Intervenția Preasfințitului Sofronie a evocat trecutul zbu­ciumat al ținutului Bihorului, creionând astfel contextul istoric în care Episcopul Nicolae Popoviciu și-a desfășurat activi­tatea. Părintele Dorel Octavian Rusu a adus în atenția celor prezenți numeroase aspecte inedite din biografia episcopului martir. Adrian Nicolae Petcu a vorbit des­pre atitudinea anticomunistă a lui Nicolae Popoviciu, unul dintre semnatarii „Pasto­ralei episcopatului ardelean împotriva co­munismului” (1936), precum și despre campaniile sale misionare de peste Nistru și predicile vehemente la adresa abuzuri­lor săvârșite de autoritățile comuniste față de Biserică. A fost de asemenea vernisată o  expoziție de fotografie și de obiecte per­sonale ale Preasfințitului Nicolae Popovi­ciu (surse foto: www.fototecaortodoxiei.ro și col. pers. Pr. Prot. D. O. Rusu). Toți cei prezenți au participat la parastasul de veșnică pomenire pentru episcopul-martir. Manifestarea s-a încheiat cu proiecția filmului documentar Episcopul Nicolae Popoviciu – model de rezistență ortodo­xă anticomunistă, documentar TVR în regia lui Vasile Alecu.

Sus inimile că este mântuire!

INTERVIU CU ISTORICUL ADRIAN NICOLAE PETCU

A.I.: Domnule Adrian Nicolae Petcu, în ce constă pentru dumneavoastră importanța și ineditul manifestărilor „Martor” ?

A.N.P.:Interesul pentru descoperirea celor care l-au mărturisit pe Hristos în tim­pul persecuției ateo-comuniste o consider legitimă, atât pentru cunoașterea trecutului recent al Bisericii, cât mai ales pentru urma­rea acestor pilde de mărturisire în vremuri de prigoană. Faptul că o astfel de inițiativă se desfășoară la Paris, în mijlocul comuni­tății românești, pentru mine cel puțin repre­zintă ceva cu totul deosebit, deoarece ciclul „Martor” organizat de Mitropolia noastră din apusul Europei nu are asemănare nici în țară. Este poate chiar singurul ciclu de manifestări, cu expoziții, conferințe, și pre­zentări de cărți despre mărturisitorii orto­docși români, din mediul bisericesc româ­nesc și, mai mult, care se desfășoară în afara granițelor. Iar inițiativa este rodul unei întregi echipe, formată din români inimoși cu credință și dragoste de patrie, care lucrează cu binecuvântarea mitropolitului de aici, de la Paris. Mă bucur să văd aici, la aproape 2000 de km de țară, astfel de oameni dornici să-și exprime mărturia de credință prin descoperirea înaintașilor, a celor care au reprezentat stâlpii Bisericii sub persecu­ția comunistă. Acestei echipe mă atașez și eu, cu bucurie, de fiecare dată când sunt chemat să contribui la organizarea manifes­tărilor „Martor” și nu numai.

A.I.: Cum ați contribuit la realizarea aces­tui eveniment?

A.N.P.: Prezența mea la ciclul „Martor” se poate remarca prin participarea la mani­festările dedicate lui Ioan Ianolide, în fe­bruarie 2013 și, acum, episcopului Nicolae Popovici. De fiecare dată am răspuns cu bu­curie invitației părintelui Emilian Marinescu și doamnei Alexandrina Marinescu, parti­cipând atât prin susținerea unor conferin­țe documentate în arhivele fostei poliții po­litice comuniste, cât și prin furnizarea unor surse istorice, precum documente și foto­grafii, majoritatea inedite. Mai ales la ulti­ma manifestare, cea dedicată, episcopului Nicolae Popovici, am avut bucuria de a con­tribui cu o serie de fotografii provenite din proiectul „Fototeca Ortodoxiei Românești” al Patriarhiei Române.

A.I.: Cum vedeți personalitatea Episcopului Nicolae Popoviciu în lumina documentelor de arhivă?

A.N.P.: Episcopul Nicolae Popovici a rămas în mentalul colectiv al mediului re­ligios românesc ca unul dintre puținii ie­rarhi ortodocși care s-au confruntat fățiș cu autoritățile comuniste și care au sufe­rit din cauza unei astfel de atitudini, chiar până la martiriu. Adică pentru predicile și discursurile sale prin care își încuraja preoții și credincioșii să nu cedeze în fața opresorului comunist atunci când li se pu­nea la îndoială credința. De la episcopul Nicolae Popovici a rămas celebră afirma­ția rostită în predica de la praznicul „Sfântului Vasile cel Mare” din 1950 ținu­tă în catedrala din Oradea și anume: „Sus inimile că este mântuire”.

Asta nu înseamnă că ceilalți ierarhi or­todocși români nu împărtășeau sentimen­tele episcopului Nicolae Popovici. Ceea ce m-a frapat mult în cazul acestui ierarh a fost confirmarea celor cunoscute despre el în documentele Securității. Am găsit poate chiar mai multe informații care să confirme martiriul său sub persecuția comunistă.

A.I.: Care este utilitatea demersului dum­neavoastră? În ce fel ne putem folosi noi, cei de astăzi, de scoaterea la lumină a unor astfel de documente?

ANP: Prima întrebare presupune o in­terogare asupra a ceea ce fac de aproape 15 ani, adică munca de a scormoni prin arhi­vele Securității și nu numai, adică ale comu­nismului în general (Ministerul Cultelor, ale Partidului Comunist și alte structuri din epocă) pentru a afla în detaliu și într-un mod cât mai echilibrat despre trecutul recent al Bisericii noastre. Åži aici nu mă refer doar la perioada comunistă, adică segmentul de timp 1945-1989, ci chiar anterior acestei pe­rioade, deoarece confruntarea dintre comu­nism și Biserică a început încă din interbe­lic. De altfel, chiar în comunicarea mea pe tema atitudinii episcopului Nicolae Popovici față de comunism, ținută la manifestarea „Martor 6”, am vorbit despre diferite aspecte anterioare instalării regimului comunist în România, precum denunțarea comunismu­lui, ca ideologie distructivă la adresa civili­zației creștine, de către episcopatul ardelean în septembrie 1936 sau cele două campanii misionare în teritoriile rusești pârjolite de ateismul bolșevic din anii 1941-1942 efec­tuate de ierarhul orădean. Iar prin cunoaș­terea unor astfel de aspecte, mai ales prin manifestările pe care dumneavoastră le or­ganizați aici, în capitala Franței, contribuiți decisiv atât la scrierea istoriei recente a Bisericii, cât și pentru rememorarea unor personalități bisericești care în vremea per­secuției atee și-au mărturisit credința, încât noi, astăzi, le putem prelua pilda de curaj în fața pericolului secularizării, care, în fond, este tot o agresivitate de nuanță bolșevică. Åži mă gândesc la încercările de eliminare a Bisericii din spațiul public, bunăoară prin scoaterea Religiei din școală, sau perverti­rea minților și a sufletelor oamenilor prin mijloacele tehnice de ultimă oră. De aceea, consider că o cercetare obiectivă și consec­ventă a documentelor de arhivă, prin scoa­terea la lumină a personalităților Bisericii și reliefarea unor aspecte din istoria recentă vin să ne arată nouă, celor de astăzi, că Istoria este pe bună dreptate „magistra vitae”.