(Sâmbăta dinainte de Rusalii - In 5,24-30)

Biserica lui Hristos s-a rugat întot­deauna pentru cei adormiți¹. Îna­inte de a aborda problema teolo­gică a morții și conținutul acestei Evanghelii, să spunem câteva cuvinte des­pre tradițiile liturgice.

Toate ființele ome­nești sunt deci, deocam­dată⁶, supuse „primei mor­ți”, care este o moarte trupească, disocierea aces­tei „alcătuiri”⁷ minunate care este Omul, despărți­rea dintre trup și suflet: când inima omului se oprește din a mai bate, iar sufletul îl părăsește (pen­tru a-și lua zborul către Dumnezeu), trupul moa­re și se descompune, iar sufletul⁸ purcede la o călătorie în ceruri. Călătoria sufletului după moarte poate fi ușoară și rapidă pentru cei drepți – care intră lesne în Împărăția lui Dumnezeu –, grea și mai mult sau mai puțin lungă pen­tru cei care au păcătuit mult, și cu nepu­tință pentru cei care nu vor să se pocăiască și nu au nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. Aceștia din urmă cad în iadul cel veșnic, unde trăiesc în tovărășia demo­nilor, în „focul cel înghețat”⁹, în întuneric și singurătate¹⁰. Acest iad este veșnic, nu prin hotărârea lui Dumnezeu, ci pentru că Omul este liber în veșnicie, iar Dumnezeu respectă libertatea noastră (nu poate nici să Se pocăiască în locul nostru, nici să „vrea” pentru noi, însă plânge pentru noi și aș­teaptă cu nădejde pocăința noastră).

Dintotdeauna, Biserica a sacralizat moartea pentru a veni în ajutor sufletelor celor adormiți (și celor vii, care îi plâng), instituind o slujbă de înmormântare (în Apus, în sânul unei liturghii euharistice), înscriind numele celor adormiți pe pomel­nice la Liturghie și creând slujbe speciale pentru ei (mesa de Requiem în Apus, parastasul în Răsărit). Moartea și Învierea lui Hristos au preschimbat o nefericire ab­solută în unealtă a mântuirii.

Unii consideră că sufletele celor ador­miți nu se pot schimba de la sine și că nu­mai rugăciunile celor vii (Biserica pămân­tească) le pot ajuta, sprijinindu-se pe teologia „vămilor”¹¹ pe care o găsim la câți­va din Părinții răsăriteni, însă argumente­le evanghelice pe care aceștia le aduc pot fi interpretate și în sens invers, iar alți Părinți ai Bisericii au afirmat, dimpotrivă, pe baza experienței lor personale, că su­fletele celor adormiți pot evolua și se pot schimba prin pocăință. Avem doi mari mar­tori ai acestei tradiții, Sfântul Efrem Sirul în secolul al IV-lea și Sfântul Siluan de la Muntele Athos în secolul XX. Sfântul Efrem, în remarcabilul său comentariu la Evanghelia concordantă, spune că singu­rul lucru care-i mai rămâne lui Dumnezeu pentru a-i mântui pe cei care nu se pocă­iesc este ca ei să suporte consecințele ale­gerilor lor, căci nădăjduiește ca aceste su­ferințe îngrozitoare să-i aducă – poate – să se schimbe (dacă vor!)¹². Cât despre Sfântul Siluan de la Muntele Athos, el a trăit într-un chip extraordinar ceea ce Sfântul Efrem spusese cu 1600 de ani mai înainte: a fost cufundat timp de aproape cincisprezece ani în iadul cel veșnic – care nu este un loc, ci o stare spirituală – unde Hristos i-a arătat că era El Însuși prezent, nădăjduind ca inima celor osândiți să se schimbe, iar cheia pentru a ieși de acolo este ca niciodată să nu deznădăjduiești de Dumnezeu¹³. Sfântul Siluan a putut astfel să iasă din iadul cel veșnic și a dat mărturie de această experiență ieșită din comun di­naintea lumii întregi. Episcopul Ioan de Saint-Denis, înscriindu-se în această linie patristică și sprijinindu-se pe o experien­ță duhovnicească ieșită din comun, a dat o  învățătură remarcabilă despre aceste lu­cruri la Institutul Saint Denis de Paris în­tre 1945 și 1970¹⁴. Trebuie adăugat că în istoria omenească au existat, și există încă, legături între cei adormiți și cei vii și că aceștia din urmă au împărtășit unele reve­lații pe care le-au primit, iar acestea nu co­respund deloc cu teoria vămilor¹⁵.

Numeroase pilde din Evanghelie dau mărturie despre această realitate a lumii ne­văzute, și mai ales cea a Fiului risipitor și cea a bogatului celui rău și a săracului Lazăr¹⁶. Pilda Ospățului ceresc după Sfântul Matei și a datornicului nemilos sunt la fel de zidi­toare, deoarece arată că schimbarea se poa­te petrece și în sens invers¹⁷. Dar nu putem să le analizăm aici (cf. notele 16 și 17).

Să abordăm acum conținutul acestei Evanghelii (care este și cea de la slujba de înmormântare în ritul bizantin). Scena se petrece la Ierusalim, imediat după vindeca­rea Slăbănogului de la Scăldătoarea Vitezda (probabil către mijlocul misiunii pămân­tești a lui Hristos): Domnul este mustrat de evrei pentru că a săvârșit această minune în zi de sabat, iar El răspunde printr-un cuvânt destul de lung despre legătura Sa cu Tatăl Ceresc, în care abordează, mai ales, proble­ma morții și a învierii oamenilor.

Ar trebui început cu versetul 21: „Căci, după cum Tatăl scoală pe cei morți și le dă viață, tot așa și Fiul dă viață celor ce voieș­te”. Tatăl este Cel Care înviază morții, dar face aceasta prin Fiul Său, Căruia I-a dat această putere. După cum face adesea Sfântul Grigorie Teologul, am putea adăuga: Fiul face aceasta în Duhul Sfânt (Duhul Sfânt este Cel Care dă viață și Cel Care redă via­ța). Iisus adaugă: „Tatăl nu judecă pe nimeni (judecată în sens juridic, adică puterea de viață și de moarte [a se vedea mai jos]), ci toată judecata a dat-o Fiului”. Ce minunată revelație treimică! Hristos explică acest lu­cru puțin mai târziu.

„Cel ce ascultă cuvântul Meu [care este revelația cugetelor Tatălui] și crede în Cel ce M-a trimis [adică Tatăl, izvorul a toate; Hristos este smerit, nu a spus „cel care cre­de în Mine”] are viață veșnică și la judeca­tă nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață”. Acest lucru poate părea straniu, pen­tru că Hristos a făcut El Însuși prorocia Judecății celei de pe urmă, care va fi univer­sală (Mt 25, 31-46). Dar noi suntem cei care numim aceasta „judecata” de pe urmă, și nu El Însuși. Hristos a vestit că toate ființele omenești vor trebui să apară dinaintea Lui, împreună (pentru că omenirea, fiind de ace­eași fire, va trebui să dea socoteală lui Dumnezeu) și că El va despărți oile de ca­pre. Oile nu vor fi „judecate”, ci îndreptăți­te (de Dumnezeu), deci alese. Numai ca­prele vor fi judecate, adică osândite. Cei care au credință în Tatăl [și în trimisul Său, Iisus Hristos] vor trece de la moarte la viață, adi­că de la viața pământească pieritoare la via­ța veșnică, întru care este împărtășirea cu veșnicia dumnezeiască.

„Morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu” vestește limpede învierea cea de obște. „Vine ceasul” [vestește sfârșitul vremurilor, pentru că El a venit în lume și plinirea destinului omenirii este de acum cu putință: aceasta va fi „în curând”] „și acum este”: [deoarece a înviat deja mai mulți morți cu cuvântul Său, cel puțin pe fiica lui Iair și pe fiul văduvei din Nain¹⁸], „cei ce vor auzi (cuvântul) vor învia” [trebuie să înțe­legem „a auzi” într-un sens plenar: cei care îl vor fi primit în inima lor, și nu numai în urechile lor]. „Căci, precum Tatăl are viață în Sine” [Tatăl este izvorul a toate, „izvorul cel fără de izvor”: este izvorul vieții], „așa I-a dat și Fiului să aibă viață în Sine” [este ace­eași expresie ca și pentru Tatăl, dar nu are același înțeles: Fiul a primit aceasta de la Tatăl Său (ca și tot ceea ce are) și El este viața („Eu sunt calea, adevărul și viața...”): ca Fiu, El revelează și manifestă viața, al cărei izvor este Tatăl. Sfântul Grigorie Teologul ar adăuga: pe când Duhul dă viața.

„Åži I-a dat putere să facă judecată, pen­tru că este Fiul Omului”: pentru că Fiul a fost ascultător în toate, pentru că S-a întru­pat, primind această ardoare nespusă de a Se face una dintre făpturile Sale – adică ță­rână –, pentru că Se va face ascultător până la moarte, Tatăl I-a dat puterea de a judeca. Nu a făcut aceasta din „favoritism”. Iar cei care-I vor auzi glasul „vor ieși (din mormin­te)”. După cum era glasul lui Dumnezeu, Cuvântul, care a trecut toate de la neființă la ființă, la începuturi („Dumnezeu a zis”), tot așa El va ridica pe morți din morminte: este o nouă zidire. „Cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții”: aici trebuie să luăm termenul „viață” în același înțeles ca mai sus (în versetul 24): nu este vorba des­pre viața omenească pământească și muri­toare, ci de viața adevărată, dumnezeiască, veșnică. Aceasta înseamnă că vor intra în Împărăția lui Dumnezeu și vor fi îndumne­zeiți. „Åži cei ce au făcut cele rele spre în­vierea osândirii”: această frază a lui Hristos este foarte bogată din punct de vedere teo­logic, pentru că e multă confuzie cu privi­re la termenii de „a judeca”¹⁹ și „judecată”. Judecată înseamnă aici – ca aproape întot­deauna în gura lui Hristos – osândă, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Numai Dumnezeu este judecător, pentru că are pu­tere de viață și de moarte. Când Hristos spu­ne „nu judecați”, vrea să spună „nu osân­diți”: nu este în puterea voastră, este un lucru care aparține numai lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu cunoaște tainele inimii fiecăruia, și El singur are puterea de a da via­ță și de a o lua. Însă putem judeca, adică să avem o opinie justă asupra unei persoane, a unui grup sau a unui eveniment, putem avea discernământ. Sfântul Apostol Pavel spune: „omul duhovnicesc toate le judecă” (1 Cor 2, 15), adică poate avea o idee exac­tă asupra oricărui lucru. Dificultatea este că în franceză (și în română, n.tr.) termenul de a judeca are ambele sensuri (a avea o opi­nie, dar și a se face judecător care are pute­rea de a osândi), ceea ce duce adesea la o confuzie duhovnicească. Noțiunile de bine și de rău nu trebuie luate aici într-o accep­țiune morală, ci într-un înțeles duhovnicesc și evanghelic. Este vorba de punerea în lu­crare a poruncilor, adică de a se asemăna lui Dumnezeu sau a nu se asemăna Lui.

Ultimul lucru pe care îl spune Hristos (în cadrul acestei pericope, pentru că dis­cursul este mai lung) este o nouă mărtu­risire de credință în Tatăl Său: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic [Fiul este pe de­plin asemenea Tatălui Său ceresc, izvorul Său]; precum aud, judec [aceasta este o frază grea, pentru că poate fi interpretată în două feluri diferite. Dar urmarea o lim­pezește. Sfântul Ioan Gură de Aur spune deslușit: Hristos vrea să arate aici că jude­cata este perfect identică între Fiu și Tatăl („Eu judec la fel cum ar judeca Tatăl Meu”, spune Sfântul Ioan²⁰, adică: „după cum aud de la Tatăl Meu”)]. Dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”: judecata Mea este dreaptă nu față de Mine, ci pen­tru că Mă asemăn „Părintelui drept” (In 17, 25), Tatălui Meu ceresc.

Pentru a înțelege caracterul profund nou și nemaiîntâlnit al acestui cuvânt, trebuie să amintim că felul evreilor de a vedea moar­tea era vag și imprecis și că, dacă învierea din morți fusese vestită în Lege și în Proroci, ea nu fusese limpezită și o parte dintre evrei nu credeau în ea (saducheii, mai ales, care constituiau casta preoțească și erau mai-marii Sinedriului). Ceea ce rabbi Ieshouah din Nazaret vestea fraților Săi evrei și întregii omeniri era un lucru minunat: moartea avea să fie învinsă! Era pentru prima dată de la căderea lui Adam și a Evei când oamenii au­zeau aceasta. Marea nădejde a Omului so­sise, în sfârșit. Dar oamenii „de bine”, preo­ții, teologii (cărturarii) și asceții (fariseii), nu aveau să primească această veste și aveau să-L osândească la Moarte. Însă Hristos a înviat! Aleluia!

Note:

1. Bisericile reformate afirmă public că nu se roa­gă pentru cei morți. Într-o zi, pe când partici­pam la o întrunire de pregătire a unei slujbe ecu­menice pentru cei morți în al Doilea Război Mondial, un pastor protestant a spus, cu un aer superior: „Noi nu ne rugăm pentru morți!”. Dinaintea tăcerii înfricoșate a confraților mei, am răspuns: „Domnule pastor, sunt 2000 de ani de când Biserica se roagă pentru cei morți... ”
2. Ciclul liturgic săptămânal: lunea se pomenesc îngerii, marțea Sfântul Ioan Botezătorul, mier­curea Maica Domnului, joia Sfinții Apostoli și Sfântul Nicolae, vinerea Crucea, iar sâmbăta cei adormiți și toți sfinții.
3. În afara acestei sâmbete din ajunul Rusaliilor, astfel de zile sunt: sâmbăta dinainte de Lăsata Secului [a 3-a duminică a perioadei dinainte de Post], sâmbetele din a doua, a treia și a pa­tra săptămână din Post, marțea din a doua săp­tămână de după Paști, 29 august [Tăierea ca­pului Sfântului Ioan Botezătorul], sâmbăta dinainte de Sfântul Dumitru [26 octombrie]. Trebuie să mai adăugăm că există numeroase perioade în care nu se săvârșesc slujbe de po­menire pentru cei adormiți (de la 20 decem­brie la 6 ianuarie, de la Florii la prima dumini­că după Paști [a Tomii] și, în principiu, duminica nu se fac slujbe pentru cei adormiți, pentru că este ziua Învierii lui Hristos. Dar în practică suntem obligați să facem aceasta, de­oarece mare parte a parohiilor nu slujesc în timpul săptămânii.
4. Instituită de Sfântul Odilon de Cluny în jurul anului 1030 și pusă în mod special în legătură cu Sărbătoarea Tuturor Sfinților - lucru remar­cabil, deoarece toți cei adormiți sunt chemați să devină sfinți.
5. Anafora la Sfântul Vasile cel Mare.
6. După cum spune Sfântul Apostol Pavel, cei care vor fi în viață pe pământ la venirea lui Hristos în slavă nu vor cunoaște prima moar­te (1 Tes 4, 15-17). Dar aceștia vor fi o excep­ție în neamul omenesc.
7. „Åži trupul lui îl dezleagă în cele din care a fost alcătuit”: rugăciunea de dezlegare pentru un adormit atunci când este pus în sicriu (cf. Molitfelnicul bizantin).
8. Numeroși teologi și Părinți spun că sufletul este nemuritor: aceasta este o expresie ambi­guă și inadecvată, căci singur Dumnezeu este nemuritor din fire (Duhul Sfânt e numit „fără de moarte” în Trisaghion). Însă sufletul este nepieritor, ceea ce nu înseamnă același lucru. Dovada este că, în iadul cel veșnic, sufletul și trupul cunosc „cea de-a doua moarte”.
9. „Focul înghețat”: focul iadului este același ca al îndumnezeirii, focul iubirii dumnezeiești, dar este înghețat pentru că nu este primit (deci este întors). Iadul este refuzul absolut al iubi­rii lui Dumnezeu. Este starea cea mai apropi­ată de neființă.
10. Marele exorcist de la Roma, Dom Gabriele Amorth, a scris mai multe cărți remarcabile despre „psihologia” demonilor și despre iad. La o întrebare pe care i-a pus-o unui demon, acesta i-a răspuns: „N-ai înțeles nimic: acolo jos ești singur, nu vezi chipul nimănui”, nu exis­tă față către față, toți stau cu spatele unii către alții.
11. Această teorie complexă, dezvoltată mai ales în mediile alexandrine, este bine sintetizată în Dogmatica lui Trembelas, vol. III, p. 391-410 (Desclee de Brouwer, 1968) și în Lame apres la mort (Sufletul după moarte) a Pr. Seraphim Rose, p. 53-67 (Lavardac, f.d.).
12. Comentariu la Diatessaron, S.C. nr. 121: Despre păcatul de neiertat (p. 184-185).
13. Sfântul Siluan Athonitul (1866-1938). În ju­rul anului 1906, Domnul i-a dat acest răspuns extraordinar: „Å¢ine-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Sfântul Siluan, insuflat de Duhul Sfânt, a adus și va aduce la mântuire milioane de oameni, vii și adormiți.
14. Episcopul Ioan de Saint-Denis (1905-1970) a ținut mai ales o conferință despre Soarta sufle­tului după moarte (La Destinee de lame apres la mort), care a fost publicată ulterior în Presence Orthodoxe, nr. 27, 1974, p. 13-25.
15. Trebuie menționată, între altele, o broșură sur­prinzătoare: Destinee de lame apres la mort: paroles de Christophore ă l’humble Theophilia – Soarta sufletului după moarte: cuvintele lui Cristofor către smerita Teofilia,Cahiers St Irenee, 1963, 15 p.
16. Fiul risipitor este o imagine a omului căzut, de­venit prizonier al demonilor; însă pocăința îi îngăduie să se întoarcă la tatăl său (cf. Apostolia, nr. 34-35 din ianuarie-februarie 2011). Bogatul cel rău aflat în iad îl vede pe Avraam ținându-l pe Lazăr în sânul lui, simbol al Împărăției lui Dumnezeu, și stă de vorbă cu ei, însă își păs­trează mentalitatea de bogat, fără a se pocăi: aceasta este prăpastia de netrecut care despar­te iadul de rai. Cu toate acestea, nimic nu-l îm­piedica să-i ceară iertare lui Lazăr... (cf. Apostolia, nr. 43 din octombrie 2011).
17. În pilda Ospățului ceresc după Sfântul Matei, omul care a intrat la cină nefiind îmbrăcat cu ha­ina de nuntă a fost iertat în mod necondiționat, dar nu s-a schimbat, nu s-a îmbrăcat cu Hristos, și de aceea Tatăl cel ceresc pune să fie aruncat în iad (cf. Apostolia, nr. 18 din septembrie 2009). Cât despre datornicul cel nemilos, și acesta fu­sese iertat fără să i se ceară nimic în schimb, dar nu a vrut să se asemene lui Dumnezeu iertân- du-l pe aproapele său, iar Tatăl ceresc pune să fie aruncat și el în iad (Mt 18, 23-35).
18. Sfântul Ioan Gură de Aur are în vedere învie­rea lui Lazăr, dar se pare că aceasta nu avusese încă loc (cronologia este foarte dificilă la Sfântul Ioan), v. Omilia a 39-a despre Sfântul Ioan, Ed. J. de Penthos, Artege, 2012, p. 211. Toată aceas­tă omilie este remarcabilă.
19. A judeca: în greacă krinein (a despărți, a distin­ge, a tăia, a adjudeca, a judeca) și substantivul derivat krisis. Acest lucru este foarte interesant, pentru că amintește de prorocia Judecății celei de pe urmă (Împăratul desparte oile de capre). În timp ce judecata ca opinie este doxa în grea­că (cuvânt care înseamnă și slavă), cu verbul doxadzein. Latina prezintă aceeași ambiguitate ca și franceza: nu are decât un singur termen pen­tru cele două semnificații.
20. Ibid. p. 208.