În vremea celui de-al Doilea Război Mondial România a fost marcată de guvernarea antonesciană. În numai patru ani România a cunoscut glo­ria și decăderea, biruința în teritoriile dez­robite și neajunsurile tăvălugului sovietic. În plan intern, actul de guvernare după principii cazone a făcut multe victime, dintre aceștia numeroși tineri cunoscând ororile anchetelor de la Siguranță și sufe­rințele din închisori. Invocând consolida­rea puterii politice într-o perioadă în care România purta un război, autoritățile sta­tului au trecut la arestări masive, cu acu­zații din cele mai fanteziste. Un astfel de caz este al celor 10 elevi de la Åžcoala Normală din Buzău acuzați de organiza­re în Frățiile de Cruce, grupul nr. 14. Cap al acestei grupări a fost considerat tânărul Virgil Maxim, născut la 6 decembrie 1922, în Ciorani, județul Prahova, care i-ar fi succedat lui Marin Naidim, absolvent al Åžcolii Normale în iunie 1942. Virgil Maxim a fost arestat la 1 noiembrie 1942, deși în actele Siguranței este trecută data de 12 noiembrie. A fost anchetat la Buzău și la 1 decembrie mutat la Ploiești în vederea înfățișării la proces. Prin Sentința nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a Curții Marțiale a Corpului 5 Teritorial Ploiești, Virgil Maxim a fost condamnat la 25 ani muncă silnică și anularea diplomelor șco­lare, pentru „strângerea de cotizații și con­tribuții în scopuri urmărite de asociațiuni interzise” și „constituirea de asociațiuni clandestine potrivnice ordinei existente în stat”. După condamnare, Virgil Maxim a cunoscut ororile temnițelor de la Ploiești și Aiud (din decembrie 1942).

La Aiud, sistemul executării pedepsei se desfășura pe trei faze: „regimul celular”, adică singur în celulă, cu dreptul de a citi; „la comun”, alături de alți 10-20 deținuți, în celule mari, cu obligația a de participa la munci interioare, iar ultima fază consta în scoaterea la munci exterioare, în gră­dini de zarzavaturi. Deținuții aveau drep­tul la duhovnic, dintre preoții închiși, care slujeau în capela penitenciarului. Însă, din martie 1943 s-a instituit un regim sever, prin izolare, înrăutățirea hranei și nume­roase pedepse corporale. Credința a fost cea care l-a ajutat pe Virgil Maxim să su­praviețuiască. Încă înainte de rebeliune, tânărul Maxim primise o educație religi­oasă în cadrul Frățiilor de Cruce, evident marcată de motivația patriotică, dar și po­litică legionară. La Aiud a avut șansa să cunoască caractere care să-l îndrume pe linia spirituală dezbrăcată de orice haină politică, o atitudine creștină mai presus de orice comportament lumesc. A intrat în grupul misticilor de la Aiud, unde se remarcau Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc, preotul Vasile Serghie, Traian Trifan sau Traian Marin. După 1945, regimul de de­tenție s-a ameliorat, într-o perioadă deținuții putând duce o intensă activitate meditativă și viață duhovnicească, atunci când au fost sculptate: chivotul pen­tru mănăstirea Vladimirești, candele de lemn, cruci și troițe în miniatură. Din 1946, alături de colegii de su­ferință, Maxim a lucrat la Galda, una din fer­mele agricole pe care pe care penitenciarul le luase în arendă.