• Joia Mare, în care Biserica pome­neşte Cina cea de Taină¹ şi arestarea lui Hristos,
• Vinerea Mare, când se face pome­nirea Patimilor, a morţii şi a îngropării lui Hristos,
• Sâmbăta Mare, marele sabat dum­nezeiesc [sufletul omenesc al lui Hristos unit cu dumnezeirea Sa se pogoară în Iad şi izbăveşte sufletele ţinute acolo de Satana], când nu ar trebui să se facă nici o slujbă. În Biserica primară, sărbătoarea pascală începea seara şi se termina la ră­săritul soarelui².

Toate Bisericile slujesc aceste taine ur­mând în mare acelaşi tipic şi bazându-se pe istorisirea evanghelică detaliată şi com­plexă. Diferenţele ţin de stil şi de forma riturilor.

În ceea ce priveşte Joia Mare, în Tradiţia universală este sărbătorirea Cinei celei de Taină³ (pe când tot restul săptă­mânii are un ton de penitenţă), pentru că este taina Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar s-a pus, atât în Răsărit, cât şi în Apus, o problemă practică, şi anume cea a dura­tei slujbelor. În momentul de faţă, se poa­te spune că riturile occidentale au regăsit vechea tradiţie de a sluji Cina cea de Taină seara, conform Evangheliilor⁴, urmată de „dezvelirea altarului”⁵, apoi de Utrenia din Vinerea Mare (numită „Întuneric”). În ri­turile orientale – şi mai ales în cel bizan­tin, care este pe de-a-ntregul mănăstiresc din secolul al XlV-lea – lungimea slujbe­lor determină cele mai multe parohii să slujească Cina cea de Taină în dimineaţa zilei de Joia Mare sau la prânz, pentru că privegherea de Vinerea Mare („Sfintele Patimi”) sunt cea mai lungă slujbă din an. Însă este o eroare biblică şi liturgică, de­oarece este vorba despre o liturghie de seară, care începe cu Vecernia, şi care deci ar trebui săvârşită la apusul soarelui.

Cum textele evanghelice sunt lungi şi complementare, există un acord aproape universal pentru folosirea la Cina cea de Taină a unei Evanghelii compuse (sau concordante)⁶, punând împreună extrase din cele patru Evanghelii pentru a face un text unic şi coerent. Aşa se petrece mai ales în ritul bizantin şi în ritul restaurat al gali­lor (cu o particularitate liturgică⁷). Această Evanghelie unică împrumută mult din cele ale lui Matei şi Marcu, care sunt martori oculari ai Cinei celei de Taină (Evanghelia lui Marcu e cea a lui Petru), iar rezultatul este o istorisire detaliată şi concordantă. Ioan nu vorbeşte despre Instituire⁸, deoare­ce şi-a redactat Evanghelia mult mai târziu, iar ceilalţi vorbiseră deja despre asta, dar este singurul care pomeneşte spălarea pi­cioarelor şi ultimul cuvânt al Domnului. Dimpotrivă, Sfântul Pavel aduce multe de­talii, deşi nu a fost martor ocular (el a pri­mit o arătare directă şi personală de la Hris­tos, prin Duhul Sfânt), în Evanghelia după Sfântul Luca (şi care, după Sfântul Irineu⁹ şi Eusebiu din Cezareea, este Evanghelia lui Pavel) şi în prima Epistolă către Corinteni (sunt trei elemente ale Instituiriinoastre li­turgice pe care avem de la Sfântul Pavel). Vom încerca, în măsura posibilului, să ne bazăm pe toate aceste texte.

Să situăm acum evenimentul în viaţa lui Hristos. După ce a predicat peste tot Evanghelia timp de trei ani, Domnul a „ur­cat la Ierusalim” – cetatea sfântă, simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu – pentru a să­vârşi mântuirea lumii. După Intrarea Sa împărătească şi mesianică (Floriile), a tre­buit să îndure o adevărată Patimă morală (înaintea Patimilor trupeşti) cu prilejul înfruntărilor verbale foarte dure cu „pre­oţii, cărturarii şi fariseii” şi chiar cu popo­rul. Acum ajungem la sărbătoarea Paştelui: aici este nodul tuturor lucrurilor.

Sărbătoarea de Paste era centrul re­ligiei evreieşti. Hristos vrea neapărat să sărbătorească acest ultim Paşte pămân­tesc cu ucenicii Săi - soborul apostolic - după cum precizează Sfântul Luca: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea, căci... de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârşit în împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 22, 15-16). El arată Apostolilor Săi înţelesul escatologic al celor pe care are să le plinească¹⁰.

„În ziua cea dintâi a Azimilor, când jertfeau Pastile¹¹”, ucenicii, care sunt evrei evlavioşi şi ştiu ce însemnătate dă Învăţătorul Paştelui, şi acelui Paşte în mod deosebit (le vestise cu câteva zile mai de­vreme că „Fiul Omului are să fie răstignit” – Mt 26, 2), Îl întreabă unde vrea să-l pe­treacă. Domnul le dă un răspuns tainic (vă va întâmpina un om, ducând un urcior cu apă; mergeţi după el, şi unde va intra, spu­neţi stăpânului casei: unde este odaia în care să mănânc Paştile împreună cu uce­nicii Mei? – Mc 14, 12-14). Aceasta ne aminteşte că sunt multe lucruri pe care nu le ştim şi că, dincolo de aparenţe, Dumnezeu este stăpânul tuturor lucruri­lor. El trimite pe Petru şi pe Ioan care pre­gătesc toate (Lc 22, 8). Sala respectivă este cunoscută sub numele de „Cenaclu” sau „Foişor”¹². Tradiţia o situează pe Muntele Sion¹³, în capătul de sud-vest al vechii ce­tăţi a Ierusalimului. Este vorba despre o „încăpere înaltă”, deci situată la etaj, care este mare şi bine aranjată, ceea ce era un semn de bogăţie. Proprietarul, al cărui nume nu este cunoscut, era desigur un personaj de seamă, care credea în Iisus, dar în taină¹⁴. Este interesant de notat că, pentru a institui taina Împărăţiei, Hristos a ales o sală foarte frumoasă, aşa cum se cuvine pentru un ospăţ de nuntă, căci „nunta Mirelui cu Biserica” este măreaţă şi dătătoare de bucurie. Ţelul vieţii ome­neşti este fericirea, în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Toate bisericile-temple sunt replici duhovniceşti ale Foişorului.

Domnul Se duce deci acolo cu întregul sobor apostolesc şi ospăţul pascal începe. Paştele evreiesc era o sărbătoare familia­lă, care se prăznuia printr-un ospăţ, în noap­tea de Paşte (de fapt la priveghere, aşa cum se petrece aici, pentru că Paştele evreiesc avea să cadă în anul acela într-o vineri, în ajun de sabat). Şi era nevoie de cel puţin 10   persoane pentru a-l sărbători, condiţie îndeplinită (Iisus şi cei Doisprezece = 13). Nu putea fi sărbătorit pe deplin decât la Ierusalim¹⁵, cetatea lui Dumnezeu, deoare­ce mielul – care era felul principal – trebu­ia jertfit, iar apoi fript la Templu, ceea ce se petrece probabil şi aici.

Ospăţul pascal era numit Seder(ceea ce corespunde aproximativ termenului la­tinesc ordo, „tipic”), deoarece trebuia ur­mat un ritual precis, a cărui esenţă fusese dată de Însuşi Dumnezeu lui Moise şi lui Aaron (Ieş 12, 1-28), cu rugăciuni succe­sive, cu cântece şi psalmi, cu istorisiri (cea a Ieşirii) şi cu consumarea unor mâncă­ruri cu caracter simbolic şi a vinului. Era vorba despre un „memorial” viu, care per­mitea fiecărui israelit să retrăiască izbăvi­rea dată de Dumnezeu poporului Său şi să se considere ca mântuit de Dumnezeu din robie „astăzi”. Se mânca în maniera ro­mană, lungiţi pe divane şi sprijiniţi în per­ne, în semicerc în jurul unei mese centra­le pe care erau aşezate mâncărurile (se vede aceasta pe mozaicurile vechi ce re­prezintă Cina cea de Taină¹⁶).

Este foarte probabil¹⁷ că Domnul a să­vârşit la începutul mesei spălarea picioa­relor. Era o tradiţie curentă în lumea greco-romană, pentru că pe vremea aceea se mergea mult pe jos, cu picioarele goale în sandale, şi era un gest de bună primire a spăla picioarele invitaţilor, însă aceasta era o  slujire rezervată robilor. Hristos a luat de bunăvoie locul unui rob¹⁸ pentru a ne izbăvi de robia păcatului şi de Satana. Pi­cioarele reprezintă, simbolic, tot ceea ce Omul întreprinde: spălând picioarele uce­nicilor Săi, Domnul le curăţeşte toată lucrarea¹⁹ şi îi îndeamnă să-I urmeze pilda, adică să se curăţească unii pe alţii (şi deci să se verifice unii pe alţii ca nişte fraţi). Le lasă astfel o comoară, lor, celor doispreze­ce viitori păstori ai Bisericii: când veţi fi învăţători pe urma Mea, faceţi ca Mine, adică fiţi ca nişte slu­jitori (învăţătură care, din păcate, va fi puţin urmată în istoria Bise­ricii...). Acest pream­bul la Euharistie este cu totul remarcabil şi aminteşte învăţătura Domnului cu privire la jertfa făcută lui Dumnezeu: mergi mai întâi de te împa­că cu fratele tău.

Apoi, după cei trei Sinoptici (Matei, Mar- cu şi Luca), Domnul a făcut revelaţia vânză­rii lui Iuda²⁰ (care se înţelesese deja cu ma­rii preoţi şi primise bani - Mt 26, 14-16), ceea ce I-a trezit o „tul­burare” (In 13, 21): ce durere, într-adevăr, pentru Învăţător să vadă că unul dintre ucenicii Săi Îl vinde, şi încă pe bani! În plan omenesc, Hristos nu este insensibil. Acest lucru nu a fost probabil perceput de toţi (cf. In 13, 27-30) şi nu a schimbat nimic, dar Învăţătorul a vrut să arate că ştia toate şi că avea să-Şi dea viaţa de bunăvoie.

În timpul mesei, Hristos va consacra succesiv pâinea si vinul ca Trupul și Sângele Său. În ambele cazuri, a săvârşit această minune de neînţeles în cadrul ri­tual al Paştelui evreiesc. După cântarea de psalmi de slavă²¹, cel care era în capul me­sei spunea o binecuvântare pentru fieca­re fel de mâncare, la începutul mesei. Aşa este şi pentru pâine. Aici este vorba de pâine azimă (care trebuia consumată îna­inte de şapte zile – Ieş 12, 15), nedospi­tă, deoarece evreii fuseseră alungaţi din Egipt de către Faraon în plină noapte, după exterminarea primilor născuţi ai egipte­nilor, iar coca nu avusese timp să se dos­pească: atunci au copt-o repede sub for­mă de pâini azime²². Hristos, care slujea Sederul, a spus binecuvântarea, a frânt pâi­nea şi a dat ucenicilor Săi, zicând: „Luaţi, mâncaţi”, dar mai adaugă „acesta este Trupul Meu”, frază atât de tainică pe care Apostolii o primesc fără a îndrăzni să pună întrebări²³.

În timpul Sederului pascal, care dura mult timp, se beau patru cupe de vin şi exista o binecuvântare pentru fiecare cupă, dintre care cea mai solemnă se rostea pen­tru cea de-a patra²⁴. Or, Sfântul Luca pre­cizează că Domnul a sfinţit vinul „la sfâr­şitul mesei”: deci era vorba de cea de-a patra cupă, care încheia ospăţul. Hristos spune: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legământului²⁵...” (Mt şi Mc). Sfântul Pavel adaugă: „al le­gământului celui nou²⁶” (Lc şi 1 Cor). Sfântul Matei urmează: „care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. Sfântul Pavel adaugă două lucruri impor­tante: „Aceasta să faceţi spre pomeni­rea Mea” şi: „de câte ori veţi mânca aceas­tă pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni” (1 Cor. 11, 25-26) [adică: veţi vesti că Şi-a dat viaţa pentru a mântui pe Om].

Există o diferenţă între cele două sfin­ţiri: fiecare Apostol a primit din mâna lui Hristos o bucată de pâine sfinţită şi a mân­cat-o; în timp ce, pentru vinul sfinţit, Dom­nul a întins cupa Sa Apostolilor, zicând: „Beţi dintru acesta toţi”, adică au băut toţi din acelaşi potir. Acest lucru va fi reluat în liturghia creştină antică. Aşa se petre­ce încă şi astăzi la împărtăşirea clerului, când fiecare preot primeşte de la episcop o părticică din scumpul Trup, dar toţi beau scumpul Sânge din acelaşi potir, ceea ce este un semn puternic de unitate şi împăr­tăşire. Consumând Trupul şi Sângele euharistic al lui Hristos, apostolii au intrat în comuniune cu El (orice masă este me­reu o împărtăşire între cei care participă la ea) şi s-au hrănit din El. Trupul şi Sân­gele lui Hristos sunt firea Sa omenească trupească: împărtăşindu-ne cu firea Sa omenească, noi ne împărtăşim cu firea Sa dumnezeiască, fiindcă amândouă sunt unite în persoana Sa, în ipostasul Său dum­nezeiesc de Fiu al lui Dumnezeu. Şi, îm- părtăşindu-ne cu unul din Treime, ne îm­părtăşim şi cu celelalte două Persoane, Tatăl şi Duhul. De fapt, este începutul în- dumnezeirii Omului.

Cele două alimente alese de Hristos sunt bogate în simboluri. Ele sunt amândouă exclusiv vegetale, amintind de hrana dată de Dumnezeu lui Adam şi Evei în Rai (ierburi cu seminţe [cereale] şi roa­dele pomilor [în afară de unul]): Hristos ne redeschide porţile Raiului. Pâinea era hrana vitală a oamenilor din Antichitate, iar vinul avea un caracter festiv şi, de ase­menea, igienic (era un medicament). Hristos este Cel care ne hrăneşte, ne vindecă şi ne călăuzeşte la bucuria desăvârşită, la fericirea veşnică.

Pâinea are o analogie cu organele corpului omenesc care sunt o structură (pâinea e compusă din coajă şi din miez, iar acest miez e făcut din mate­rie şi din vid, ca ato­mii). În timp ce vinul are o analogie eviden­tă cu sângele care cur­ge în vinele noastre şi care reprezintă viaţa.

Sângele este un sim­bol al duhului²⁷: via­ţa iarăşi este un dar al Duhului Sfânt. A ne împărtăşi cu sângele lui Hristos înseamnă şi a ne împărtăşi cu Duhul Sfânt, Care este viaţa lui Hristos-Omul. Pentru aceasta Hristos a spus „beţi dintru acesta toţi”: este vital. Cu toate acestea, Trupul şi Sângele euharistice ale lui Hristos nu sunt simboluri: sunt o realitate divino-umană: când Hris­tos spune „acesta este trupul Meu”, „aces­ta este sângele Meu”, este un logiondum­nezeiesc, un cuvânt dumnezeiesc ziditor. Dumnezeu „zice” şi lucrul „este”. De altfel, fraza menţionată de Sfântul Matei („care pentru mulţi se varsă spre iertarea păca­telor”) confirmă această importanţă a Sân­gelui lui Hristos, căci încă de a doua zi Domnul Îşi va vărsa efectiv Sângele pen­tru a mântui pe Om şi lumea. Poate părea curios că a spus „pentru mulţi” şi nu „pen­tru toţi”. Episcopul Ioan²⁸ răspundea: pen­tru că mântuirea nu e obligatorie, Omul este liber. Sângele se varsă pentru toţi cei care vor să fie mântuiţi: „mulţi” nu exclu­de pe „toţi”, dar respectă libertatea fiecă­ruia. Mai este şi o simbolică foarte boga­tă între, pe de o parte, grâul-pâinea şi via-vinul şi, pe de altă parte, Hristos şi Biserică („dacă grăuntele nu moare.”, „Eu sunt via, voi sunteţi mlădiţele...”, „Tatăl Meu este vierul.”) pe care nu avem posibilitatea de a o dezvolta aici.

În sfârşit, se cuvine să subliniem un alt aspect foarte important, cu caracter ecle- zial şi sacramental, şi care ne vine de la Sfântul Pavel: când Hristos spune „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”, El dă Apostolilor Săi o poruncă prin care se face transmiterea unei puteri dumnezeieşti, ace­ea de a sfinţi pâinea şi vinul ca Trupul şi Sângele lui Hristos. Este izvorul vieţii sa­cramentale a Bisericii. Or, tot în acest Foişor Hristos va transmite Apostolilor puterea de a lega şi de a dezlega, în seara de Paşte (cu patru zile mai târziu): aceasta înseam­nă că a dat viitorilor păstori ai Bisericii cele două puteri dumnezeieşti care sunt teme­iul preoţiei, puterea de a sfinţi darurile şi cea de a dezlega păcatele, în acelaşi loc, care este simbolul prin excelenţă al Bisericii. Taina preoţiei nu se poate săvârşi decât în Biserică şi în obşte.

Această minune nemaipomenită, aceas­tă „transformare” nemaiauzită este cu to­tul de neînţeles pentru mintea omenească: nimeni nu va putea vreodată să înţeleagă şi nici să expliciteze Euharistia. Ea este un act pur de credinţă: o primeşti sau nu o pri­meşti. Dumnezeu trebuie crezut pe cuvânt.

Lucru remarcabil, aceasta ne întoarce la originile noastre, la primii noştri părinţi, Adam şi Eva, care trebuiau să creadă pe Dumnezeu pe cuvânt, fără a înţelege, din iubire pentru El, şi să se ferească de rodul pomului cunoaşterii binelui şi răului. Pentru a putea intra în comuniune cu Dumnezeu, era nevoie mai întâi să se jertfească pe ei înşişi, oglindire a kenozei dumnezeieşti. Domnul, „la sfârşitul timpurilor”, ne adu­ce din nou în acest punct.

Înainte de a încheia, trebuie să sublini­em un aspect biblic remarcabil: există o similitudine aproape perfectă între cele două sărbători pascale, Paştele evreiesc cel vechi şi Paştele creştin cel nou şi veş­nic. În ambele cazuri, Dumnezeu a lăsat porunca pomenirii lucrării Sale înain­tea plinirii sale, pentru a arăta cu adevă­rat că planul Său cel mai dinainte de veci avea să se împlinească, orice s-ar întâmpla. În Ieşire, Duhul Sfânt arată lui Moise ceea ce poporul ales va trebui să facă pentru a fi apărat şi mântuit, şi în acelaşi timp po­menirea veşnică pe care va trebui s-o facă prin cântări de slavă (şi mai cu seamă Sederul pascal). Or, izbăvirea evreilor încă nu a avut loc. Hristos va instaura noul Paşte în cadrul ritual precis al celui vechi şi va arăta Apostolilor Săi pomenirea veşnică pe care vor trebui s-o facă pentru moartea [şi Învierea] Sa, pe când ele încă nu s-au săvârşit. Hristos face întocmai ceea ce spu­sese: nu suprimă Paştele cel vechi, care era o  preînchipuire, ci îl plineşte. Acest lucru explică singura diferenţă, vrednică de re­marcat, între cele două: Paştele evreiesc era centrat pe mielul pascal, pentru că sângele acestui miel jertfit îi izbăvise pe evrei²⁹, în timp ce mielul pascal nu ocupă niciun loc în Paştele cel nou (deşi acest aliment este prezent), pentru că Cel care slujeşte acest Seder este adevăratul Miel, Mielul lui Dumnezeu³⁰ jertfit pentru mântuirea lumii, care va mântui pe toţi oamenii prin însuşi Sângele Său.

Să încheiem printr-o remarcă duhovnicească. Euharistia nu pare mare lucru şi nu are o aparenţă impresionantă: mâncăm o bucăţică de pâine şi bem o gură de vin. Este aproape banal. Şi nu se întâmplă nimic, nu simţim nimic, în general nu există roade văzute, nici chiar nevăzute. Şi, cu toate acestea, ne împărtăşim cu Dumnezeu şi trăim începutul îndumnezeirii! Această taină este cu adevărat după chipul lui Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu Se propune şi nu Se impune: Se pogoară până la micimea noastră, Se adaptează nouă, veghind să nu ne înfricoşeze, şi aşteaptă cu răbdare să binevoim a lucra dimpreună cu harul Său pentru ca această sămânţă dumnezeiască pe care a arun­cat-o în noi să crească, să sporească şi să ne facă să ajungem la îndumnezeire.

A Lui fie slava în vecii vecilor!

Note:

1. „Cină” vine din latinescul cena, care înseamnă masa de seară. La romani, cina era masa prin-cipală. Ospeţele aveau loc aproape în fiecare seară.
2. Sâmbăta, după apusul soarelui, se intra în ziua biblică de duminică, deci de Paște. Se începea cu liturghia Botezului (liturghia de seară a Sfântului Vasile, în ritul bizantin, slujba apelor în Occident), apoi se slujea privegherea pascală toată noaptea și se termina cu liturghia de Paște duminică, la răsăritul soarelui. În tradiţia actuală, liturghia Botezului după Sfântul Vasile este săvârșită mai devreme sâmbătă dimineaţa, deși începe cu Vecernia și ar trebui să se slujească seara. Trecerea de la pocăinţă la bucurie, care se traduce prin schimbarea veșmintelor liturgice chiar înainte de Evanghelie, este o dovadă a acestui lucru.
3. În Occident, preoţii sunt în veșminte de lumină (alb și auriu). În Orient se pot folosi veșmintele de duminică (alb şi auriu) sau cele ro­şii (sărbătorile lui Hristos).
4. Când Iuda părăseşte Cina, Sfântul Ioan preci­zează: era noapte (In 13, 30). Într-adevăr, sederul pascal evreiesc avea loc mereu seara şi se termina noaptea târziu.
5. Simbolul arestării lui Hristos şi al judecării Sale: altarul – tron al lui Dumnezeu – este dez­velit, gol, aşa cum a fost şi Hristos.
6. Aceasta este de fapt o tradiţie foarte veche: pri­ma dintre ele a fost realizată de Tatian în seco­lul al II-lea, Diatessaronul.Este greu de reali­zat, deoarece cronologia şi uneori chiar derularea anumitor evenimente nu concordă întotdeauna în cele patru Evanghelii, însă este folositor, mai ales pentru marile sărbători de­scrise pe larg în cele patru Evanghelii.
7. Anumite biserici din Apus aveau tradiţia de a citi (sau psalmodia) Evanghelia din zilele Săp­tămânii Mari de mai multe persoane: faptul de a-l „interpreta” permitea asimilarea conţinutu­lui (nici un manual liturgic nu vorbeşte despre aceasta, dar se găseşte o urmă în anumite liturghiere romane, dintre care cel al P. Feder, din 1953). Episcopul Ioan de Saint-Denis [cf. nota 29] a integrat această tradiţie în ritul restaurat al galilor pentru Evanghelia concordantă din Joia şi Vinerea Mare (diaconul este cel care is­toriseşte, episcopul este Hristos, cântăreţii di­feritele personaje.). Efectul este impresio­nant şi foarte pedagogic.
8. Este vorba despre instituirea Euharistiei: este termenul folosit în cărţile liturgice occidenta­le pentru a desemna cuvintele de consacrare ale lui Hristos, care au fost reluate ca atare în toate riturile.
9. Sfântul Irineu al Lyonului (secolul al II-lea): Adv. H,III,1, 1; Eusebiu din Cezareea (seco­lul al IV-lea): Ist. bis.III, 4, 7.
10. Acest înţeles escatologic era deja anunţat în pilda Ospăţului ceresc (Mt 22, 1-14; Lc 14, 15-24), a cărui prefigurare o constituie pe pă­mânt Cina cea de Taină.
11. „Se jertfea Paştele” însemna jertfirea mielului pascal (la Templu). De asemenea, „a mânca Paştele” însemna, în primul rând, a mânca mie­lul pascal.
12. Cenaclul (din latinescul cenaculum:sufrage­rie sau etaj superior, fiindcă sufrageria se găsea în general la etaj), al cărui amplasament a fost atestat în secolul al IV-lea de către Sfântul Chiril al Ierusalimului, a fost cinstit foarte devreme de către creştini, pentru că reprezenta originea Bisericii. El a fost inclus într-o mare bazilică bizantină distrusă de către perşi în 614. Cruciaţii au reconstruit acolo o biserică, transformată în secolul al XIV-lea de către franciscani, dar care a fost confiscată de turcii otomani în se­colul al XV-lea pentru a face din ea o moschee. Resturile bisericii actuale datează din secolul al XIV-lea.
13. Sion: arheologii şi bibliştii estimează că ade­văratul deal al Sionului este „Ofel”, cetatea regelui David, la sud de Muntele Moria, mun­tele Templului. Dar, prin extindere, s-a dat mai pe urmă numele de Sion dealurilor care sunt la vest (şi chiar uneori întregului Ierusa­lim). Cum aici se găseşte Foişorul, aceasta a dat naştere unei expresii vestite: „Sion, maica Bisericilor”.
14. Ca, de exemplu, Iosif din Arimateea sau Nicodim.
15. Paştele era cea mai importantă dintre sărbăto­rile zise de pelerinaj, pentru care Legea impu­nea să se meargă la Ierusalim, la Templu. De fapt, existau delegaţii din provincii şi cetăţi care se duceau, ceea ce permitea o „rotaţie” a cre­dincioşilor.
16. Ca de exemplu cel al Sfântului Apolinarie de Ravena (secolul al VI-lea), care este o adevă­rată splendoare.
17. Sfântul Ioan, singurul care istoriseşte spălarea picioarelor, nu vorbeşte deloc despre institui­rea Euharistiei. Însă contextul permite a o situa în acest moment, fără însă a o putea afirma cu certitudine.
18. Se găseşte această expresie în cele două Liturghii, cea a galilor („a luat chip de rob”) şi cea a Sfântului Vasile („chip de rob luând”).
19. Hristos va avea picioarele ţintuite în cuie pe cru­ce, pentru a arăta că nu face voia Sa, ci pe cea a Tatălui Său ceresc, şi pentru a pune oamenii din nou pe drumul cel drept, către Cer.
20. După istorisirea Sfântului Ioan, care o situea­ză chiar după spălarea picioarelor.
21. Sederul pascal era mai întâi o laudă pentru izbăvirea lui Israel. Când Domnul a săvârşit înmulţirea pâinilor şi a peştilor – pildă preînchipuitoare a Cinei celei de Taină şi a liturghi­ei creştine – a început prin a da slavă lui Dumnezeu, Tatălui Său (In 6, 11). Pentru aceea creştinii vor lua obiceiul, începând din secolul al II-lea, să numească această taină Euharistie, termen grecesc care înseamnă mulţumire (dar înainte se spunea de obicei „Frângerea pâinii”).
22. De fapt, azimele istorice, cele din Ieşire, con­ţineau maia („frământătură”) [şi probabil sare], dar nu au avut timp să se dospească şi aceasta a rămas ascunsă. Aici se poate vedea un sim­bol al Duhului, Care nu era încă arătat („fră- mântătura” şi sarea sunt două simboluri ale Duhului Sfânt).
23. Dar este adevărat că Hristos îi pregătise cu mult înainte, după prima înmulţire a pâinilor, spu­nând, în cursul unui lung cuvânt, că El este Pâinea vieţii, care s-a pogorât din Cer, şi că această pâine era trupul Său: „dacă nu veţi mân­ca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (In 6, 35-57). Mulţi fuseseră şocaţi şi plecaseră de lângă El, însă Apostolii au rămas.
24. Cea de-a patra cupă era atât de solemnă, încât evreii spuneau că numai regele David ar fi fost vrednic să rostească binecuvântarea asupra ei: avea în mod clar un înţeles mesianic. Pe aceas­ta Mesia a schimbat-o în Sângele Său cel scump.
25. Se traduce uneori prin: legământul întru Sângele Meu. „Noul legământ”: în raport cu primul şi vechiul legământ, cel între Dumnezeu şi Avraam. Riturile occidentale (gal şi roman) au adăugat, în Instituire,termenul de „veşnic” („le­gământul cel nou şi veşnic”).
26. Acest lucru este atestat în Constituţiile apos­tolice(sfârşitul secolului al IV-lea): episco­pul dădea o părticică din scumpul Trup (în mână), iar un diacon ţinea potirul din care beau credincioşii. Episcopul Ioan de Saint-Denis [cf. nota 29] restaurase această tradiţie pentru potir în catedrala sa, la Liturghia din Joia Mare, ca pomenire a Cinei celei de Taină.
27. Sânge-suflet-duh. Dumnezeu zice: „sângele este sufletul” (Fac 9, 4 şi Deut 12, 23). Suflet şi duh sunt foarte adesea folosite unul în locul ce­luilalt în Biblie, ca principiu de viaţă. Or, în is­torisirea facerii Omului, Duhul Sfânt este cel care dă suflare de viaţă în nările Omului. Sângele şi suflarea sunt legate intim, chiar fiziologic: când se opresc [pentru sânge, din a circula] urmea­ză moartea; a-şi pierde sângele înseamnă a muri. Sângele este simbolul prin excelenţă al darului vieţii prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este viaţa fiecărei fiinţe omeneşti, ceea ce este adevărat şi pentru Iisus Hristos ca om; tot El este cel care învie firea omenească a lui Hristos (Serafimii Îl slăvesc în liturghia cerească numindu-L „Sfinte fără de moarte”). De unde realitatea duhovni­cească după care a ne împărtăşi din sângele lui Hristos, înseamnă a ne împărtăşi cu Duhul Sfânt. Acest lucru este vital.
28. Episcopul Ioan de Saint-Denis [Eugraf Kovalevsky] (1905-1970). Mai marele Frăţiei Sfântul-Fotie (1925-1950), restaurator al ritu­lui galilor (cu binecuvântarea Patriarhului Serghie al Moscovei) şi întemeietor al primei comunităţi ortodoxe de rit occidental în 1946. Hirotonit episcop pentru această obşte în 1964 de către Sf Ioan de Shanghai şi San Francisco.
29. Dumnezeu dăduse poruncă evreilor, prin Moise, să ungă uşorii şi pragul uşii caselor lor cu sângele mielului jertfit [preînchipuire a sân­gelui lui Hristos]: când îngerul exterminator se apropia, era îngrozit de sângele mielului şi „sărea” peste casa aceea (în evreieşte: pessah, care a dat „Paşte”), păzind astfel viaţa primilor născuţi ai evreilor (Ieş 12 şi 13).
30. Adică Fiul lui Dumnezeu, dar într-o accepţiu­ne rituală şi sacramentală, ca „jertfă”, ofrandă plăcută lui Dumnezeu [Tatăl]. Hristos este de­semnat astfel de către Ioan Botezătorul (In 1, 36), inspirat de Duhul Sfânt, după cum el în­suşi mărturiseşte (In 1, 33-34).