E de folos întotdeauna, pentru a înțelege sensul unei pilde, să vedem în ce împrejurări a istorisit-o Domnul, și cui S-a adresat.

Ne aflăm la sfârșitul misiunii Sale pământești în Galileea când Domnul Își începe «urcarea către Ierusalim», pen­tru a săvârși mântuirea lumii (conform versetului următor). Hristos s-a întors la Capernaum după Schimbarea la Față și are o conversație îndelungă cu uceni­cii Săi, în legătură mai precis cu momen­tul în care Hristos vorbește despre mus­trarea fratelui (Mt 18, 1-20). Cu acest prilej, Petru întreabă pe învățător: „Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori? Iisus i-a spus: Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șapte­zeci de ori câte șapte.”¹. Pentru a-Åži în­tări spusele, Domnul povestește atunci pilda Datornicului nemilostiv.

După cum face îndeobște, Hristos ia ca punct de plecare Împărăția cerurilor (care este desăvârșirea vieții omenești și modelul perfect al relației între Om și Dumnezeu) și Cel care împărățește în ea, Tatăl cel ceresc². Împăratul „a voit să se socotească cu slugile sale”. Este o indicație prețioasă pe care adesea o au­zim din gura lui Hristos: Omul are de dat socoteală lui Dumnezeu. A primit de la Dumnezeu chipul Său și harul de a putea să I se asemene Lui (dacă vrea și dacă lucrează întru aceasta). A da so­coteală înseamnă a apărea dinaintea Celui care este izvorul a toate și care a dat toate, și care este deci singurul jude­cător a toate: este o verificare duhovni­cească și o judecată, care au drept țel de a ne face responsabili și de a ne face să trecem la vârsta de om matur. Evanghelia vorbește de mai multe ori despre jude­cata de pe urmă, fie individuală (la moar­tea fiecărei persoane) fie universală (la sfârșitul timpurilor). Fiecare persoană care moare apare dinaintea „Dreptului Judecător”³, Hristos, care a primit de la Tatăl Său puterea de a judeca (In 5, 22), și va auzi această întrebare: ce ai făcut cu harul Meu? Ai strâns dimpreună cu Mine sau ai risipit? Ce roade aduci lui Dumnezeu? Te-ai făcut vrednic să te ase­meni lui Dumnezeu sau ai dat înapoi în­tru neasemănare? Toate aceste întrebări pot fi cuprinse într-una singură: „Mă iubești?”. Aceasta ne arată și că există o legătură directă între Împărăția Cerurilor și iertare: Împărăția nu este deschisă Omului decât pentru că Dumnezeu ne șterge datoriile, pentru că ne iartă.

Un om, care simbolizează un tip de suflet, este adus de îngeri (slugile) dina­intea Judecătorului suprem. Acest om este dator 10 000 de talanți⁴, ceea ce înseamnă o sumă enormă, nemaiauzită. Aceasta înseamnă că a păcătuit mult din- taintea lui Dumnezeu: a primit mult și nu dă nimic Împăratului; nu și-a sporit această bogăție⁵, nu a lucrat dimpreună cu Împăratul. Åži nu are cu ce plăti: este „insolvabil”. Când ai cheltuit harul, ai să­răcit fără putință de întoarcere, te-ai în­depărtat de modelul dumnezeiesc. Ce ar putea omul să dea în schimb? Această bogăție pierdută nu era exterioară: nu poate fi târguită. Hristos Însuși a zis: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt 16, 26). Atunci Învățătorul rostește o judecată de temut: „să fie vân­dut el și femeia și copii și pe toate câte le are, ca să se plătească datoria”.

Pentru a înțelege acest cuvânt, tre­buie să ne amintim care erau moravuri­le din vremea aceea. Este vorba de a fi vândut ca rob, și uneori se putea întâm­pla chiar ca familia întreagă să fie vân­dută, căci un tată era proprietarul soției și al copiilor lui: toată familia era deci vândută spre robie iar bunurile materi­ale erau confiscate. Datoria se achita din contravaloarea persoanelor, care erau si­lite să muncească din greu. Acest lucru trebuie transpus în plan duhovnicesc: omul care a păcătuit mult și care nu a fă­cut nimic spre apărarea lui este dat Satanei, pentru că este rob al Satanei. Prin suferința cea nespusă din iad își va plăti datoria. Aceasta numește Sfântul Efrem⁶ iertarea datoriilor „prin foc”, care este contrarul iertării fără plată: atunci când omul stăruiește în păcat, Dumnezeu nu are alt mijloc decât să-l lase în voia lui, adică de fapt în voia Satanei, nădăj­duind că astfel va putea să intre în sine, să se pocăiască și să se schimbe.⁶

Aici, dincolo de aspectul legal și so­cial, „soția” reprezintă ceea ce omul are mai scump, mai intim, iar „copiii” repre­zintă operele sale, roadele sale. Acestea trebuie apropiate de cuvintele lui Hristos cu privire la alegerea duhovnicească pe care fiecare creștin e chemat să o facă, după ce a primit chemarea lui Dumnezeu: cel care a preferat lucrurile lumești (pă­mântul, vitele [lucrul], căsătoria [soția],..) și nu chemarea lui Dumnezeu, nu este vrednic de Hristos⁷, care spune deslușit: „Cel care iubește pe tatăl sau pe mama sa.. .pe fiul sau pe fiica sa [la Sfântul Luca: pe femeia sa] mai mult decât pe Mine, nu e vrednic de mine” (Mt 10, 37 et Lc 14, 26).

Dinaintea acestei judecăți de temut, omul are o purtare remarcabilă: se în­chină dinaintea Stăpânului și Îl roagă⁸ promițând să întoarcă datoria, ceea ce e același lucru cu mărturisirea păcatului și cu pocăința. Atunci Împăratul „milostivindu-se de el” îi iartă datoria: uriașul său păcat este iertat, fără a i se cere ni­mic în schimb⁸.

De îndată ce a ieșit din palatul îm­părătesc, omul întâlnește pe unul care slujea împre­ună cu el și care îi datorează 100 de dinari, adică o sumă foarte mică⁴, și îi cere, strângându-l de gât, să-i plă­tească pe loc.

Celălalt îl roagă, la fel cum făcuse omul cu Împăratul și în aceiași termeni, dar acela nu vrea să audă nimic și îl aruncă în închisoare. Cei care stau de față se în­tristează văzând aceasta și se duc să spu­nă Împăratului.

Atunci are loc o a doua judecată, care este mult mai înfricoșătoare, „definitivă” (chip al Judecății celei din urmă). Stăpânul îi reproșează cu multă asprime lipsa de milă pentru aproapele lui. De fapt, îi spune: oare nu ar trebui să se porți și tu cu fratele tău așa cum Dumnezeu se poartă cu tine? „Iertânduți pe deplin datoria” fără să-ți cer nimic, ți-am dat prilej să te asemeni lui Dum­nezeu, să te porți ca și Dumnezeu cu aproapele tău. Dar ai nesocotit acest nou har pe care ți l-am dăruit, ai ratat și aceas­tă a doua șansă. Atunci este „dat pe mâna chinuitorilor”, ceea ce este un chip al Ia­dului, după cum am spus mai sus, „până ce și-a plătit toată datoria”: aici regăsim întreaga teologie a Sfântul Efrem despre dezlegarea datoriilor „prin foc”⁶. Darul dumnezeiesc al iertării e condiționat de iertarea omului: faptul că omul nu s-a schimbat înseamnă că nu a „dobândit⁹”, nu și-a însușit iertarea dumnezeiască. Aici vedem o foarte puternică analogie cu pilda Ospățului ceresc, în care un om a putut intra în cămara de nuntă, dar nu s-a îmbră­cat cu haină de nuntă: nu s-a schimbat, nu s-a îmbrăcat cu Hristos; atunci este aruncat „în întunericul cel din afară”, în iad (Mt 22, 12-13). Nu putem intra în Împărăția lui Dumnezeu fără să ne asemănăm cu Dumnezeu: acest lucru este cu neputință.

Trebuie să adăugăm ceva care are o mare importanță pe plan duhovnicesc, cu privire la diferența între datoria celor doi oameni, care este uriașă (10 000 talanți/100 dinari) și care are o valoare universală. Datoria celui dintâi este enor­mă pentru că este o datorie față de Dumnezeu, în timp ce datoria celui de-al doi­lea este mică, pentru că este față de un om, aproapele lui. Acest lucru trebuie pus în paralel cu pilda paiului și a bârnei. Când un pai este în ochiul meu, nu mai văd nimic: este ca o bârnă, o bucată de lemn. Dar ceea ce este în ochiul aproa­pelui meu este cu adevărat un pai, ceva mic. Cu ușurință pot să i-l scot, dar nu pot să scot eu însumi ceea ce se află în ochiul meu. Diferența nu este de ordin material, ci duhovnicesc. 10 000 de talanți, este păcatul meu față de Dumnezeu. 100 de dinari, este păcatul aproapelui meu față de mine, care nu sunt decât făp­tură și un om păcătos. Åži eu datorez 100 de dinari multora. Adevăratul păcat al Omului este împotriva lui Dumnezeu: este de a refuza iubirea Lui.

De fapt, această pildă este o frumoasă ilustrare a celei de-a cincea cereri pe care o facem la Tatăl Nostru:„și ne lasă/iartă datoriile/greșalele noastre, așa cum și noi lăsăm/iertăm datornicilor/greșiților noștri”. Trebuie să observăm că este singura frază a acestei „Rugăciuni a rugăciunilor” pe care o comentează Hristos imediat după aceea (Mt 6, 14-15). Dacă nu există reciprocitate, „Tatăl cel drept”¹⁰ nu ne va ierta nici El.

Note:

1. 70x7 = de 490 de ori. Este mult, dar trebuie să observăm că Hristos nu a zis „mereu”, nici « veșnic», ceea ce înseamnă că există o limită, o judecată, legată de libertatea omenească, pentru că omul păcătos poate refuza ierdarea care i se dăruiește (și ipso factopocăința). Aceasta se leagă de ceea ce spusese Domnul chiar puțin mai înain­te, vorbind despre mustrarea frățească, și care se termină printr-o judecată (mai în­tâi să se mustre vinovatul singur, apoi cu 2 sau 3 martori, și în sfârșit față cu toată Biserica: dacă iarăși refuză, să fie dat afară din Biserică - Mt 18, 17).
2. Avem aici o descriere limpede a cadrului, pe Pământ și în Cer. Această pildă se adresează celor care cunosc pe Dumnezeu [aici, „evreii” și, prin extindere, noi creștinii]: este un Împărat, Tatăl ceresc, și slugile, noi. Pildele nu privesc pe oame­nii din afară, – din lume –, pe cei care nu cunosc pe Dumnezeu.
3. 2 Tim 4, 8 („Domnul, dreptul judecător.”)
4. Talantul era în același timp o monedă de schimb (ca euro în zilele noastre) și o măsură de metal prețios. Era cea mai puternică monedă de schimb grecească și va­lora 6000 de drahme (sau dinari, echivalentul roman al drahmei). O drahmă (sau dinar) corespundea cu salariul de o zi al unui muncitor. Talantul de argint repre­zenta 26 până la 34 kg de argint curat (dar în vremea lui Hristos, nu mai era decât monedă de schimb). Dinarul valora reprezenta 3,85 g de argint. Comparând aces­te valori cu veniturile anuale ale regelui Irod, care se ridicau la 900 de talanți, ne dăm seama că 10 000 de talanți corespund mai degrabă cu bugetul unui stat. Altă comparație: în pilda talanților, Stăpânul dă respectiv slugilor sale 5, 2 și 1 talant, ceea ce deja înseamnă mult.
5. Cf. pilda talanților (Mt 25, 14-30): cel care dă înapoi talantul stăpânului, fără să producă nimic, este socotit: „rău și leneș” și aruncat în întunericul cel mai dinafară, iadul. A se vedea Apostolia n° 79 (10-2014).
6. Sf. Efrem Sirul (+ 373) face o distincție interesantă între păcatele care vor fi ierta­te „gratuit” și cele care nu vor putea fi iertate decât prin foc („plata prin gheena”): „când va plăti în gheena, Domnul îl va răsplăti în Împărăție”. Comentariu la Diatessaron, (S.C. n° 121): Despre păcatul care nu poate fi iertat (p. 184-185). Nu este singurul Părinte al Bisericii care se exprimă astfel.
7. A se vedea pilda Ospățului ceresc: înșiruirea grijilor acestei lumi se găsește la Sf. Luca (Luca 14, 18-20). În versiunea Sf. Matei, Împăratul își trimite slugile (îngerii) să nimicească cetatea, adică lucrurile și oamenii, și spune: „cei poftiți n-au fost vredni­ci” (Mt 22, 2-14). A se vedea Apostolia n° 18(9/09) pentru Mt și n° 80(11, 14) pen­tru Luca.
8. Iertarea este gratuită, dar nu este un bun care se cuvine de la sine omului și nici nu este automată: omul trebuie să-și mărturisească păcatul [să-l recunoască], să se pocăiască [să-și schimbe inima] și să ceară iertare lui Dumnezeu.
9. În sensul în care înțelege acest lucru Sf. Seraphim din Sarov: „țelul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt”.
10. „Părinte drepte”: Ioan 17, 25.