„Să trăieşti ca un sfânt, dar să fii acolo unde trebuie să sfinţeşti.”

În ziua de 10 februarie 1919, într‑o familie de români ortodocşi foarte evlavioşi se năştea un copil care la botez a primit numele de Iosif. Acesta avea să fie cunoscut peste ani ca părintele Justin Pârvu, unul dintre cei mai mari duhovnici ai ţării noastre.

Despre părintele Justin Pârvu, mare iubitor al neamului românesc, sfânt al închisorilor comuniste şi un om care şi‑a dedicat întreaga viaţă credinţei în Dumnezeu, s‑a scris mult şi s‑a vorbit şi mai mult. Nu vom aduce, desigur, nimic nou prin această mărturie, dar, cu siguranţă, pomenirea marilor duhovnici şi mărturisitori ai neamului românesc nu poate fi decât un bun îndemn întru a ne sfinţi vieţile. Aşa cum citirea literaturii hagiografice înalţă sufletul, aidoma şi cunoaşterea martirilor neamului românesc sporeşte dorul după Dumnezeu.

Născut de ziua Sfântului Mare Mucenic Haralambie în satul Poiana Largului (astăzi Petru Vodă), din comuna Călugăreni (acum Poiana Teiului, judeţul Neamţ), părintele Justin a intrat încă din pruncie în legătură cu monahii Athosului României, cum este considerată zona Moldovei de sus, datorită nenumăratelor sale mănăstiri (Durău, Secu, Sihăstria, Neamţ etc.), unde, alături de mama sa, Ana, mergea duminicile şi de sărbători. 

Închinoviat în 1936 la Mănăstirea Durău, unde i‑a cunoscut pe părintele Pahomie, pe părintele Domeţian, pe părintele Irinarh sau pe părintele Irimia Schivnicul, duhovnici ai unei întregi generaţii de credincioşi şi moştenitori ai unei tradiţii spirituale solide, tânărul Iosif Pârvu îşi începe trei ani mai târziu studiile la Seminarul de la mănăstirea Cernica, unde deprinde dogma patristic tâlcuită pentru liturgică, tipic, psaltică, iconografie şi apologetică. Cu bucurie aprofundează învăţătura teologică, făcând din această preocupare o datorie sfântă, astfel încât şi la 94 de ani citea, nu doar cărţile patristice care apăreau, dar şi cărţi de cultură, istorie, filozofie etc. Iubitor de cunoaştere, părintele Justin Pârvu nu s‑a limitat doar la teologia „academică”, ci, „năzuind la cele de sus”, a urcat din treaptă în treaptă ajungând la adevărata Teologie, care este cunoaşterea lui Dumnezeu.

La Seminarul de la Cernica i‑a avut colegi pe mulţi dintre marii părinţi şi arhierei ai vremurilor noi, precum Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Grigorie Băbuş, Ioasaf  Popa şi Gherasim Iscu, alături de care a participat la „ridicarea neamului”.

După desfiinţarea Seminarului de la Cernica de către mareşalul Antonescu, părintele şi‑a continuat studiile la Seminariile de la Râmnicu Vâlcea şi Roman, a fost tuns în monahism în anul 1940, iar în anul 1941, la Iaşi, a fost hirotonit preot de către arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei Iaşilor.

În anul 1942 se înrolează ca preot misionar pe Frontul de Răsărit, participând împreună cu „Divizia 4 Vânători de Munte” la luptele din cel de‑al Doilea Război Mondial, ajungând până la râul Don. În tot acest timp slujeşte Sfânta Liturghie pentru soldaţii de pe front, până la 23 august 1944, dată la care se întoarce cu Armata Română în patrie, retrăgând‑se la mănăstirea sa de metanie.

După război, cum bine ştim, a început prigonirea românilor de către bolşevici. În anul 1948, an în care a absolvit seminarul, în ziua de 14 mai, este arestat pe motive politice şi condamnat la 12 ani de închisoare politică. Începea prigoana.

La aceşti 12 ani, „sistemul”, fără nicio judecată, a adăugat încă 4 ani de „strunjire” prin muncă forţată, deoarece nu se „lămurise” încă!

Folosind pentru osteneala rugăciunii anii acestor clipe greu de îndurat, părintele a preferat vreme de 17 ani nevoinţa tăcerii, în timp ce iluştrii săi fraţi de suferinţă întru Hristos, precum Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Daniil Teodorescu, Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea, George Manu, Nichifor Crainic şi mulţi alţii (întreaga elită intelectuală), îşi dăruiau dragostea ţinând cursuri universitare celor prigoniţi.

Anii de detenţie au fost ani de permanentă mucenicie pentru Hristos, căci toate mijloacele au fost folosite de regim (foame, frig, tortură, bătăi, umilinţe, privare de somn, de lumină, de aer, de comunicare). Au fost ani de suferinţă petrecuţi în închisorile comuniste de la Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava şi Aiud, precum şi în minele de muncă silnică de la Baia Sprie.

Torturat şi anchetat până în august 1949 la închisoarea din Suceava, a fost transferat în cele din urmă la Aiud, închisoare comunistă pentru intelectuali. De aici, în 1951, fost trimis în lagărul de muncă silnică de la Baia Sprie, unde a rămas până în 1954, când a fost mutat la Gherla şi apoi în alte închisori. La închisoarea Gherla, unde se încerca „reeducarea” încarceraţilor după modelul de la Pitești, părintele Justin mărturisea că „nu mai eram o persoană, eram un număr, 267. Nici nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume; toţi purtam numere. Puteţi să vă imaginaţi aceasta?”. 

Se urmărea o dezumanizare totală: tratamentul inuman, desconsiderarea, înjosirea, dezumanizarea şi, în cele din urmă, pentru mulţi, căderea. Se umbla la structura sufletească. Omul nou, omul fără suflet! Sufletul omului a fost, după mărturia multor întemniţaţi, teritoriul de luptă a forţelor întunericului cu Dumnezeu. Dar biruinţa a fost, în cele din urmă, a Domnului.

După marea grevă a foamei din 1956, Părintele este trimis din nou la Aiud, pentru încă patru ani.

„Şi aici dragii mei, când momentul morţii îl aveai permanent înaintea ochilor, nu te mai interesa ce este viaţa dincolo de ziduri. Pentru mine aici era totul. Când am intrat a doua oară în celula Aiudului, spre răsărit, pe undeva, era o nuieluşă cam cât degetul, o plantă, şi când am ieşit de acolo (după 4 ani) astupase tot geamul şi arunca umbra pe pereţi.

Priveam, de pildă, la jocul copiilor administraţiei, priveam cu risc mare, dar şi cu jind, la toți acei  copilaşi. Toate birourile erau în jurul zidurilor puşcăriei. Văzând jocurile copiilor, aşa mult mă duceam în urmă cu ani şi ani, dar mă gândeam în acelaşi timp: câtă distanţă este între ceea ce trebuia să fie şi ceea ce suntem. Priveam lucrurile în ansamblu. Şi vedeam că toată prezenţa noastră acolo nu este altceva decât păcatele noastre şi ale neamului nostru. Poporul român avea nevoie de sacrificiul unei generaţii ca să se fortifice. Să piardă pe moment ca să câştige pe termen lung. Deci, noi eram cei puşi acolo ca să ducem povara unei naţiuni. Şi cu cât mai mult acumulam anii aceştia, 8‑9, 12‑14‑15, 16, cu atât nu mă mai interesa altceva. Tot ce putea interveni era un dar de la Dumnezeu: moartea sau viaţa. O zi mai mult era un dar spre pocăinţă de la Dumnezeu.

Toată această pregătire spirituală a făcut să mă orientez bine în ce voi face eu cu viaţa la mănăstire, ce se petrece şi cum trebuie să fim noi organizaţi şi întreţinuţi, spre a putea fi într‑adevăr o lumină cu adevărat, să formăm o unitate şi un corp comun împotriva întunericului care stăpâneşte veacul nostru, cum spune Apostolul Pavel. Celula a fost singura mea chilie, unde am putut să‑mi săvâşesc în tihnă pravila călugărească…” (Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol. I,  ediţie îngrijită de ieromonah Teognost, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi, 2006, pp. 166‑168) 

La împlinirea celor 12 ani de pedeapsă primiţi pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face după ce va fi eliberat şi a răspuns: „O iau de unde am lăsat‑o cu slujirea Bisericii!” Pentru acest cuvânt a primit încă 4 ani de închisoare, fără condamnare, pe care i‑a executat în Delta Dunării, în teribilul lagăr de la Periprava. 

Ştiau să fie extrem de darnici cu anii de detenţie noii stăpânitori comunişti ai României! Comuniştii au considerat că încă patru ani de detenţie îl vor „disciplina” pe Părintele Justin, dar sfinţia sa a rămas fidel numai lui Dumnezeu, până la moarte!

La 14 mai 1964, când a fost eliberat, s‑a întors la casa părintească, fiindcă i s‑a refuzat întoarcerea în mănăstire. Astfel, până în 1966 părintele a lucrat ca muncitor forestier, an în care a fost reprimit în monahism la Mănăstirea Secu, din judeţul Neamţ (la iniţiativa ofiţerului de securitate care îl avea sub observaţie!). În această perioadă mergea des la Mănăstirea Sihăstria, unde îl avea ca duhovnic pe părintele Ioil şi unde a cunoscut prieteni de suflet ca părintele Cleopa Ilie, părintele Paisie, părintele Nazarie, stuparul Mănăstirii Sihăstria, părintele Marcu, care suferise 26 de ani de temniţă, sau părintele Petroniu Tănase, viitorul stareţ al Schitului românesc Prodromu, de la Muntele Athos.

În perioada 1977‑1989, autorităţile comuniste l‑au mutat cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Bistriţa, lângă Piatra Neamţ. 

După Revoluţia din 1989, părintele Iustin revine timp de un an la Mănăstirea Secu, iar în anul 1991 se întoarce în satul Petru Vodă, din Neamţ, „poiana copilăriei sale”, unde, alături de alţi doi monahi, Ignat şi Calinic, va întemeia Mănăstirea Petru Vodă, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, închinată martirilor români din temniţele comuniste (ale căror sfinte moaşte odihnesc în raclele din biserică şi în cimitirul mănăstirii), precum părintele Gheorghe Calciu, părintele Ştefan Marcu, poetul Radu Gyr, Tudor Popescu şi ceilalţi. Evocându‑i pe Sfinţii închisorilor, a zis: „Mi‑e atât de dor de ei şi atât de tare mă bucur la gândul că ne vom vedea. Cu mult mai mult decât la gândul că mă voi vedea cu părinţii mei.”.

Părintele Justin Pârvu este ctitor al multor schituri, mănăstiri şi biserici de mir din toată ţara. Mănăstirea „Sf. Iustin Filosoful şi sfinţiţii mucenici români”, ctitorită împreună cu alţi trei supravieţuitori ai temniţei pe locul lagărului de muncă de la Poarta Albă (Canal), unde au pierit atâţia preoţi, i‑a adus cea mai înaltă mulţumire sufletească, pentru că România avea acum locul în care să‑şi poată cinsti cum se cuvine mucenicii.

Din anul 1999 a început să ridice Mănăstirea de maici din Paltin‑Petru Vodă, mănăstire la început axată pe programe filantropice (găzduind un spital‑azil de bătrâne, o şcoală cu internat de copii, un laborator de plante medicinale, cabinete medicale), dar pe măsură ce mănăstirea a devenit cea mai mare chinovie din ţară, numărând 170 de suflete, a devenit şi un centru de propovăduire a cuvântului ortodox, prin lucrul la cărţi patristice şi publicaţii apologetice, precum revista Atitudini.

În anul 2003 înfiinţează Glasul Monahilor, o publicaţie lunară de învăţătură şi atitudine ortodoxă, iar în ziua de 2 noiembrie 2008 este ridicat la rangul de arhimandrit de către Preasfințitul Calinic Botoşăneanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, cu prilejul sfinţirii mănăstirii de maici de la Petru Vodă. 

În ziua de 16 iunie 2013, într‑o duminică, la vârsta de 94 de ani, Arhimandritul Iustin Pârvu a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat lângă biserica ridicată de el la Petru Vodă. De atunci, mormântul său a devenit loc de pelerinaj pentru oamenii veniţi din toate colţurile ţării, dar şi de peste hotare.

În anul 2015, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a fost dezvelit, în faţa primăriei din Poiana Teiului, un bust al părintelui Justin Pârvu, realizat de artistul plastic vâlcean Ivan Jinaru, pentru a cinsti memoria faptelor minunate săvârşite de arhimandrit. 

Veşnica lui pomenire!

Protoiereu  Constantin Totolici