E de folos întotdeauna, pentru a înţelege sensul unei pilde, să vedem în ce împrejurări a istorisit-o Domnul, şi cui S-a adresat.

Ne aflăm la sfârşitul misiunii Sale pământeşti în Galileea când Domnul Îşi începe «urcarea către Ierusalim», pen­tru a săvârşi mântuirea lumii (conform versetului următor). Hristos s-a întors la Capernaum după Schimbarea la Faţă şi are o conversaţie îndelungă cu uceni­cii Săi, în legătură mai precis cu momen­tul în care Hristos vorbeşte despre mus­trarea fratelui (Mt 18, 1-20). Cu acest prilej, Petru întreabă pe învăţător: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Iisus i-a spus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şapte­zeci de ori câte şapte.”¹. Pentru a-Şi în­tări spusele, Domnul povesteşte atunci pilda Datornicului nemilostiv.

După cum face îndeobşte, Hristos ia ca punct de plecare Împărăţia cerurilor (care este desăvârşirea vieţii omeneşti şi modelul perfect al relaţiei între Om şi Dumnezeu) şi Cel care împărăţeşte în ea, Tatăl cel ceresc². Împăratul „a voit să se socotească cu slugile sale”. Este o indicaţie preţioasă pe care adesea o au­zim din gura lui Hristos: Omul are de dat socoteală lui Dumnezeu. A primit de la Dumnezeu chipul Său şi harul de a putea să I se asemene Lui (dacă vrea şi dacă lucrează întru aceasta). A da so­coteală înseamnă a apărea dinaintea Celui care este izvorul a toate şi care a dat toate, şi care este deci singurul jude­cător a toate: este o verificare duhovni­cească şi o judecată, care au drept ţel de a ne face responsabili şi de a ne face să trecem la vârsta de om matur. Evanghelia vorbeşte de mai multe ori despre jude­cata de pe urmă, fie individuală (la moar­tea fiecărei persoane) fie universală (la sfârşitul timpurilor). Fiecare persoană care moare apare dinaintea „Dreptului Judecător”³, Hristos, care a primit de la Tatăl Său puterea de a judeca (In 5, 22), şi va auzi această întrebare: ce ai făcut cu harul Meu? Ai strâns dimpreună cu Mine sau ai risipit? Ce roade aduci lui Dumnezeu? Te-ai făcut vrednic să te ase­meni lui Dumnezeu sau ai dat înapoi în­tru neasemănare? Toate aceste întrebări pot fi cuprinse într-una singură: „Mă iubeşti?”. Aceasta ne arată şi că există o legătură directă între Împărăţia Cerurilor şi iertare: Împărăţia nu este deschisă Omului decât pentru că Dumnezeu ne şterge datoriile, pentru că ne iartă.

Un om, care simbolizează un tip de suflet, este adus de îngeri (slugile) dina­intea Judecătorului suprem. Acest om este dator 10 000 de talanţi⁴, ceea ce înseamnă o sumă enormă, nemaiauzită. Aceasta înseamnă că a păcătuit mult din- taintea lui Dumnezeu: a primit mult şi nu dă nimic Împăratului; nu şi-a sporit această bogăţie⁵, nu a lucrat dimpreună cu Împăratul. Şi nu are cu ce plăti: este „insolvabil”. Când ai cheltuit harul, ai să­răcit fără putinţă de întoarcere, te-ai în­depărtat de modelul dumnezeiesc. Ce ar putea omul să dea în schimb? Această bogăţie pierdută nu era exterioară: nu poate fi târguită. Hristos Însuşi a zis: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt 16, 26). Atunci Învăţătorul rosteşte o judecată de temut: „să fie vân­dut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească datoria”.

Pentru a înţelege acest cuvânt, tre­buie să ne amintim care erau moravuri­le din vremea aceea. Este vorba de a fi vândut ca rob, şi uneori se putea întâm­pla chiar ca familia întreagă să fie vân­dută, căci un tată era proprietarul soţiei şi al copiilor lui: toată familia era deci vândută spre robie iar bunurile materi­ale erau confiscate. Datoria se achita din contravaloarea persoanelor, care erau si­lite să muncească din greu. Acest lucru trebuie transpus în plan duhovnicesc: omul care a păcătuit mult şi care nu a fă­cut nimic spre apărarea lui este dat Satanei, pentru că este rob al Satanei. Prin suferinţa cea nespusă din iad îşi va plăti datoria. Aceasta numeşte Sfântul Efrem⁶ iertarea datoriilor „prin foc”, care este contrarul iertării fără plată: atunci când omul stăruieşte în păcat, Dumnezeu nu are alt mijloc decât să-l lase în voia lui, adică de fapt în voia Satanei, nădăj­duind că astfel va putea să intre în sine, să se pocăiască şi să se schimbe.⁶

Aici, dincolo de aspectul legal şi so­cial, „soţia” reprezintă ceea ce omul are mai scump, mai intim, iar „copiii” repre­zintă operele sale, roadele sale. Acestea trebuie apropiate de cuvintele lui Hristos cu privire la alegerea duhovnicească pe care fiecare creştin e chemat să o facă, după ce a primit chemarea lui Dumnezeu: cel care a preferat lucrurile lumeşti (pă­mântul, vitele [lucrul], căsătoria [soţia],..) şi nu chemarea lui Dumnezeu, nu este vrednic de Hristos⁷, care spune desluşit: „Cel care iubeşte pe tatăl sau pe mama sa.. .pe fiul sau pe fiica sa [la Sfântul Luca: pe femeia sa] mai mult decât pe Mine, nu e vrednic de mine” (Mt 10, 37 et Lc 14, 26).

Dinaintea acestei judecăţi de temut, omul are o purtare remarcabilă: se în­chină dinaintea Stăpânului şi Îl roagă⁸ promiţând să întoarcă datoria, ceea ce e acelaşi lucru cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţa. Atunci Împăratul „milostivindu-se de el” îi iartă datoria: uriaşul său păcat este iertat, fără a i se cere ni­mic în schimb⁸.

De îndată ce a ieşit din palatul îm­părătesc, omul întâlneşte pe unul care slujea împre­ună cu el şi care îi datorează 100 de dinari, adică o sumă foarte mică⁴, şi îi cere, strângându-l de gât, să-i plă­tească pe loc.

Celălalt îl roagă, la fel cum făcuse omul cu Împăratul şi în aceiaşi termeni, dar acela nu vrea să audă nimic şi îl aruncă în închisoare. Cei care stau de faţă se în­tristează văzând aceasta şi se duc să spu­nă Împăratului.

Atunci are loc o a doua judecată, care este mult mai înfricoşătoare, „definitivă” (chip al Judecăţii celei din urmă). Stăpânul îi reproşează cu multă asprime lipsa de milă pentru aproapele lui. De fapt, îi spune: oare nu ar trebui să se porţi şi tu cu fratele tău aşa cum Dumnezeu se poartă cu tine? „Iertânduţi pe deplin datoria” fără să-ţi cer nimic, ţi-am dat prilej să te asemeni lui Dum­nezeu, să te porţi ca şi Dumnezeu cu aproapele tău. Dar ai nesocotit acest nou har pe care ţi l-am dăruit, ai ratat şi aceas­tă a doua şansă. Atunci este „dat pe mâna chinuitorilor”, ceea ce este un chip al Ia­dului, după cum am spus mai sus, „până ce şi-a plătit toată datoria”: aici regăsim întreaga teologie a Sfântul Efrem despre dezlegarea datoriilor „prin foc”⁶. Darul dumnezeiesc al iertării e condiţionat de iertarea omului: faptul că omul nu s-a schimbat înseamnă că nu a „dobândit⁹”, nu şi-a însuşit iertarea dumnezeiască. Aici vedem o foarte puternică analogie cu pilda Ospăţului ceresc, în care un om a putut intra în cămara de nuntă, dar nu s-a îmbră­cat cu haină de nuntă: nu s-a schimbat, nu s-a îmbrăcat cu Hristos; atunci este aruncat „în întunericul cel din afară”, în iad (Mt 22, 12-13). Nu putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu fără să ne asemănăm cu Dumnezeu: acest lucru este cu neputinţă.

Trebuie să adăugăm ceva care are o mare importanţă pe plan duhovnicesc, cu privire la diferenţa între datoria celor doi oameni, care este uriaşă (10 000 talanţi/100 dinari) şi care are o valoare universală. Datoria celui dintâi este enor­mă pentru că este o datorie faţă de Dumnezeu, în timp ce datoria celui de-al doi­lea este mică, pentru că este faţă de un om, aproapele lui. Acest lucru trebuie pus în paralel cu pilda paiului şi a bârnei. Când un pai este în ochiul meu, nu mai văd nimic: este ca o bârnă, o bucată de lemn. Dar ceea ce este în ochiul aproa­pelui meu este cu adevărat un pai, ceva mic. Cu uşurinţă pot să i-l scot, dar nu pot să scot eu însumi ceea ce se află în ochiul meu. Diferenţa nu este de ordin material, ci duhovnicesc. 10 000 de talanţi, este păcatul meu faţă de Dumnezeu. 100 de dinari, este păcatul aproapelui meu faţă de mine, care nu sunt decât făp­tură şi un om păcătos. Şi eu datorez 100 de dinari multora. Adevăratul păcat al Omului este împotriva lui Dumnezeu: este de a refuza iubirea Lui.

De fapt, această pildă este o frumoasă ilustrare a celei de-a cincea cereri pe care o facem la Tatăl Nostru:„şi ne lasă/iartă datoriile/greşalele noastre, aşa cum şi noi lăsăm/iertăm datornicilor/greşiţilor noştri”. Trebuie să observăm că este singura frază a acestei „Rugăciuni a rugăciunilor” pe care o comentează Hristos imediat după aceea (Mt 6, 14-15). Dacă nu există reciprocitate, „Tatăl cel drept”¹⁰ nu ne va ierta nici El.

Note:

1. 70x7 = de 490 de ori. Este mult, dar trebuie să observăm că Hristos nu a zis „mereu”, nici « veşnic», ceea ce înseamnă că există o limită, o judecată, legată de libertatea omenească, pentru că omul păcătos poate refuza ierdarea care i se dăruieşte (şi ipso factopocăinţa). Aceasta se leagă de ceea ce spusese Domnul chiar puţin mai înain­te, vorbind despre mustrarea frăţească, şi care se termină printr-o judecată (mai în­tâi să se mustre vinovatul singur, apoi cu 2 sau 3 martori, şi în sfârşit faţă cu toată Biserica: dacă iarăşi refuză, să fie dat afară din Biserică - Mt 18, 17).
2. Avem aici o descriere limpede a cadrului, pe Pământ şi în Cer. Această pildă se adresează celor care cunosc pe Dumnezeu [aici, „evreii” şi, prin extindere, noi creştinii]: este un Împărat, Tatăl ceresc, şi slugile, noi. Pildele nu privesc pe oame­nii din afară, – din lume –, pe cei care nu cunosc pe Dumnezeu.
3. 2 Tim 4, 8 („Domnul, dreptul judecător.”)
4. Talantul era în acelaşi timp o monedă de schimb (ca euro în zilele noastre) şi o măsură de metal preţios. Era cea mai puternică monedă de schimb grecească şi va­lora 6000 de drahme (sau dinari, echivalentul roman al drahmei). O drahmă (sau dinar) corespundea cu salariul de o zi al unui muncitor. Talantul de argint repre­zenta 26 până la 34 kg de argint curat (dar în vremea lui Hristos, nu mai era decât monedă de schimb). Dinarul valora reprezenta 3,85 g de argint. Comparând aces­te valori cu veniturile anuale ale regelui Irod, care se ridicau la 900 de talanţi, ne dăm seama că 10 000 de talanţi corespund mai degrabă cu bugetul unui stat. Altă comparaţie: în pilda talanţilor, Stăpânul dă respectiv slugilor sale 5, 2 şi 1 talant, ceea ce deja înseamnă mult.
5. Cf. pilda talanţilor (Mt 25, 14-30): cel care dă înapoi talantul stăpânului, fără să producă nimic, este socotit: „rău şi leneş” şi aruncat în întunericul cel mai dinafară, iadul. A se vedea Apostolia n° 79 (10-2014).
6. Sf. Efrem Sirul (+ 373) face o distincţie interesantă între păcatele care vor fi ierta­te „gratuit” şi cele care nu vor putea fi iertate decât prin foc („plata prin gheena”): „când va plăti în gheena, Domnul îl va răsplăti în Împărăţie”. Comentariu la Diatessaron, (S.C. n° 121): Despre păcatul care nu poate fi iertat (p. 184-185). Nu este singurul Părinte al Bisericii care se exprimă astfel.
7. A se vedea pilda Ospăţului ceresc: înşiruirea grijilor acestei lumi se găseşte la Sf. Luca (Luca 14, 18-20). În versiunea Sf. Matei, Împăratul îşi trimite slugile (îngerii) să nimicească cetatea, adică lucrurile şi oamenii, şi spune: „cei poftiţi n-au fost vredni­ci” (Mt 22, 2-14). A se vedea Apostolia n° 18(9/09) pentru Mt şi n° 80(11, 14) pen­tru Luca.
8. Iertarea este gratuită, dar nu este un bun care se cuvine de la sine omului şi nici nu este automată: omul trebuie să-şi mărturisească păcatul [să-l recunoască], să se pocăiască [să-şi schimbe inima] şi să ceară iertare lui Dumnezeu.
9. În sensul în care înţelege acest lucru Sf. Seraphim din Sarov: „ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt”.
10. „Părinte drepte”: Ioan 17, 25.