». Fie ca marele «Iconom nedrept» să-mi dăruiască echilibru în faptă și mi­lostivire” (Viața mea). L-am auzit spunând povestea care urmează la Institutul Saint-Denis, unde era profesorul nostru de teologie dogmatică și de spiritualitate.