PRIMII ANI. STUDIILE, PROFESORATUL ŞI... INTRAREA ÎN MONAHISM!

Înaltpreasfinţitul Vasile Lăzărescu, personalitate din elita bănăţeană, a văzut lumi­na zilei la 1 ianuarie 1894, la Jadani (azi, Corneşti), jud. Timiş, din părinţii Nicolae şi Ecaterina Lăzărescu, şi a adormit întru Domnul pe 21 februarie 1969, la Mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, unde fusese condamnat la retragere sine diede către Sfântul Sinod, în 1961, ca urmare a presi­unilor făcute de Siguranţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. A fost un om de valoare, cu foarte mare influenţă, care trebuia să fie incriminat şi eliminat de reprezentan­ţii regimului comunist. Aceştia l-au dis­trus cu aportul colaboratorilor din sânul Bisericii, responsabili nu doar de asasina­tul moral – şi poate nu numai – ci şi de ui­tarea la care au condamnat ulterior, inclu­siv după Revoluţia decembristă, o asemenea personalitate, ale cărei înfăptu­iri întru Slava lui Dumnezeu şi ajutorul neamului său au dăinuit la loc de cinste în partea de vest a ţării.

Vasile Lăzărescu, ajuns Episcop al Caransebeşului, Episcop al Timişoarei şi, în cele din urmă, întâiul Mitropolit al în­tregului Banat, a urmat studiile primare în satul natal, în limba română, iar cele gim­naziale în comuna Dumbrăviţa, jud. Timiş, în limba maghiară. A absolvit apoi institu­ţii de învăţământ din principalele centre de cultură ale Imperiului Austro-Ungar: Liceul Maghiar de Stat din Timişoara (1912), Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1912-1914; 1918-1920); întreruperea studiilor a fost cauzată de începerea Primului Război Mondial. Întors în ţară, îşi finalizează studiile teologice la Institutul Teologic din Arad (1915), Facultatea de Litere şi Filosofie din Budapesta (Boleseszettani Fakultas) (1916-1917), continuată la Philosophische Fakultăt, Universitatea din Viena (1917-1919).

După Marea Unire a revenit la Cernăuţi, la cea mai importantă şcoală de Teologie din ţară, pentru studiile sale doc­torale. Cu această ocazie s-a înscris, în pa­ralel, şi la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cernăuţi (1919-1920), pentru a stu­dia filologia şi filosofia şi în limba româ­nă. Astfel, la întoarcerea în ţară, Vasile Lăzărescu ajunge să fie licenţiat în patru domenii – Teologie, Litere, Pedagogie şi Filosofie – şi Doctor în Teologie. A obţi­nut doctoratul la Universitatea din Cernăuţi (1920), cu teza intitulată În ce ne deosebim?

Şi-a început cariera teologică în România, la Academia Andreiană din Sibiu (1920-1924), ca foarte apreciat pro­fesor de Dogmatică, Apologetică şi Morală, înlocuindu-l la Catedră pe ilustrul Mitropolit al Ardealului Dr. Nicolae Bălan. De la debutul carierei sale, cel poreclit „Domnişorul” beneficia de preţuirea ce­lor din mediul academic.

S-a transferat în noiembrie 1924 la Academia Teologică din Oradea, unde a predat aceleaşi discipline până în 1933. În această perioadă, a intrat în cler ca preot celib în 1926, a devenit călugăr în 1928 - fiind tuns în monahism în Postul Paştilor, la Mănăstirea Hodoş-Bodrog – şi, în 1929, arhimandrit, membru de drept al Consiliului Mitropolitan din Sibiu şi al Comitetului Fundaţiei Gojdu.

Avându-l ca mentor pe Sfântul Andrei Şaguna, Vasile Lăzărescu se dedică pune­rii în practică a testamentului acestuia în Banatul natal.

EPISCOP AL CARANSEBEŞULUI (1933-1940)

În anul 1933 este ales Episcop al Caransebeşului. În cei şapte ani în care a păstorit comunitatea de creştini ortodocşi de aici, s-a remarcat printr-o osârdie ieşită din comun: a iniţiat lucrări de restaurare, renovare şi construire de schituri şi mănăs­tiri, ridicând permanent standardele aces­tora, astfel încât să devină mai atractive şi mai de încredere în rândul credincioşilor ortodocşi, dar şi obiective turistice, care să aducă bani în visteria eparhială, unde erau, în criza de dinainte de război, mari proble­me financiare. De pildă, la Mănăstirea Sfântului Ilie de la Vasiova, a adus în 1938 monahi de la Suceviţa, pentru care a con­struit 30 de chilii. Făcea două-trei vizite pe an (care însemnau controale la sânge!) la fiecare instituţie religioasă din regiune, sfin­ţea biserici, troiţe – a sfinţit bustul celebru­lui Ion Vidu din Lugoj.

A implicat femeile în atelierele meşte­şugăreşti din eparhie, a înfiinţat o tipogra­fie şi editura Diecezană. Era nevoie de ti­părituri bisericeşti în zonă. A contribuit direct, prin scrierile sale, la sporirea fon­dului de carte religioasă. Cele două volu­me de predici, Pârga daruluişi Praznic lu­minat,sunt foarte bogate nu doar în idei, ci şi în sfaturi de credinţă. Dr. Vasile Lăzărescu avea darul cuvintelor formatoa­re şi mobilizatoare. Conferinţele de ori­entare a preoţimii s-au axat pe rostul vo­caţiei sacerdotale şi al metodelor de pastoraţie.

A reformat învăţămânul superior teo­logic, angajând la Caransebeş cadre didac­tice din elita Teologiei interbelice, fapt ce a determinat transformarea institutului în academie. A stimulat orientarea elevilor spre studiul teologic şi le-a oferit studen­ţilor modele de comportament moral su­perior.

EPISCOP AL TIMIŞOAREI (1940-1947)

...eu am fost în ultimii patruzeci de ani animatorul mişcării pentru reînfiinţarea la Timişoara a „obişnuitului” centru eparhi­al – întâi a Episcopiei, mai pe urmă a Mitropoliei –, prin strădania mea s-au pu­tut obţine, din partea regimului nostru de democraţie populară şi din contribuţia cre­dincioşilor bănăţeni, sumele necesare pentru terminarea Catedralei, care, la venirea mea la Timişoara, era abia în roşu. Eu l-am în­văţat pe pictor cum să purceadă la împodo­birea acestei minunate biserici. Cu Noul Testament în mână, stăteam lângă el cea­suri şi zile de-a rândul, citindu-i descrierea scenelor din viaţa Mântuitorului, ca fiecare icoană să redea cât mai fidel aceste scene şi fiecare icoană să fie pictată la locul indicat de iconografia Bisericii noastre. (Din Memoriul înaintat de Mitropolitul Vasile Lăzărescu Sfântului Sinod, în 31 decem­brie 1964)

Catedrala, dedicată Sfinţilor Trei Ierarhi, a fost târnosită la 10 ani după aşe­zarea pietrei de temelie de către Episcopul Aradului, Andrei Magieru. Pe 6 octom­brie 1946, Episcopul Timişoarei, IPS Vasile Lăzărescu, a rostit un percutant discurs, in care a evidenţiat insemnătatea acestei realizări şi obligaţiile mo­rale pe care „iubiţii săi fii duhovnceşti” le au pentru a insufleţi cu credinţa lor acest edificiu: „Azi, în urma ajutorului primit, după sfatul voiei Celui Preaînalt, iată-ne învredniciţi să vedem Catedrala ortodoxiei bănăţene, Sionul aspiraţiilor si al nădejdilor noastre pentru viitor, îm­podobit cu slava mucenicilor buni birui­tori – prin moaştele aşezate în sfântul prestol, dat destinaţiei sale mântuitoare.

Dar iubiţi fii sufletesti – nu e de ajuns atât. Îndatoririle pentru noi toţi abia de acum încep. Monumentalul construcţiei, podoaba de pictură si sculptură, cu bogă­ţia culorilor si strălucirea auriturii trebuie însufleţite de duhul credinţei noastre creștine, de căldura rugilor noastre, ca si de râvna si strădania noastră spre o trăire crestinească mai intensă si mai mult după pilda Mântuitorului si după povaţa sfin­tei noastre Biserici. Adevărata Biserică este nu clădirea, ci obstea credinciosilor, cu gân­direa, simţirea si vieaţa lor crestină. Aceasta dă vieaţă zidurilor fără suflare si podoa­belor fără glas. De aceea ne îndeamnă si Sfântul Apostol Petru sfătuindu-ne: „Si voi însivă ca niste pietre vii vă zidiţi casă du­hovnicească, preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe duhovnicesti, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (l, Petru, II, 5) (Cuvântul Episcopului Vasile Lăzărescu de la sfin­ţirea Catedralei Mitropolitane, octom­brie 1946).

MITROPOLIT AL BANATULUI (1947-1961)

Construcţia duhovnicească iniţiată de Episcopul Vasile Lăzărescu a devenit tot mai amplă şi a creat premisele restaurării istoricei Mitropolii a Banatului, in plin regim bolşe­vic. Preasfinţitul Vasile Lăzărescu a devenit primul Mitropolit al Banatului istoric, care cuprindea atât Banatul unguresc, cât şi Banatul sârbesc.

Ca Mitropolit al Banatului (1947-1962), a făcut tot ce i-a stat in putinţă pentru a dez­volta o viaţă duhovnicească sănătoasă, in sen­sul cel mai inalt posibil, intr-o zonă in care românii aveau nevoie de credinţa ortodoxă ca factor coagulant al unei comunităţi tot mai puternice.

Trebuie să ne înălţăm cu duhul. prin toată gândirea şi vieţuirea noastră şi cu toată virtutea noastră la înălţimea formei de organizaţie bisericească cu care a fost înzestrată provincia noastră. Trebuie să ne arătăm vrednici de binecuvântarea ce ni s-a împărtăşit de Sus, ca să nu fim ju­decaţi şi osândiţi, ca unii ce nu am băgat de seamă harul ceresc ce s-a revărsat asu­pra noastră.

Mitropolia noastră trăieşte prin noi şi ajunge la strălucire prin râvna noastră, după o  cât mai desăvârşită viaţă creştinească. Să nu o lipsim de puterea dătătoare de viaţă a credinţei noastre şi de podoaba strălucitoa­re a vieţuirii noastre după desăvârşire în via­ţa noastră de creştini. (Fragmente din dis­cursul IPS Vasile Lăzărescu, prilejuit de întronizarea sa ca Mitropolit al Banatului, în 26 ocombrie 1947. A fost numit Mitropolit prin Ordin regal.)

Catedrala Mitropolitană, devenită un simbol al Banatului, a fost înnobilată în 1956 prin aducerea moastelor Sfântului Iosif cel Nou de la Partos. Canonizându-l pe primul Mitropolit al Timisoarei, Mi­tropolitul Vasile Lăzărescu le-a dăruit tu­turor bănăţenilor un sfânt al lor, sărbăto­rit în data de 15 septembrie.

„Pe mine m-a învrednicit bunul Dumne­zeu să pot adăuga la podoaba materială a interiorului bisericii podoaba duhovnicească de a fi aşezate într-însul sfintele moaşte ale Sfântului Părintelui nostru Iosif cel Nou de la Partoş şi să pot da suflet şi căldură aces­tui interior prin atragerea spre el a miilor de credincioşi, care adeseori îl umpleau până la refuz, venind să asculte sfintele slujbe şi cuvântul de învăţătură al amvonului”. (Din Memoriul înaintat de Mitropolitul Vasile Lăzărescu Sfântului Sinod, în 31 decem­brie 1964)

Mitropolitul Vasile Lăzărescu a lăsat generaţiei sale şi celor succesoare câteva lucrări de Teologie, scrise cu aceeaşi res­ponsabilitate cu care a înălţat şi a renovat biserici, schituri, mănăstiri, întru Slava lui Dumnezeu. Lucrările scrise pot fi împăr­ţite în patru categorii: omiletice (Praznic luminat, Pârga darurilor),studii de teo­logie sistemică (Creştinismul si ştiinţele oculte, Cultul inimii lui Iisus la cato­lici), traduceri din filosofi germani idea­lişti, din perioada interbelică (Max Scheler, Eternul din om; Fritz Heinneman, Drumuri noi în filosofie – spirit, viaţă, existenţă. O introducere în filosofia con­temporană; Heinrich Straubinger, Introducere în filosofia Religiei)şi cartea sa de căpătâi, reprezentând continuarea cercetării doctorale la vârsta maturităţii, În ce ne deosebim? (1955). Semnată cu pseudonimul Bisericanul Ortodox, aceas­ta este singura sa carte tipărită, într-un ti­raj de 7.000 de exemplare. Traducerile au rămas în manuscris, în arhiva familială,... de aproximativ 60 de ani.

Toate aceste lucrări, reflectând profun­zimea preocupărilor sale şi stilul elevat în care abordează temele religioase, impresi­onează prin sincera credinţă în Dumnezeu şi prin grija faţă de neamul românesc, creş- tin-ortodox. Principiul său călăuzitor în viaţă a fost sintetizat în fraza, insistent re­petată: „Un bun român trebuie să fie, înain­te de toate, un bun creştin”.

MĂRTURII, MĂRTURII...

„Profesorul Vasile Lăzărescu în aceeaşi ţinută a înţeles să respecte catedra şi pe stu­denţii săi zi de zi şi oră de oră până la sfârşi­tul anului şcolar. El interpreta prelegerile ca pe o obligaţie solemnă a vieţii profesorului, ca pe o manifestare de sărbătoare a sufletului dăscălesc, ca o slujire sfântă în cadrul şcolii. Într-un oarecare contrast cu tinereţea era se­riozitatea acestui profesor. Totdeauna sobru, totdeauna serios, totdeauna preocupat de pro­blemele mari”. (Dr. Spiridon Cândea, fost student la Academia Andreiană din Sibiu, în vol. omagial din Mitropolia Banatului, 1958, nr. 7-9)

Însemnatele activităţi culturale ale Mitropolitului Vasile au fost sintetizate într-un articol elogios de către succesorul său, Mitropolitul Nicolae Corneanu: „A predi­cat, a conferenţiat şi a mânuit cu destoinicie condeiul publicând studii şi articole în revis­tele Biserica Bănăţeană, Foaia Diecezană, Biserica şi Şcoala, Legea Românească etc. Sub patronajul ierarhului timişorean a apă­rut revista omiletică Duh şi Adevăr, s-au edi­tat calendare-almanah, Îndrumătorul Tipiconal, numeroase cărţi şi broşuri religioa­se. [...]„Printre meritele ierarhului timişo­rean se înscrie între altele şi îmbinarea armo­nioasă a credinţei şi culturii. El însuşi un om de înaltă pregătire, s-a străduit să menţină le­gături strânse cu intelectualitatea bănăţeană şi să creeze Bisericii un câmp de activitate co­respunzător evoluţiei societăţii româneşti în ansamblul ei. Din păcate, vremurile în care avea să-şi desfăşoare activitatea după pleca­rea din Caransebeş n-au fost cele mai prielni­ce, oprindu-i elanurile şi împiedicându-i nă­zuinţele”. [...] „Totuşi, în ciuda greutăţilor cărora a trebuit să le facă faţă, a lăsat urme adânci în amintirea noastră a tuturor. Aducându-i rămăşiţele pământeşti în Catedrala la care a ţinut atâta, putem spune împreună cu Apostolul: Lupta cea bună s-a luptat, că­lătoria a săvârşit, credinţa a păzit. De acum i s-a gătit cununa dreptăţii pe care Domnul i-o dă lui şi tuturor celor care iubesc arătarea Lui (II Timotei 4, 7-8).” (Mitropolitul Nicolae Corneanu, „Pomenirea restau­ratorului Mitropoliei Banatului", în „Învierea”, aprilie 1993)

Pentru caracterul, atitudinea şi spiri­tul de sacrificiu al Mitropolitului Vasile, onorante pentru Mitropolia al cărei resta­urator a fost, stau mărturie, peste jumăta­te de veac, cuvintele Episcopului Aradului Andrei Magieru, el însuşi înlăturat din sca­unul Episcopal de securişti:

„După pilda părintească, Înaltpreasfinţia Sa slujeşte lui Dumnezeu şi cântă cu lacrimi în ochi. Aceste lacrimi exprimă pro­funda emoţie ce-l stăpâneşte atunci când, cu vocea-i lină, îşi deschide gura spre lauda lui Dumnezeu. E dovada dragostei şi simţirii adânci a lui Dumnezeu, pe care se cuvine să le avem ori de câte ori ne apropiem de cele sfinte. De câte ori în cursul anilor am slujit împreună cu Înaltpreasfinţia Sa şi ascul­tam această voce tremurândă de emoţie, uşor voalată, simţeam împreună cu Înaltpreasfinţia Sa fiorul Sfânt al evlaviei creştine, care apoi se transmitea, ca un curent electric, şi în inimile credincioşilor. Iată pentru ce am spus că Înaltpreasfinţia Sa este ierarhul frumu­seţii cultului ortodox. Iubirea si trăirea aces­tor frumuseţi este sinteza vieţii Înaltpreasfinţiei Sale”. (Episcopul Andrei Magieru al Aradului, „Ierarhul frumuseţii cultu­lui ortodox", în vol. omagial din Mitropolia Banatului,1958, nr. 7-9, p. 7)

Urmaşii săi apreciază demnitatea ce­lui ce a plătit cu viaţa refuzul de a fi cola­boratorul securiştilor şi al celor din cler care întinau, prin turnătorie, spiritul Bisericii strămoşeşti:

„Personalitate incontestabilă a vieţii bisericesti din Banat, Mitropolitul Vasile Lăzărescu a fost prezent prin desfăsurarea vieţii sale în cea mai zbuciumată parte a istoriei noastre contemporane bisericesti. [...] Mai presus de toate, Mitropolitul Vasile rămâne în aminti­rea posterităţii ca un demn ierarh al Bisericii lui Hristos, integru si lipsit de compromisuri în cele ale credinţei. A acceptat mai bine pri­begia decât pierderea demnităţii si acest lu­cru dovedeste tăria de caracter specifică oa­menilor cu adevărat superiori” (Episcopul Caransebeşului, Dr. Lucian Mic, în prefaţa la lucrarea lui Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, E.U. Oradea, 2011, p. 7-8)

MITROPOLITUL VASILE LĂZĂRESCU ŞI SECURITATEA. SFÂRŞITUL MITROPOLITULUI!

La 22 septembrie 1936, Mitropolitul Vasile Lăzărescu a semnat, împreună cu Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului şi Episcopii Andrei Magieru al Aradului, Nicolae Popoviciu al Oradiei şi Nicolae Colan al Clujului, Pastorala episcopatului ardelean împotriva comunismului,în care sesizau pericolul real pe care acesta îl pre­zenta pentru Ţară, Neam şi Biserica ro­mânească. Pastorala era prefaţată de arti­colul de fond semnat de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, intitulat Biserica îm­potriva comunismului.

În septembrie 1941, împreună cu Mitropolitul Nicolae Bălan şi cu Episcopii Andrei Magieru, Nicolae Popoviciu şi Veniamin Nistor, însoţiţi de câteva zeci de preoţi, au plecat la Misiunea Ortodoxă Română în Basarabia şi Transnistria. Timp de cinci săptămâni, ierarhii şi preoţii au să­vârşit slujbe în toate judeţele Basarabiei, în peste 600 de comune, au împărţit „un vagon de cărţi de rugăciuni şi de zidire sufleteas­că”, fiind primiţi „cu deosebită dragoste, cu însufleţire curată şi cu lacrimi de bucurie de tot poporul basarabean”, lucrare ce nu va ră­mâne nepedepsită de vigilenta Securitate!

După instalarea regimului comunist în România, încercările ierarhului Vasile Lăzărescu al Timişoarei au fost tot mai mari. Pentru „marginalizarea politică” a Mitropolitului Nicolae Bălan, prim-ministrul Petru Groza a fost cel care a pro­vocat ruperea Mitropoliei Ardealului pen­tru înfiinţarea Mitropoliei Banatului, un ideal mai vechi al bănăţenilor de afirma­re pe palierul bisericesc naţional. Politicul, din nou, se implica în problemele biseri­ceşti şi avea să se implice tot mai mult în anii ‘50 (dar şi după!).

Securitatea a ticluit un plan prin care să-l poată şantaja, oferindu-i alternativele: cola­borare totală cu regimul sau privare de li­bertate. Verticalitatea, dar şi convingerile sale spirituale şi naţionale, l-au determinat pe Mitropolitul Vasile Lăzărescu să refuze, fără rezervă, orice fel de colaborare cu regi­mul.

Astfel, pe parcursul mai multor ani (1950-1961), Securitatea a pus la cale un dosar cu mai multe nereguli şi fraude finan­ciare fictive, o veritabilă colecţie de intrigi şi falsuri. Cazul Mitropolitului Vasile Lăzărescu a fost depus pe masa de lucru a Sfân­tului Sinod, asupra căruia s-au făcut presi­uni în sensul caterisirii sale. Răspunzând acestor observaţii critice, Patriarhul Justinian a arătat că de aceste nereguli nu este vinovată conducerea bisericeas­că, ci de cele mai multe ori organele din subordine, consiliile eparhiale şi, cu deosebire, contabilitatea. În încer­carea de a-l salva pe mitropolit, Patri­arhul Justinian a expus clar punctul de vedere canonic în privinţa caterisirii unui ierarh.

Victimă a comunismului, urmărit de Securitate, în mod oficial, din 1951, trădat de apropiaţii săi, de oamenii cei mai de încredere, Mitropolitul Vasile Lăzărescu a fost condamnat de către Sinodul ortodox la retragere, în 18 de­cembrie 1961. Iniţial, a fost trimis la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (1962), dar, după câteva luni, pentru a fi mai îndea­proape supravegheat, la Mănăstirea Cernica (1962-1969), unde a sfârşit în condiţii neelucidate. A fost înmormân­tat în cripta familială din Jadani. După Revoluţie, în 1993, în urma unei cam­panii de presă, a fost reînhumat, con­form dorinţei sale testamentare, în ac­tuala Criptă a mitropoliţilor, aflată sub altarul Catedralei Mitropolitane.

Pentru cele din urmă ale mele, aş dori ca rămăşiţele mele pământeşti, aşe­zate în cosciugul de metal, aflat în subso­lul Catedralei mitropolitane din Timi­şoara – cosciug ce va fi adus de nepotul meu de îndată ce va fi anunţat de moar­tea mea, să fie depuse în nişa din dreap­ta, cea dintâi, cum se iese din subsolul Ca­tedralei. (Fragment din Testamentul Mitropolitului Vasile Lăzărescu, Mănăstirea Cernica, 27 decembrie, 1963)

La Cernica, Mitropolitul Vasile nu co­munica cu cei din mănăstire, ci numai cu Mitropoliţii Efrem Enăchescu şi Tit Simedrea, amândoi cu domiciliul forţat aici, poate pentru a-i proteja pe vieţuito­rii mănăstirii sau poate din teama de a nu agrava situaţia Bisericii, o situaţie nu toc­mai bună!

Mitropolitul Vasile Lăzărescu a fost vi­novat nu de furtul înscenat de securişti, ci de sprijinirea aşa-ziselor „elemente reacţi­onare” din Banat. Datorită lui, dar şi Episcopilor Andrei Magieru şi Veniamin Nistor, ajutaţi de Nicolae Corneanu, în pe­rioada când era tânăr profesor la Caransebeş, în Munţii Banatului a fost înregistrată cea mai îndelungată rezistenţă anticomunistă din ţară. Lăzărescu i-a susţinut, prin preo­ţii simpatizanţi ai cauzei, pe partizanii din Munţii Banatului. Mulţi dintre aceşti pre­oţi au fost prinşi şi întemniţaţi. După eli­berare, Mitropolitul Lăzărescu le sfinţea bi­sericile şi îi decora cu brâul roşu, sfidându-i pe comunişti. Încuraja, de asemenea, mă­surile de caritate, de solidaritate, în Biserica Ortodoxă. Securitatea avea poate toate mo­tivele să-l aresteze pentru opoziţia vădită faţă de regim, numai că practicile Securităţii erau altele. Trebuiau să umilească omul, să-l facă pe Mitropolitul Vasile Lăzărescu hoţ, nu erou!

La 50 de ani de la condamnarea sa, în 2011, Pr. Petrică Zamela a scris o foarte curajoasă şi bine documentată teză de doc­torat despre raporturile vrednicului de pomenire ierarh bănăţean cu Securitatea. Aceasta a devenit în scurt timp carte, in­titulată Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie is­torică, E.U. Oradea, 2011. Sunt demons­trate aici, cu fapte, argumente, probe şi depoziţii ale celor implicaţi în instrumen­tarea cazului, nevinovăţia lui Lăzărescu şi, implicit, nedreptatea ce i s-a făcut acestu­ia într-un context istoric binecunoscut pentru victimizarea valorilor. Reţinem din concluziile autorului cărţii consacrate lui Vasile Lăzărescu:

„Într-o discuţie avută cu agentul Se­curităţii Mare loan (Pr. Tiberiu Mărgineanţu), soţia preotului Ioan Petreuţă din Timişoara a spus: Mitropolitul este un erou. Dacă se schimbă timpurile, el iar va ajunge om mare, căci cu banii care lipseau a ajutat familiile celor închişi. Într-adevăr, Mitropolitul Lăzărescu a fost si va ră­mâne în memoria tuturor bănăţenilor si a celor care l-au cunoscut un erou, deoarece a reuşit să se menţină nepă­tat faţă de tentaţiile comuniste, a reu­şit să-şi păstreze Biserica şi turma in­tacte şi nealterate de ideile ateiste, a luptat pentru adevăr, identificându-se cu cei săraci şi oropsiţi de către regim, lucruri pentru care a avut de suferit şi pentru care şi-a dat cu demnitate via­ţa, înscriindu-se în galeria eroilor nea­mului.” (Mitropolitul Vasile Lăzărescu..., p. 217-219)

Veşnica lui pomenire!