• Joia Mare, în care Biserica pome­nește Cina cea de Taină¹ și arestarea lui Hristos,
• Vinerea Mare, când se face pome­nirea Patimilor, a morții și a îngropării lui Hristos,
• Sâmbăta Mare, marele sabat dum­nezeiesc [sufletul omenesc al lui Hristos unit cu dumnezeirea Sa se pogoară în Iad și izbăvește sufletele ținute acolo de Satana], când nu ar trebui să se facă nici o slujbă. În Biserica primară, sărbătoarea pascală începea seara și se termina la ră­săritul soarelui².

Toate Bisericile slujesc aceste taine ur­mând în mare același tipic și bazându-se pe istorisirea evanghelică detaliată și com­plexă. Diferențele țin de stil și de forma riturilor.

În ceea ce privește Joia Mare, în Tradiția universală este sărbătorirea Cinei celei de Taină³ (pe când tot restul săptă­mânii are un ton de penitență), pentru că este taina Împărăției lui Dumnezeu. Dar s-a pus, atât în Răsărit, cât și în Apus, o problemă practică, și anume cea a dura­tei slujbelor. În momentul de față, se poa­te spune că riturile occidentale au regăsit vechea tradiție de a sluji Cina cea de Taină seara, conform Evangheliilor⁴, urmată de „dezvelirea altarului”⁵, apoi de Utrenia din Vinerea Mare (numită „Întuneric”). În ri­turile orientale – și mai ales în cel bizan­tin, care este pe de-a-ntregul mănăstiresc din secolul al XlV-lea – lungimea slujbe­lor determină cele mai multe parohii să slujească Cina cea de Taină în dimineața zilei de Joia Mare sau la prânz, pentru că privegherea de Vinerea Mare („Sfintele Patimi”) sunt cea mai lungă slujbă din an. Însă este o eroare biblică și liturgică, de­oarece este vorba despre o liturghie de seară, care începe cu Vecernia, și care deci ar trebui săvârșită la apusul soarelui.

Cum textele evanghelice sunt lungi și complementare, există un acord aproape universal pentru folosirea la Cina cea de Taină a unei Evanghelii compuse (sau concordante)⁶, punând împreună extrase din cele patru Evanghelii pentru a face un text unic și coerent. Așa se petrece mai ales în ritul bizantin și în ritul restaurat al gali­lor (cu o particularitate liturgică⁷). Această Evanghelie unică împrumută mult din cele ale lui Matei și Marcu, care sunt martori oculari ai Cinei celei de Taină (Evanghelia lui Marcu e cea a lui Petru), iar rezultatul este o istorisire detaliată și concordantă. Ioan nu vorbește despre Instituire⁸, deoare­ce și-a redactat Evanghelia mult mai târziu, iar ceilalți vorbiseră deja despre asta, dar este singurul care pomenește spălarea pi­cioarelor și ultimul cuvânt al Domnului. Dimpotrivă, Sfântul Pavel aduce multe de­talii, deși nu a fost martor ocular (el a pri­mit o arătare directă și personală de la Hris­tos, prin Duhul Sfânt), în Evanghelia după Sfântul Luca (și care, după Sfântul Irineu⁹ și Eusebiu din Cezareea, este Evanghelia lui Pavel) și în prima Epistolă către Corinteni (sunt trei elemente ale Instituiriinoastre li­turgice pe care avem de la Sfântul Pavel). Vom încerca, în măsura posibilului, să ne bazăm pe toate aceste texte.

Să situăm acum evenimentul în viața lui Hristos. După ce a predicat peste tot Evanghelia timp de trei ani, Domnul a „ur­cat la Ierusalim” – cetatea sfântă, simbol al Împărăției lui Dumnezeu – pentru a să­vârși mântuirea lumii. După Intrarea Sa împărătească și mesianică (Floriile), a tre­buit să îndure o adevărată Patimă morală (înaintea Patimilor trupești) cu prilejul înfruntărilor verbale foarte dure cu „pre­oții, cărturarii și fariseii” și chiar cu popo­rul. Acum ajungem la sărbătoarea Paștelui: aici este nodul tuturor lucrurilor.

Sărbătoarea de Paste era centrul re­ligiei evreiești. Hristos vrea neapărat să sărbătorească acest ultim Paște pămân­tesc cu ucenicii Săi - soborul apostolic - după cum precizează Sfântul Luca: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști, mai înainte de patima Mea, căci... de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în împărăția lui Dumnezeu” (Lc 22, 15-16). El arată Apostolilor Săi înțelesul escatologic al celor pe care are să le plinească¹⁰.

„În ziua cea dintâi a Azimilor, când jertfeau Pastile¹¹”, ucenicii, care sunt evrei evlavioși și știu ce însemnătate dă Învățătorul Paștelui, și acelui Paște în mod deosebit (le vestise cu câteva zile mai de­vreme că „Fiul Omului are să fie răstignit” – Mt 26, 2), Îl întreabă unde vrea să-l pe­treacă. Domnul le dă un răspuns tainic (vă va întâmpina un om, ducând un urcior cu apă; mergeți după el, și unde va intra, spu­neți stăpânului casei: unde este odaia în care să mănânc Paștile împreună cu uce­nicii Mei? – Mc 14, 12-14). Aceasta ne amintește că sunt multe lucruri pe care nu le știm și că, dincolo de aparențe, Dumnezeu este stăpânul tuturor lucruri­lor. El trimite pe Petru și pe Ioan care pre­gătesc toate (Lc 22, 8). Sala respectivă este cunoscută sub numele de „Cenaclu” sau „Foișor”¹². Tradiția o situează pe Muntele Sion¹³, în capătul de sud-vest al vechii ce­tăți a Ierusalimului. Este vorba despre o „încăpere înaltă”, deci situată la etaj, care este mare și bine aranjată, ceea ce era un semn de bogăție. Proprietarul, al cărui nume nu este cunoscut, era desigur un personaj de seamă, care credea în Iisus, dar în taină¹⁴. Este interesant de notat că, pentru a institui taina Împărăției, Hristos a ales o sală foarte frumoasă, așa cum se cuvine pentru un ospăț de nuntă, căci „nunta Mirelui cu Biserica” este măreață și dătătoare de bucurie. Å¢elul vieții ome­nești este fericirea, în Dumnezeu și cu Dumnezeu. Toate bisericile-temple sunt replici duhovnicești ale Foișorului.

Domnul Se duce deci acolo cu întregul sobor apostolesc și ospățul pascal începe. Paștele evreiesc era o sărbătoare familia­lă, care se prăznuia printr-un ospăț, în noap­tea de Paște (de fapt la priveghere, așa cum se petrece aici, pentru că Paștele evreiesc avea să cadă în anul acela într-o vineri, în ajun de sabat). Åži era nevoie de cel puțin 10   persoane pentru a-l sărbători, condiție îndeplinită (Iisus și cei Doisprezece = 13). Nu putea fi sărbătorit pe deplin decât la Ierusalim¹⁵, cetatea lui Dumnezeu, deoare­ce mielul – care era felul principal – trebu­ia jertfit, iar apoi fript la Templu, ceea ce se petrece probabil și aici.

Ospățul pascal era numit Seder(ceea ce corespunde aproximativ termenului la­tinesc ordo, „tipic”), deoarece trebuia ur­mat un ritual precis, a cărui esență fusese dată de Însuși Dumnezeu lui Moise și lui Aaron (Ieș 12, 1-28), cu rugăciuni succe­sive, cu cântece și psalmi, cu istorisiri (cea a Ieșirii) și cu consumarea unor mâncă­ruri cu caracter simbolic și a vinului. Era vorba despre un „memorial” viu, care per­mitea fiecărui israelit să retrăiască izbăvi­rea dată de Dumnezeu poporului Său și să se considere ca mântuit de Dumnezeu din robie „astăzi”. Se mânca în maniera ro­mană, lungiți pe divane și sprijiniți în per­ne, în semicerc în jurul unei mese centra­le pe care erau așezate mâncărurile (se vede aceasta pe mozaicurile vechi ce re­prezintă Cina cea de Taină¹⁶).

Este foarte probabil¹⁷ că Domnul a să­vârșit la începutul mesei spălarea picioa­relor. Era o tradiție curentă în lumea greco-romană, pentru că pe vremea aceea se mergea mult pe jos, cu picioarele goale în sandale, și era un gest de bună primire a spăla picioarele invitaților, însă aceasta era o  slujire rezervată robilor. Hristos a luat de bunăvoie locul unui rob¹⁸ pentru a ne izbăvi de robia păcatului și de Satana. Pi­cioarele reprezintă, simbolic, tot ceea ce Omul întreprinde: spălând picioarele uce­nicilor Săi, Domnul le curățește toată lucrarea¹⁹ și îi îndeamnă să-I urmeze pilda, adică să se curățească unii pe alții (și deci să se verifice unii pe alții ca niște frați). Le lasă astfel o comoară, lor, celor doispreze­ce viitori păstori ai Bisericii: când veți fi învățători pe urma Mea, faceți ca Mine, adică fiți ca niște slu­jitori (învățătură care, din păcate, va fi puțin urmată în istoria Bise­ricii...). Acest pream­bul la Euharistie este cu totul remarcabil și amintește învățătura Domnului cu privire la jertfa făcută lui Dumnezeu: mergi mai întâi de te împa­că cu fratele tău.

Apoi, după cei trei Sinoptici (Matei, Mar- cu și Luca), Domnul a făcut revelația vânză­rii lui Iuda²⁰ (care se înțelesese deja cu ma­rii preoți și primise bani - Mt 26, 14-16), ceea ce I-a trezit o „tul­burare” (In 13, 21): ce durere, într-adevăr, pentru Învățător să vadă că unul dintre ucenicii Săi Îl vinde, și încă pe bani! În plan omenesc, Hristos nu este insensibil. Acest lucru nu a fost probabil perceput de toți (cf. In 13, 27-30) și nu a schimbat nimic, dar Învățătorul a vrut să arate că știa toate și că avea să-Åži dea viața de bunăvoie.

În timpul mesei, Hristos va consacra succesiv pâinea si vinul ca Trupul și Sângele Său. În ambele cazuri, a săvârșit această minune de neînțeles în cadrul ri­tual al Paștelui evreiesc. După cântarea de psalmi de slavă²¹, cel care era în capul me­sei spunea o binecuvântare pentru fieca­re fel de mâncare, la începutul mesei. Așa este și pentru pâine. Aici este vorba de pâine azimă (care trebuia consumată îna­inte de șapte zile – Ieș 12, 15), nedospi­tă, deoarece evreii fuseseră alungați din Egipt de către Faraon în plină noapte, după exterminarea primilor născuți ai egipte­nilor, iar coca nu avusese timp să se dos­pească: atunci au copt-o repede sub for­mă de pâini azime²². Hristos, care slujea Sederul, a spus binecuvântarea, a frânt pâi­nea și a dat ucenicilor Săi, zicând: „Luați, mâncați”, dar mai adaugă „acesta este Trupul Meu”, frază atât de tainică pe care Apostolii o primesc fără a îndrăzni să pună întrebări²³.

În timpul Sederului pascal, care dura mult timp, se beau patru cupe de vin și exista o binecuvântare pentru fiecare cupă, dintre care cea mai solemnă se rostea pen­tru cea de-a patra²⁴. Or, Sfântul Luca pre­cizează că Domnul a sfințit vinul „la sfâr­șitul mesei”: deci era vorba de cea de-a patra cupă, care încheia ospățul. Hristos spune: „Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu, al legământului²⁵...” (Mt și Mc). Sfântul Pavel adaugă: „al le­gământului celui nou²⁶” (Lc și 1 Cor). Sfântul Matei urmează: „care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”. Sfântul Pavel adaugă două lucruri impor­tante: „Aceasta să faceți spre pomeni­rea Mea” și: „de câte ori veți mânca aceas­tă pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni” (1 Cor. 11, 25-26) [adică: veți vesti că Åži-a dat viața pentru a mântui pe Om].

Există o diferență între cele două sfin­țiri: fiecare Apostol a primit din mâna lui Hristos o bucată de pâine sfințită și a mân­cat-o; în timp ce, pentru vinul sfințit, Dom­nul a întins cupa Sa Apostolilor, zicând: „Beți dintru acesta toți”, adică au băut toți din același potir. Acest lucru va fi reluat în liturghia creștină antică. Așa se petre­ce încă și astăzi la împărtășirea clerului, când fiecare preot primește de la episcop o părticică din scumpul Trup, dar toți beau scumpul Sânge din același potir, ceea ce este un semn puternic de unitate și împăr­tășire. Consumând Trupul și Sângele euharistic al lui Hristos, apostolii au intrat în comuniune cu El (orice masă este me­reu o împărtășire între cei care participă la ea) și s-au hrănit din El. Trupul și Sân­gele lui Hristos sunt firea Sa omenească trupească: împărtășindu-ne cu firea Sa omenească, noi ne împărtășim cu firea Sa dumnezeiască, fiindcă amândouă sunt unite în persoana Sa, în ipostasul Său dum­nezeiesc de Fiu al lui Dumnezeu. Åži, îm- părtășindu-ne cu unul din Treime, ne îm­părtășim și cu celelalte două Persoane, Tatăl și Duhul. De fapt, este începutul în- dumnezeirii Omului.

Cele două alimente alese de Hristos sunt bogate în simboluri. Ele sunt amândouă exclusiv vegetale, amintind de hrana dată de Dumnezeu lui Adam și Evei în Rai (ierburi cu semințe [cereale] și roa­dele pomilor [în afară de unul]): Hristos ne redeschide porțile Raiului. Pâinea era hrana vitală a oamenilor din Antichitate, iar vinul avea un caracter festiv și, de ase­menea, igienic (era un medicament). Hristos este Cel care ne hrănește, ne vindecă și ne călăuzește la bucuria desăvârșită, la fericirea veșnică.

Pâinea are o analogie cu organele corpului omenesc care sunt o structură (pâinea e compusă din coajă și din miez, iar acest miez e făcut din mate­rie și din vid, ca ato­mii). În timp ce vinul are o analogie eviden­tă cu sângele care cur­ge în vinele noastre și care reprezintă viața.

Sângele este un sim­bol al duhului²⁷: via­ța iarăși este un dar al Duhului Sfânt. A ne împărtăși cu sângele lui Hristos înseamnă și a ne împărtăși cu Duhul Sfânt, Care este viața lui Hristos-Omul. Pentru aceasta Hristos a spus „beți dintru acesta toți”: este vital. Cu toate acestea, Trupul și Sângele euharistice ale lui Hristos nu sunt simboluri: sunt o realitate divino-umană: când Hris­tos spune „acesta este trupul Meu”, „aces­ta este sângele Meu”, este un logiondum­nezeiesc, un cuvânt dumnezeiesc ziditor. Dumnezeu „zice” și lucrul „este”. De altfel, fraza menționată de Sfântul Matei („care pentru mulți se varsă spre iertarea păca­telor”) confirmă această importanță a Sân­gelui lui Hristos, căci încă de a doua zi Domnul Își va vărsa efectiv Sângele pen­tru a mântui pe Om și lumea. Poate părea curios că a spus „pentru mulți” și nu „pen­tru toți”. Episcopul Ioan²⁸ răspundea: pen­tru că mântuirea nu e obligatorie, Omul este liber. Sângele se varsă pentru toți cei care vor să fie mântuiți: „mulți” nu exclu­de pe „toți”, dar respectă libertatea fiecă­ruia. Mai este și o simbolică foarte boga­tă între, pe de o parte, grâul-pâinea și via-vinul și, pe de altă parte, Hristos și Biserică („dacă grăuntele nu moare.”, „Eu sunt via, voi sunteți mlădițele...”, „Tatăl Meu este vierul.”) pe care nu avem posibilitatea de a o dezvolta aici.

În sfârșit, se cuvine să subliniem un alt aspect foarte important, cu caracter ecle- zial și sacramental, și care ne vine de la Sfântul Pavel: când Hristos spune „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea”, El dă Apostolilor Săi o poruncă prin care se face transmiterea unei puteri dumnezeiești, ace­ea de a sfinți pâinea și vinul ca Trupul și Sângele lui Hristos. Este izvorul vieții sa­cramentale a Bisericii. Or, tot în acest Foișor Hristos va transmite Apostolilor puterea de a lega și de a dezlega, în seara de Paște (cu patru zile mai târziu): aceasta înseam­nă că a dat viitorilor păstori ai Bisericii cele două puteri dumnezeiești care sunt teme­iul preoției, puterea de a sfinți darurile și cea de a dezlega păcatele, în același loc, care este simbolul prin excelență al Bisericii. Taina preoției nu se poate săvârși decât în Biserică și în obște.

Această minune nemaipomenită, aceas­tă „transformare” nemaiauzită este cu to­tul de neînțeles pentru mintea omenească: nimeni nu va putea vreodată să înțeleagă și nici să expliciteze Euharistia. Ea este un act pur de credință: o primești sau nu o pri­mești. Dumnezeu trebuie crezut pe cuvânt.

Lucru remarcabil, aceasta ne întoarce la originile noastre, la primii noștri părinți, Adam și Eva, care trebuiau să creadă pe Dumnezeu pe cuvânt, fără a înțelege, din iubire pentru El, și să se ferească de rodul pomului cunoașterii binelui și răului. Pentru a putea intra în comuniune cu Dumnezeu, era nevoie mai întâi să se jertfească pe ei înșiși, oglindire a kenozei dumnezeiești. Domnul, „la sfârșitul timpurilor”, ne adu­ce din nou în acest punct.

Înainte de a încheia, trebuie să sublini­em un aspect biblic remarcabil: există o similitudine aproape perfectă între cele două sărbători pascale, Paștele evreiesc cel vechi și Paștele creștin cel nou și veș­nic. În ambele cazuri, Dumnezeu a lăsat porunca pomenirii lucrării Sale înain­tea plinirii sale, pentru a arăta cu adevă­rat că planul Său cel mai dinainte de veci avea să se împlinească, orice s-ar întâmpla. În Ieșire, Duhul Sfânt arată lui Moise ceea ce poporul ales va trebui să facă pentru a fi apărat și mântuit, și în același timp po­menirea veșnică pe care va trebui s-o facă prin cântări de slavă (și mai cu seamă Sederul pascal). Or, izbăvirea evreilor încă nu a avut loc. Hristos va instaura noul Paște în cadrul ritual precis al celui vechi și va arăta Apostolilor Săi pomenirea veșnică pe care vor trebui s-o facă pentru moartea [și Învierea] Sa, pe când ele încă nu s-au săvârșit. Hristos face întocmai ceea ce spu­sese: nu suprimă Paștele cel vechi, care era o  preînchipuire, ci îl plinește. Acest lucru explică singura diferență, vrednică de re­marcat, între cele două: Paștele evreiesc era centrat pe mielul pascal, pentru că sângele acestui miel jertfit îi izbăvise pe evrei²⁹, în timp ce mielul pascal nu ocupă niciun loc în Paștele cel nou (deși acest aliment este prezent), pentru că Cel care slujește acest Seder este adevăratul Miel, Mielul lui Dumnezeu³⁰ jertfit pentru mântuirea lumii, care va mântui pe toți oamenii prin însuși Sângele Său.

Să încheiem printr-o remarcă duhovnicească. Euharistia nu pare mare lucru și nu are o aparență impresionantă: mâncăm o bucățică de pâine și bem o gură de vin. Este aproape banal. Åži nu se întâmplă nimic, nu simțim nimic, în general nu există roade văzute, nici chiar nevăzute. Åži, cu toate acestea, ne împărtășim cu Dumnezeu și trăim începutul îndumnezeirii! Această taină este cu adevărat după chipul lui Dumnezeu Însuși. Dumnezeu Se propune și nu Se impune: Se pogoară până la micimea noastră, Se adaptează nouă, veghind să nu ne înfricoșeze, și așteaptă cu răbdare să binevoim a lucra dimpreună cu harul Său pentru ca această sămânță dumnezeiască pe care a arun­cat-o în noi să crească, să sporească și să ne facă să ajungem la îndumnezeire.

A Lui fie slava în vecii vecilor!

Note:

1. „Cină” vine din latinescul cena, care înseamnă masa de seară. La romani, cina era masa prin-cipală. Ospețele aveau loc aproape în fiecare seară.
2. Sâmbăta, după apusul soarelui, se intra în ziua biblică de duminică, deci de Paște. Se începea cu liturghia Botezului (liturghia de seară a Sfântului Vasile, în ritul bizantin, slujba apelor în Occident), apoi se slujea privegherea pascală toată noaptea și se termina cu liturghia de Paște duminică, la răsăritul soarelui. În tradiția actuală, liturghia Botezului după Sfântul Vasile este săvârșită mai devreme sâmbătă dimineața, deși începe cu Vecernia și ar trebui să se slujească seara. Trecerea de la pocăință la bucurie, care se traduce prin schimbarea veșmintelor liturgice chiar înainte de Evanghelie, este o dovadă a acestui lucru.
3. În Occident, preoții sunt în veșminte de lumină (alb și auriu). În Orient se pot folosi veșmintele de duminică (alb și auriu) sau cele ro­șii (sărbătorile lui Hristos).
4. Când Iuda părăsește Cina, Sfântul Ioan preci­zează: era noapte (In 13, 30). Într-adevăr, sederul pascal evreiesc avea loc mereu seara și se termina noaptea târziu.
5. Simbolul arestării lui Hristos și al judecării Sale: altarul – tron al lui Dumnezeu – este dez­velit, gol, așa cum a fost și Hristos.
6. Aceasta este de fapt o tradiție foarte veche: pri­ma dintre ele a fost realizată de Tatian în seco­lul al II-lea, Diatessaronul.Este greu de reali­zat, deoarece cronologia și uneori chiar derularea anumitor evenimente nu concordă întotdeauna în cele patru Evanghelii, însă este folositor, mai ales pentru marile sărbători de­scrise pe larg în cele patru Evanghelii.
7. Anumite biserici din Apus aveau tradiția de a citi (sau psalmodia) Evanghelia din zilele Săp­tămânii Mari de mai multe persoane: faptul de a-l „interpreta” permitea asimilarea conținutu­lui (nici un manual liturgic nu vorbește despre aceasta, dar se găsește o urmă în anumite liturghiere romane, dintre care cel al P. Feder, din 1953). Episcopul Ioan de Saint-Denis [cf. nota 29] a integrat această tradiție în ritul restaurat al galilor pentru Evanghelia concordantă din Joia și Vinerea Mare (diaconul este cel care is­torisește, episcopul este Hristos, cântăreții di­feritele personaje.). Efectul este impresio­nant și foarte pedagogic.
8. Este vorba despre instituirea Euharistiei: este termenul folosit în cărțile liturgice occidenta­le pentru a desemna cuvintele de consacrare ale lui Hristos, care au fost reluate ca atare în toate riturile.
9. Sfântul Irineu al Lyonului (secolul al II-lea): Adv. H,III,1, 1; Eusebiu din Cezareea (seco­lul al IV-lea): Ist. bis.III, 4, 7.
10. Acest înțeles escatologic era deja anunțat în pilda Ospățului ceresc (Mt 22, 1-14; Lc 14, 15-24), a cărui prefigurare o constituie pe pă­mânt Cina cea de Taină.
11. „Se jertfea Paștele” însemna jertfirea mielului pascal (la Templu). De asemenea, „a mânca Paștele” însemna, în primul rând, a mânca mie­lul pascal.
12. Cenaclul (din latinescul cenaculum:sufrage­rie sau etaj superior, fiindcă sufrageria se găsea în general la etaj), al cărui amplasament a fost atestat în secolul al IV-lea de către Sfântul Chiril al Ierusalimului, a fost cinstit foarte devreme de către creștini, pentru că reprezenta originea Bisericii. El a fost inclus într-o mare bazilică bizantină distrusă de către perși în 614. Cruciații au reconstruit acolo o biserică, transformată în secolul al XIV-lea de către franciscani, dar care a fost confiscată de turcii otomani în se­colul al XV-lea pentru a face din ea o moschee. Resturile bisericii actuale datează din secolul al XIV-lea.
13. Sion: arheologii și bibliștii estimează că ade­văratul deal al Sionului este „Ofel”, cetatea regelui David, la sud de Muntele Moria, mun­tele Templului. Dar, prin extindere, s-a dat mai pe urmă numele de Sion dealurilor care sunt la vest (și chiar uneori întregului Ierusa­lim). Cum aici se găsește Foișorul, aceasta a dat naștere unei expresii vestite: „Sion, maica Bisericilor”.
14. Ca, de exemplu, Iosif din Arimateea sau Nicodim.
15. Paștele era cea mai importantă dintre sărbăto­rile zise de pelerinaj, pentru care Legea impu­nea să se meargă la Ierusalim, la Templu. De fapt, existau delegații din provincii și cetăți care se duceau, ceea ce permitea o „rotație” a cre­dincioșilor.
16. Ca de exemplu cel al Sfântului Apolinarie de Ravena (secolul al VI-lea), care este o adevă­rată splendoare.
17. Sfântul Ioan, singurul care istorisește spălarea picioarelor, nu vorbește deloc despre institui­rea Euharistiei. Însă contextul permite a o situa în acest moment, fără însă a o putea afirma cu certitudine.
18. Se găsește această expresie în cele două Liturghii, cea a galilor („a luat chip de rob”) și cea a Sfântului Vasile („chip de rob luând”).
19. Hristos va avea picioarele țintuite în cuie pe cru­ce, pentru a arăta că nu face voia Sa, ci pe cea a Tatălui Său ceresc, și pentru a pune oamenii din nou pe drumul cel drept, către Cer.
20. După istorisirea Sfântului Ioan, care o situea­ză chiar după spălarea picioarelor.
21. Sederul pascal era mai întâi o laudă pentru izbăvirea lui Israel. Când Domnul a săvârșit înmulțirea pâinilor și a peștilor – pildă preînchipuitoare a Cinei celei de Taină și a liturghi­ei creștine – a început prin a da slavă lui Dumnezeu, Tatălui Său (In 6, 11). Pentru aceea creștinii vor lua obiceiul, începând din secolul al II-lea, să numească această taină Euharistie, termen grecesc care înseamnă mulțumire (dar înainte se spunea de obicei „Frângerea pâinii”).
22. De fapt, azimele istorice, cele din Ieșire, con­țineau maia („frământătură”) [și probabil sare], dar nu au avut timp să se dospească și aceasta a rămas ascunsă. Aici se poate vedea un sim­bol al Duhului, Care nu era încă arătat („fră- mântătura” și sarea sunt două simboluri ale Duhului Sfânt).
23. Dar este adevărat că Hristos îi pregătise cu mult înainte, după prima înmulțire a pâinilor, spu­nând, în cursul unui lung cuvânt, că El este Pâinea vieții, care s-a pogorât din Cer, și că această pâine era trupul Său: „dacă nu veți mân­ca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (In 6, 35-57). Mulți fuseseră șocați și plecaseră de lângă El, însă Apostolii au rămas.
24. Cea de-a patra cupă era atât de solemnă, încât evreii spuneau că numai regele David ar fi fost vrednic să rostească binecuvântarea asupra ei: avea în mod clar un înțeles mesianic. Pe aceas­ta Mesia a schimbat-o în Sângele Său cel scump.
25. Se traduce uneori prin: legământul întru Sângele Meu. „Noul legământ”: în raport cu primul și vechiul legământ, cel între Dumnezeu și Avraam. Riturile occidentale (gal și roman) au adăugat, în Instituire,termenul de „veșnic” („le­gământul cel nou și veșnic”).
26. Acest lucru este atestat în Constituțiile apos­tolice(sfârșitul secolului al IV-lea): episco­pul dădea o părticică din scumpul Trup (în mână), iar un diacon ținea potirul din care beau credincioșii. Episcopul Ioan de Saint-Denis [cf. nota 29] restaurase această tradiție pentru potir în catedrala sa, la Liturghia din Joia Mare, ca pomenire a Cinei celei de Taină.
27. Sânge-suflet-duh. Dumnezeu zice: „sângele este sufletul” (Fac 9, 4 și Deut 12, 23). Suflet și duh sunt foarte adesea folosite unul în locul ce­luilalt în Biblie, ca principiu de viață. Or, în is­torisirea facerii Omului, Duhul Sfânt este cel care dă suflare de viață în nările Omului. Sângele și suflarea sunt legate intim, chiar fiziologic: când se opresc [pentru sânge, din a circula] urmea­ză moartea; a-și pierde sângele înseamnă a muri. Sângele este simbolul prin excelență al darului vieții prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este viața fiecărei ființe omenești, ceea ce este adevărat și pentru Iisus Hristos ca om; tot El este cel care învie firea omenească a lui Hristos (Serafimii Îl slăvesc în liturghia cerească numindu-L „Sfinte fără de moarte”). De unde realitatea duhovni­cească după care a ne împărtăși din sângele lui Hristos, înseamnă a ne împărtăși cu Duhul Sfânt. Acest lucru este vital.
28. Episcopul Ioan de Saint-Denis [Eugraf Kovalevsky] (1905-1970). Mai marele Frăției Sfântul-Fotie (1925-1950), restaurator al ritu­lui galilor (cu binecuvântarea Patriarhului Serghie al Moscovei) și întemeietor al primei comunități ortodoxe de rit occidental în 1946. Hirotonit episcop pentru această obște în 1964 de către Sf Ioan de Shanghai și San Francisco.
29. Dumnezeu dăduse poruncă evreilor, prin Moise, să ungă ușorii și pragul ușii caselor lor cu sângele mielului jertfit [preînchipuire a sân­gelui lui Hristos]: când îngerul exterminator se apropia, era îngrozit de sângele mielului și „sărea” peste casa aceea (în evreiește: pessah, care a dat „Paște”), păzind astfel viața primilor născuți ai evreilor (Ieș 12 și 13).
30. Adică Fiul lui Dumnezeu, dar într-o accepțiu­ne rituală și sacramentală, ca „jertfă”, ofrandă plăcută lui Dumnezeu [Tatăl]. Hristos este de­semnat astfel de către Ioan Botezătorul (In 1, 36), inspirat de Duhul Sfânt, după cum el în­suși mărturisește (In 1, 33-34).