„Oamenii și neamurile, popoarele și rasele, cu toții fără deosebire se află înhămați în jugul timpului și spațiului. Încovoiați zi și noapte sub greutatea poverii (...), ei se târăsc, se clatină, (...) se prăbușesc și pier. (...) Aceasta este făptura omenească, aceasta este lumea, când nu le simt prin Hristos, când nu le văd întru Hristos. Dar cu El totul se schimbă: și eu, și lumea din jurul meu. De îndată ce Îl întâlnim, curge în om un șuvoi cu totul nou, ceva ce n-am simțit niciodată, nici n-am imaginat sau cunoscut. (... ) Atunci răsună în toate adâncurile lumii și în străfundurile omului un glas binefăcător și blând (...) care îi salvează pe cei căzuți, vindecă orice rană, alină orice suferință, ușurează orice povară și îndulcește orice amărăciune; astfel ne grăiește singurul Prieten al omului: «Veniți la mine, toți cei osteniți și împovărați, și eu vă voi da odihnă» (Mt 11,28)."

SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI, Omul si Dumnezeu-Omul

Toți prietenii pe care îi avem în această lume sunt prietenii făpturii noastre muritoare. Dar omul trupesc, care se veștejeș­te cu timpul și cunoaște soarta unui osân­dit la moarte, nu este ființa noastră reală. Trupul nostru vizibil nu este decât veș­mântul vremelnic și pieritor al omului lă­untric, veșnic și nemuritor, căci a fost fă­cut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De aceea să nu ne pierdem niciodată curajul, căci „chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoiește din zi în zi. Căci necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veș­nică covârșitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice” (2 Cor. 4, 16-18). Ființa reală a omului nu este trupul lui muritor, ci Du­hul lui Dumnezeu Care îi dă ființa și via­ța, și fără de care omul nu este nimic: „Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dum­nezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1 Cor. 3, 16).

Acest cuvânt al Apostolului Pavel este bine cunoscut de toți creștinii, care l-au citit sau auzit în repetate rânduri. Dar chiar dacă suntem încredințați că Duhul lui Dumnezeu locuiește în noi, acest cuvânt rămâne literă moartă atâta timp cât gândim, acționăm și trăim ca și cum omul muritor ar fi ființa noastră re­ală. Cel sau cea pe care îl/o numesc „eu” nu sunt eu, ci identificarea mea cu tru­pul meu de carne.

Dumnezeu ocupă, de cele mai multe ori, o poziție periferică și șubredă în min­tea și viața omului modern, a cărui exis­tență este în întregime centrată pe făptu­ra lui muritoare. Îndepărtându-se de Dumnezeu, omul se îndepărtează în ace­lași timp de ființa lui reală și se identifică cu acel individ limitat în timp și spațiu care merge la școală, alege o meserie, se căsătorește, face copii, îmbătrânește și moare, în timp ce o nouă generație reia același ciclu și tot așa până la sfârșitul vea­curilor... Albert Camus descrie în câteva rânduri absurditatea acestui mod de via­ță mașinal și repetitiv, asemănător cu ac­tivitatea furnicilor: „Trezirea din somn, tramvaiul, patru ore de birou sau de uzină, masa de prânz, tramvaiul, patru ore de lu­cru, masa de seară, somnul și luni marți mier­curi joi vineri și sâmbătă aceeași cadență (...) Trăim cu gândul la viitor: «mâine», «mai târziu», «când vei avea o situație», «vei înțelege cu vârsta». Ce minunate năs­cociri! Căci, în ultimă instanță, nu ne așteap­tă decât moartea (...)”. Omul „aparține tim­pului, și în spaima care-l cuprinde el își recunoaște cel mai mare dușman” (A. Camus, Mitul lui Sisif).

Dacă timpul este dușmanul nostru cel mai mare, atunci omul pieritor este și el dușmanul nostru, fiind robit timpului și sortit distrugerii finale. Fractura funda­mentală a conștiinței omenești provine tocmai din faptul că sufletul nostru nemu­ritor se revoltă împotriva făpturii pieritoare și refuză să se identifice cu aceasta. Dacă omul muritor nu este adevărata mea fiin­ță, atunci nici prietenii acestui om nu sunt adevărații mei prieteni. Singurul prieten al ființei noastre nemuritoare este Dumnezeu. Numai El cunoaște persoana noastră reală, care rămâne de cele mai mul­te ori neștiută de omul lumesc: „Prin mine însumi nu știu nimic. Hristos este toată cu­noașterea mea, toată înțelegerea mea. (...) În ceea ce mă privește, am pus la temelia vie­ții mele Revelația cea de Sus și nu diversele speculații venind de jos. Iar Revelația cea de Sus ne vorbește despre om ca fiind făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie, Ipostaza, sta­rea omului îndumnezeit).

Tot așa cum omul muritor nu este omul real, lumea vizibilă, în care totul trece, se veștejește și moare, nu este lu­mea reală. Toate culturile tradiționale au conceput omul și lumea nu ca pe o realitate de sine stătătoare, creată prin propriile ei mijloace, ci ca fiind creația și manifestarea unei puteri divine și a unei forme de existență veșnică și ne­schimbătoare, în care își află ființa și re­alitatea lucrurile trecătoare și făpturile pieritoare: „Conștiința unei lumi reale și semnificative este indisolubil legată de des­coperirea dimensiunii sacre a existenței. Prin experiența sacrului, spiritul omenesc a putut face diferența între ceea ce se reve­lează ca fiind real, puternic, îmbelșugat și semnificativ, și ceea ce este lipsit de aceste calități, adică fluxul haotic și primejdios al lucrurilor, aparițiile și disparițiile lor în­tâmplătoare și lipsite de sens” (Mircea Eliade, Nostalgia originilor).

Această reîntoarcere la haos este tră­sătura distinctivă a epocii moderne, domi­nată de științele materiei care se situează la nivelul cel mai de jos și mai rudimentar al realității și care, impunându-și suprema­ția asupra celorlalte forme de cunoaștere, au desacralizat omul și lumea și au instau­rat un model antropologic potrivnic omu­lui, conform căruia trupul muritor este fi­ința noastră reală, iar existența pământească, ce ne duce în mod inevita­bil la moarte, singura formă de viață posi­bilă. Dat fiind că științele materiei nu pot cunoaște decât lucrurile pieritoare și tru­purile muritoare, adevărul lor suprem nu poate fi decât moartea. Cu alte cuvinte, modelul antropologic al omului lipsit de dimensiunea lui divină este cel al unui con­damnat la moarte care nu cunoaște moti­vul acestei sentințe nemiloase și nedrepte: „În limitele celor trei dimensiuni ale vieții noastre psihice, în limitele vieții noastre pă­mântești, nu există răspuns, nici adevăr, nici dreptate omenească sau divină. Niciun leac nu poate tămădui rana sângerândă a inimii. (...) Eu văd viața ca pe un pumnal care mă străpunge, ca pe o otravă care mă arde; o văd aidoma cu soarta lui Iov, lăsat, pentru un anume timp, pradă diavolului” (Maica Maria Skobțova, Naștere și moarte).

Lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, omul nu poate face nimic, nici pentru a se salva pe sine însuși, nici pentru a-i salva pe cei­lalți: „Că puterea este a lui Dumnezeu” (Ps. 61, 11). „Dar deșertăciune sunt fiii oameni­lor, mincinoși sunt fiii oamenilor; în balanță, toți împreună sunt deșertăciune” (Ps. 61, 9).

Nicio lucrare omenească, nicio revo­luție, nicio știință, nicio reformă econo­mică, socială, politică nu vor pot salva o lume care s-a îndepărtat de Dumnezeu. Toate căile de salvare pe care ni le propun sistemele filozofice, politice, științifice etc. bazate pe principii materialiste și ateiste sunt înșelătoare și inadaptate naturii ome­nești, căci „acolo unde nu este Dumnezeu, nici omul nu este”(P. Evdokimov - Vârstele vieții duhovnicești).

Cultura modernă, așa-zis „umanistă” care a făcut din omul muritor un idol, este în realitate o cultură vrăjmașă omului, dat fiind că ea ne face să credem că moartea și neantul sunt destinația finală a existenței omenești: „Iată un om care a trăit, a studi­at, a pătimit, s-a entuziasmat, a iubit, iar acum totul să fie sfârșit, ca și cum n-ar fi existat ni­ciodată?” (Părintele Alexandre Schmemann, Voi toți, care sunteți însetați).

Adevăratul prieten al omului nu este omul, ci Dumnezeu, căci numai El poate da un sens existenței noastre și ne poate dărui, după moartea trupească, o altă via­ță care nu va se va sfârși niciodată. Nenumăratele noastre griji, obligații și ac­tivități lumești nu trebuie să ne facă să pierdem cu vederea că singurul scop real al existenței noastre nu este omul muri­tor, ci Dumnezeu: „Să nu gândești și să nu făptuiești nimic fără ca ținta ta să fie întru Dumnezeu. Căci cel care călătorește fără țin­tă se ostenește degeaba”(Marcu Ascetul - Despre legea duhovnicească).

Toți cei care cred că lucrurile lumești – bogăția, plăcerile, succesul, celebritatea, dragostea trupească etc. – le vor aduce fe­ricirea și vor putea da un sens existenței lor au luat o cale rătăcită și își irosesc în zadar puterile. Ei nu vor afla niciodată ceea ce caută, iar sufletul lor va rămâne veșnic înfometat, căci „Căci numai Dumnezeu poate împlini toate dorințele omului” (Starețul Tadei, Pace și bucurie în Duhul Sfânt).

Prietenii omului muritor devin duș­manii lui dacă sporesc și întăresc lanțuri­le ce îl țin legat de această lume trecătoa­re, unde soarta lui este cea a unui condamnat la moarte. Dumnezeu este sin­gurul prieten al omului nemuritor, căci El „nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii” (Mt 22, 32).

Åžtiința vieții nu este biologia, ci credința în Dumnezeu. El este viața vieții noastre, Ființa veșnic vie înlăun- trul trupului nostru muritor, izvorul vieții fără de moarte de care sufletul nostru este însetat, căci „este firesc ca sufletul, făcut după chipul lui Dumnezeu, să năzuiască la asemănarea cu Dumnezeu” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.): „Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineață. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu și ne­umblat și fără de apă. Așa în locul cel sfânt m-am arătat Å¢ie, ca să văd puterea Ta și slava Ta. (...) Că ai fost ajutorul meu și întru acoperământul aripilor Tale mă voi bucura” (Ps. 63, 1-3, 7-8).