În vremea celui de-al Doilea Război Mondial România a fost marcată de guvernarea antonesciană. În numai patru ani România a cunoscut glo­ria şi decăderea, biruinţa în teritoriile dez­robite şi neajunsurile tăvălugului sovietic. În plan intern, actul de guvernare după principii cazone a făcut multe victime, dintre aceştia numeroşi tineri cunoscând ororile anchetelor de la Siguranţă şi sufe­rinţele din închisori. Invocând consolida­rea puterii politice într-o perioadă în care România purta un război, autorităţile sta­tului au trecut la arestări masive, cu acu­zaţii din cele mai fanteziste. Un astfel de caz este al celor 10 elevi de la Şcoala Normală din Buzău acuzaţi de organiza­re în Frăţiile de Cruce, grupul nr. 14. Cap al acestei grupări a fost considerat tânărul Virgil Maxim, născut la 6 decembrie 1922, în Ciorani, judeţul Prahova, care i-ar fi succedat lui Marin Naidim, absolvent al Şcolii Normale în iunie 1942. Virgil Maxim a fost arestat la 1 noiembrie 1942, deşi în actele Siguranţei este trecută data de 12 noiembrie. A fost anchetat la Buzău şi la 1 decembrie mutat la Ploieşti în vederea înfăţişării la proces. Prin Sentinţa nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a Curţii Marţiale a Corpului 5 Teritorial Ploieşti, Virgil Maxim a fost condamnat la 25 ani muncă silnică şi anularea diplomelor şco­lare, pentru „strângerea de cotizaţii şi con­tribuţii în scopuri urmărite de asociaţiuni interzise” şi „constituirea de asociaţiuni clandestine potrivnice ordinei existente în stat”. După condamnare, Virgil Maxim a cunoscut ororile temniţelor de la Ploieşti şi Aiud (din decembrie 1942).

La Aiud, sistemul executării pedepsei se desfăşura pe trei faze: „regimul celular”, adică singur în celulă, cu dreptul de a citi; „la comun”, alături de alţi 10-20 deţinuţi, în celule mari, cu obligaţia a de participa la munci interioare, iar ultima fază consta în scoaterea la munci exterioare, în gră­dini de zarzavaturi. Deţinuţii aveau drep­tul la duhovnic, dintre preoţii închişi, care slujeau în capela penitenciarului. Însă, din martie 1943 s-a instituit un regim sever, prin izolare, înrăutăţirea hranei şi nume­roase pedepse corporale. Credinţa a fost cea care l-a ajutat pe Virgil Maxim să su­pravieţuiască. Încă înainte de rebeliune, tânărul Maxim primise o educaţie religi­oasă în cadrul Frăţiilor de Cruce, evident marcată de motivaţia patriotică, dar şi po­litică legionară. La Aiud a avut şansa să cunoască caractere care să-l îndrume pe linia spirituală dezbrăcată de orice haină politică, o atitudine creştină mai presus de orice comportament lumesc. A intrat în grupul misticilor de la Aiud, unde se remarcau Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc, preotul Vasile Serghie, Traian Trifan sau Traian Marin. După 1945, regimul de de­tenţie s-a ameliorat, într-o perioadă deţinuţii putând duce o intensă activitate meditativă şi viaţă duhovnicească, atunci când au fost sculptate: chivotul pen­tru mănăstirea Vladimireşti, candele de lemn, cruci şi troiţe în miniatură. Din 1946, alături de colegii de su­ferinţă, Maxim a lucrat la Galda, una din fer­mele agricole pe care pe care penitenciarul le luase în arendă.