Intervenţia Preasfinţitului Sofronie a evocat trecutul zbu­ciumat al ţinutului Bihorului, creionând astfel contextul istoric în care Episcopul Nicolae Popoviciu şi-a desfăşurat activi­tatea. Părintele Dorel Octavian Rusu a adus în atenţia celor prezenţi numeroase aspecte inedite din biografia episcopului martir. Adrian Nicolae Petcu a vorbit des­pre atitudinea anticomunistă a lui Nicolae Popoviciu, unul dintre semnatarii „Pasto­ralei episcopatului ardelean împotriva co­munismului” (1936), precum şi despre campaniile sale misionare de peste Nistru şi predicile vehemente la adresa abuzuri­lor săvârşite de autorităţile comuniste faţă de Biserică. A fost de asemenea vernisată o  expoziţie de fotografie şi de obiecte per­sonale ale Preasfinţitului Nicolae Popovi­ciu (surse foto: www.fototecaortodoxiei.ro şi col. pers. Pr. Prot. D. O. Rusu). Toţi cei prezenţi au participat la parastasul de veşnică pomenire pentru episcopul-martir. Manifestarea s-a încheiat cu proiecţia filmului documentar Episcopul Nicolae Popoviciu – model de rezistenţă ortodo­xă anticomunistă, documentar TVR în regia lui Vasile Alecu.

Sus inimile că este mântuire!

INTERVIU CU ISTORICUL ADRIAN NICOLAE PETCU

A.I.: Domnule Adrian Nicolae Petcu, în ce constă pentru dumneavoastră importanţa şi ineditul manifestărilor „Martor” ?

A.N.P.:Interesul pentru descoperirea celor care l-au mărturisit pe Hristos în tim­pul persecuţiei ateo-comuniste o consider legitimă, atât pentru cunoaşterea trecutului recent al Bisericii, cât mai ales pentru urma­rea acestor pilde de mărturisire în vremuri de prigoană. Faptul că o astfel de iniţiativă se desfăşoară la Paris, în mijlocul comuni­tăţii româneşti, pentru mine cel puţin repre­zintă ceva cu totul deosebit, deoarece ciclul „Martor” organizat de Mitropolia noastră din apusul Europei nu are asemănare nici în ţară. Este poate chiar singurul ciclu de manifestări, cu expoziţii, conferinţe, şi pre­zentări de cărţi despre mărturisitorii orto­docşi români, din mediul bisericesc româ­nesc şi, mai mult, care se desfăşoară în afara graniţelor. Iar iniţiativa este rodul unei întregi echipe, formată din români inimoşi cu credinţă şi dragoste de patrie, care lucrează cu binecuvântarea mitropolitului de aici, de la Paris. Mă bucur să văd aici, la aproape 2000 de km de ţară, astfel de oameni dornici să-şi exprime mărturia de credinţă prin descoperirea înaintaşilor, a celor care au reprezentat stâlpii Bisericii sub persecu­ţia comunistă. Acestei echipe mă ataşez şi eu, cu bucurie, de fiecare dată când sunt chemat să contribui la organizarea manifes­tărilor „Martor” şi nu numai.

A.I.: Cum aţi contribuit la realizarea aces­tui eveniment?

A.N.P.: Prezenţa mea la ciclul „Martor” se poate remarca prin participarea la mani­festările dedicate lui Ioan Ianolide, în fe­bruarie 2013 şi, acum, episcopului Nicolae Popovici. De fiecare dată am răspuns cu bu­curie invitaţiei părintelui Emilian Marinescu şi doamnei Alexandrina Marinescu, parti­cipând atât prin susţinerea unor conferin­ţe documentate în arhivele fostei poliţii po­litice comuniste, cât şi prin furnizarea unor surse istorice, precum documente şi foto­grafii, majoritatea inedite. Mai ales la ulti­ma manifestare, cea dedicată, episcopului Nicolae Popovici, am avut bucuria de a con­tribui cu o serie de fotografii provenite din proiectul „Fototeca Ortodoxiei Româneşti” al Patriarhiei Române.

A.I.: Cum vedeţi personalitatea Episcopului Nicolae Popoviciu în lumina documentelor de arhivă?

A.N.P.: Episcopul Nicolae Popovici a rămas în mentalul colectiv al mediului re­ligios românesc ca unul dintre puţinii ie­rarhi ortodocşi care s-au confruntat făţiş cu autorităţile comuniste şi care au sufe­rit din cauza unei astfel de atitudini, chiar până la martiriu. Adică pentru predicile şi discursurile sale prin care îşi încuraja preoţii şi credincioşii să nu cedeze în faţa opresorului comunist atunci când li se pu­nea la îndoială credinţa. De la episcopul Nicolae Popovici a rămas celebră afirma­ţia rostită în predica de la praznicul „Sfântului Vasile cel Mare” din 1950 ţinu­tă în catedrala din Oradea şi anume: „Sus inimile că este mântuire”.

Asta nu înseamnă că ceilalţi ierarhi or­todocşi români nu împărtăşeau sentimen­tele episcopului Nicolae Popovici. Ceea ce m-a frapat mult în cazul acestui ierarh a fost confirmarea celor cunoscute despre el în documentele Securităţii. Am găsit poate chiar mai multe informaţii care să confirme martiriul său sub persecuţia comunistă.

A.I.: Care este utilitatea demersului dum­neavoastră? În ce fel ne putem folosi noi, cei de astăzi, de scoaterea la lumină a unor astfel de documente?

ANP: Prima întrebare presupune o in­terogare asupra a ceea ce fac de aproape 15 ani, adică munca de a scormoni prin arhi­vele Securităţii şi nu numai, adică ale comu­nismului în general (Ministerul Cultelor, ale Partidului Comunist şi alte structuri din epocă) pentru a afla în detaliu şi într-un mod cât mai echilibrat despre trecutul recent al Bisericii noastre. Şi aici nu mă refer doar la perioada comunistă, adică segmentul de timp 1945-1989, ci chiar anterior acestei pe­rioade, deoarece confruntarea dintre comu­nism şi Biserică a început încă din interbe­lic. De altfel, chiar în comunicarea mea pe tema atitudinii episcopului Nicolae Popovici faţă de comunism, ţinută la manifestarea „Martor 6”, am vorbit despre diferite aspecte anterioare instalării regimului comunist în România, precum denunţarea comunismu­lui, ca ideologie distructivă la adresa civili­zaţiei creştine, de către episcopatul ardelean în septembrie 1936 sau cele două campanii misionare în teritoriile ruseşti pârjolite de ateismul bolşevic din anii 1941-1942 efec­tuate de ierarhul orădean. Iar prin cunoaş­terea unor astfel de aspecte, mai ales prin manifestările pe care dumneavoastră le or­ganizaţi aici, în capitala Franţei, contribuiţi decisiv atât la scrierea istoriei recente a Bisericii, cât şi pentru rememorarea unor personalităţi bisericeşti care în vremea per­secuţiei atee şi-au mărturisit credinţa, încât noi, astăzi, le putem prelua pilda de curaj în faţa pericolului secularizării, care, în fond, este tot o agresivitate de nuanţă bolşevică. Şi mă gândesc la încercările de eliminare a Bisericii din spaţiul public, bunăoară prin scoaterea Religiei din şcoală, sau perverti­rea minţilor şi a sufletelor oamenilor prin mijloacele tehnice de ultimă oră. De aceea, consider că o cercetare obiectivă şi consec­ventă a documentelor de arhivă, prin scoa­terea la lumină a personalităţilor Bisericii şi reliefarea unor aspecte din istoria recentă vin să ne arată nouă, celor de astăzi, că Istoria este pe bună dreptate „magistra vitae”.