„Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte. Dar Dumnezeu, prin Învierea Sa, a «condamnat» oamenii la nemurire. În schimbul loviturilor, el le-a dat săruturi, în schimbul batjocoririlor, binecuvântări, iar în schimbul morÅ£ii Sale le-a dat viaÅ£a veÅŸnică. Ura oamenilor faÅ£ă de Dumnezeu n-a fost niciodată mai mare ca atunci când L-au răstignit, iar dragostea lui Dumnezeu pentru oameni nu s-a arătat niciodată mai deplin decât atunci când a înviat. Oamenii au voit să facă din Dumnezeu o fiinÅ£ă muritoare, dar, prin Învierea Sa, El i-a făcut pe oameni nemuritori. Dumnezeu Cel răstignit a înviat ÅŸi a ucis moartea.

Nu mai există moarte. (...) Prin Învierea Sa, Dumnezeu-Omul a deschis oamenilor calea vieÅ£ii veÅŸnice. (...) Tot aÅŸa cum până la Învierea lui Hristos era firesc ca omul să fie muritor, în acelaÅŸi fel, după Înviere, destinaÅ£ia firească a omului este viaÅ£a veÅŸnică."

SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI, Omul si Dumnezeu-Omul

Ce ar fi existenÅ£a omenească fără Învierea lui Hristos? O rătăci­re istovitoare ÅŸi zadarnică într-un pustiu de dimensiuni pla­netare, în care toate căile duc la moarte: „M-am uitat cu luare aminte la toate lucrări­le care se fac sub soare ÅŸi iată: totul este deÅŸer­tăciune ÅŸi vânare de vânt” (Ecl. 1, 14). Care ar fi rostul vieÅ£ii omeneÅŸti fără Învierea lui Hristos, atunci când ÅŸtim prea bine că tot ce agonisim, tot ce realizăm, tot ce iubim în această lume ne va fi luat în momentul morÅ£ii? „ÎnmulÅ£iÅ£i numărul zilelor voastre (...) aidoma marilor stejari sub care s-au odih­nit strămoÅŸii noÅŸtri ÅŸi care vor da încă umbră urmaÅŸilor noÅŸtri; îngrămădiÅ£i în acest spaÅ£iu care pare imens ranguri înalte, bogăÅ£ii, desfă­tări: la ce vă va folosi această grămadă atunci când ultima răsuflare a morÅ£ii, plăpândă ÅŸi vlăguită, va spulbera dintr-odată toată aceas­tă glorie deÅŸartă, precum un castel de cărÅ£i de joc, distracÅ£ie uÅŸuratică a copiilor?” (Bossuet, Predică despre moarte).

Fără Învierea lui Hristos, viaÅ£a nu ar fi decât o etapă preliminară a morÅ£ii, căci „omul începe să moară când începe să tră­iască” (Sf. Nicodim Aghioritul). Dacă Hristos n-ar fi înviat, ne-am asemăna cu niÅŸte „condamnaÅ£i la moarte, dintre care unii sunt spintecaÅ£i sub privirile celorlalÅ£i, iar cei care rămân îÅŸi văd propria lor soar­tă în cea a semenilor lor ÅŸi, privindu-se unii pe alÅ£ii cu durere ÅŸi fără nădejde, îÅŸi aÅŸteap­tă rândul” (Pascal, Cugetări).

Cu adevărat, această lume nu este împă­răÅ£ia vieÅ£ii, ci a morÅ£ii, care este mai puterni­că decât viaÅ£a ÅŸi se aseamănă cu o otravă mai mult sau mai puÅ£in lentă, care distruge în cele din urmă forÅ£ele vieÅ£ii: „Ultimul act este în­totdeauna sângeros, oricât de frumoasă ar fi fost comedia”(Pascal, op. cit.). De aceea, „creÅŸti­nismul consideră că moartea nu este numai sfâr­ÅŸitul vieÅ£ii, ci constituie realitatea esenÅ£ială a acestei lumi”(Părintele Alexandre Schmemann, Pentru viaÅ£a lumii).

Cei care, numeroÅŸi în ziua de astăzi, nu cred în Învierea lui Hristos, dar pretind că cred în „viaÅ£ă” sunt în realitate robiÅ£i mor­Å£ii, singura divinitate atotputernică ÅŸi veÅŸ­nică a omului fără Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu e mort în inima omului, moar­tea devine dumnezeu. Iar atunci când Dumnezeu înviază în inima omului, El îi dăruieÅŸte viaÅ£a veÅŸnică: „Omul este cu ade­vărat născut nu atunci când iese din pântece­le mamei, ci atunci când crede în Hristos Mântuitorul Cel înviat din morÅ£i, căci atunci el se naÅŸte la viaÅ£a veÅŸnică, în timp ce mama dă naÅŸtere copilului pentru moarte, pentru mormânt” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.).

Golgota, loc de moarte ÅŸi de înviere, nu este numai o indicaÅ£ie geografică, ci se află ÅŸi în inima omului, în care Dumnezeu a murit prin păcatul lui Adam ÅŸi a înviat prin Hristos Cel răstignit. Tot aÅŸa, aceas­tă lume poate fi un loc de moarte atunci când omul Îl ucide pe Dumnezeu în ini­ma lui sau o cale de mântuire care duce la viaÅ£a veÅŸnică, dacă Hristos înviază în ini­ma omului: „Sub cupola joasă a cerului nos­tru posomorât ÅŸi plin de fum, totul este sor­tit absurdului, dacă credem că moartea este moartea. (...) Ceea ce ne chinuie cel mai mult este tocmai conÅŸtiinÅ£a condiÅ£iei noastre muritoare, imposibilitatea în care ne aflăm de a evita moartea. Cei apropiaÅ£i nouă dispar din lume (...) ÅŸi la rândul nostru ne pregă­tim pentru marea plecare; ne este teamă, simÅ£im îmbătrânirea trupului. Si dacă sufle­tul îmbătrâneÅŸte ÅŸi el? Åžtim că trupul va putrezi ÅŸi că sicriul nostru va fi îngust ÅŸi aco­perit cu o grămadă de pământ negru ÅŸi rece. Dar avem credinÅ£a. Åži iată că numai prin puterea credinÅ£ei simÅ£im că moartea încetea­ză să fie moartea, că ea devine o naÅŸtere la viaÅ£a veÅŸnică ÅŸi că suferinÅ£ele pământeÅŸti nu sunt decât durerile naÅŸterii” (Maica Maria SkobÅ£ova, NaÅŸtere ÅŸi moarte).

Moartea omului muritor nu este altce­va decât moartea morÅ£ii. Primind în inima lui voinÅ£a ÅŸi duhul duÅŸmanului său, omul căzut în păcat a devenit propriul său duÅŸ­man. De aceea el trebuie să moară, pentru ca să poată învia omul nemuritor, dinain­tea căderii în păcat, făcut după chipul ÅŸi ase­mănarea lui Dumnezeu. Ultimul strigăt al lui Hristos pe Cruce, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt. 27, 46), este ultimul act omenesc al lui Iisus, fară de care El nu ar fi fost în între­gime om. Este strigătul lui Adam după că­derea în păcat, când a rupt legătura cu Dumnezeu ÅŸi a devenit făptură muritoare. ToÅ£i oamenii poartă în fundul inimii acest strigăt, toÅ£i oamenii resimt absenÅ£a lăuntri­că a Tatălui lor ceresc, de aceea nici o fiin­Å£ă omenească nu se poate ÅŸi nu se va putea niciodată mulÅ£umi cu viaÅ£a sa muritoare ÅŸi cu bunurile acestei lumi, tot atât de pieritoare ca ÅŸi omul însuÅŸi: „ToÅ£i se tânguie, dom­nitorii ÅŸi supuÅŸii lor, cei de rang înalt ÅŸi cei din popor, bătrânii, tinerii, cei puternici, cei slabi, cărturarii, neÅŸtiutorii de carte, cei sănătoÅŸi, cei bolnavi, din toate Å£ările, din toate vremurile, de toate vârstele ÅŸi de toate stările sociale. O nefericire atât de îndelungată ar trebui să ne încredinÅ£eze de neputinÅ£a noastră de a dobân­di binele prin propriile noastre puteri. Această sete nepotolită ÅŸi această neputinÅ£ă ne fac să înÅ£elegem că a existat altădată în om o ade­vărată fericire, din care nu i-a mai rămas de­cât o întipărire goală, pe care încearcă în za­dar s-o umple cu tot ce se află împrejurul lui. (...) Dar acest gol infinit nu poate fi umplut decât cu un lucru infinit ÅŸi veÅŸnic, care nu este altceva decât Dumnezeu ÎnsuÅŸi. Numai El este adevăratul bine al omului” (Pascal, op. cit.).

Învierea lui Hristos a restabilit legătu­ra între omul muritor ÅŸi Tatăl ceresc, dătă­tor de viaÅ£ă veÅŸnică: căci „dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus din morÅ£i locuieÅŸte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morÅ£i va face vii ÅŸi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieÅŸte în voi” (Rom. 11). Pentru ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în noi, trebuie ca duhul omului căzut în păcat să-i cedeze locul. Căci dacă voinÅ£a omenească nu coincide cu voinÅ£a lui Dumnezeu, ea este cu siguranÅ£ă făcă­toare de rău ÅŸi potrivnică omului, dat fi­ind că voinÅ£a lui Dumnezeu este Binele absolut ÅŸi că nu există alt bine în afară de acesta. Åži aici trebuie să urmăm exemplul lui Iisus: să supunem voinÅ£a noastră – vo­inÅ£a lui Adam – voinÅ£ei lui Dumnezeu, în orice împrejurare ÅŸi fără nici o restricÅ£ie: „nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieÅŸti” (Mt. 26, 39).

Facă-se voia Ta ÅŸi nu a mea este o ru­găciune care cuprinde toate celelalte ru­găciuni pe care le putem adresa lui Dum­nezeu, căci aceasta înseamnă facă-se voia Binelui, a Adevărului ÅŸi a VieÅ£ii, ÅŸi nu voia răului, a minciunii ÅŸi a morÅ£ii. VoinÅ£a lui Dumnezeu – deseori, dacă nu întotdeau­na, neînÅ£eleasă de om – se manifestă prin toate evenimentele bune sau rele care ni se ivesc în cale de-a lungul vieÅ£ii, ÅŸi care nu au importanÅ£ă în sine – căci bucuriile ÅŸi necazurile omului muritor sunt tot atât de trecătoare ca ÅŸi el –, ci trebuie întot­deauna transpuse pe plan duhovnicesc, ca fiind mesajele ÅŸi învăÅ£ăturile pe care ni le adresează Dumnezeu pentru a ne face să înÅ£elegem că viaÅ£a muritoare – singura pe care o putem cunoaÅŸte în această lume nu este viaÅ£a adevărată, ÅŸi deci nici moar­tea nu este cu adevărat moarte, ci învierea omului nemuritor, făcut după chipul ÅŸi asemănarea lui Dumnezeu: „Pentru noi, creÅŸtinii, viaÅ£a pe pământ este o ÅŸcoală în care învăÅ£ăm cum să aflăm nemurirea ÅŸi viaÅ£a veÅŸnică. La ce ne-ar folosi această viaÅ£ă, dacă n-am putea dobândi prin ea viaÅ£a veÅŸ­nică? Dar pentru ca omul să învieze cu Hris­tos, el trebuie mai întâi să moară cu Hristos ÅŸi să trăiască viaÅ£a lui Hristos ca pe propria lui viaÅ£ă. (...) Căci nepreÅ£uitul ÅŸi preabunul Domn Iisus Hristos, Dumnezeul-Om înviat din morÅ£i, este singura existenÅ£ă sub soare prin care omul de pe acest pământ poate să biruie moartea, păcatul ÅŸi diavolul, pentru a dobândi fericirea ÅŸi nemurirea ca locuitor al ÎmpărăÅ£iei veÅŸnice a Iubirii lui Hristos. Astfel încât, prin existenÅ£a Lui omenească, Domnul nostru Cel înviat este totul întru toÅ£i ÅŸi în toate lumile. (... ) El este toată Dragos­tea noastră, tot Adevărul nostru, toată Bu­curia noastră, tot Binele nostru, toată ViaÅ£a noastră, El este ViaÅ£a veÅŸnică în toate veÅŸni­ciile ÅŸi infiniturile dumnezeieÅŸti. De aceea, să spunem iarăÅŸi, ÅŸi cât mai des, ÅŸi de nenumă­rate ori: Hristos a înviat!” (Sf. Iustin Popo­vici, op. cit.).