Adaugat la: 6 Martie 2015 Ora: 15:14

Interviu cu Ion Minoiu

A.I.: Domnule Ion Minoiu, cum ați tre­cut de la conducerea unei orchestre la muzi­ca psaltică?

I.M.: Foarte natural. În primul rând, n-am condus orchestre permanent, diri­jatul a fost doar una dintre specializările pe care le-am studiat. În al doilea rând, a fost un simțământ pe care l-am avut de mult timp. Muzica clasică era pentru mine deosebită și elevată, dar n-avea un funda­ment duhovnicesc mai adânc și nici o des­chidere către Adevărul revelat așa cum și le dorea sufletul meu. Am apreciat întot­deauna frumusețea ei, însă am simțit că am nevoie de altceva, că duhul omului tin­de către ceva mai mult decât tot ceea ce-i poate oferi lumea asta. Muzica clasică mă reținea aici,în lumea zbuciumului patimi­lor. Auzind după anii ’90 cântare psaltică, am făcut și un fel de legătură cu copilăria mea. Mi-aduc aminte că la bunici, de Bobotează sau în preajma altor praznice, preotul și dascălul veneau sus pe deal cu icoana și cu botezul. Declamarea, cânta­rea lor mi-au rămas adânc întipărite în su­flet, precum mi-au rămas și imaginile, su­netele și mirosurile copilăriei. Cântarea bisericească, însă, nu era doar o amintire din copilărie, ci era ceva ce te putea pro­pulsa în altă direcție și mai sus decât ori­ce muzică de orchestră. Nici măcar nu era vorba doar de muzică, ci de o împletire a ei cu cuvântul poetic, cu rugăciunea; ba, chiar mai mult, de un contact pe care ru­găciunea te ajuta să-l faci cu Dumnezeu.

A.I.: Unde vă aflați, erați în România când ați făcut trecerea?

I.M.: Nu, în Anglia. Am plecat din Anglia la un moment dat, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate câte mi-a dăruit. Îmi dădusem seama de mult că îmi doresc altceva decât ceea ce-mi putea oferi lumea muzicală artistică.

A.I.: Dar ați început acolo, în Anglia?

I.M.: Da. Am început multe lucruri oarecum accidental în viața mea. Sigur că nu există accidente la Dumnezeu, dar de multe ori am fost pus în situații care păreau ac­cidentale. Fiind muzician pe vremea aceea și ducându-mă și la biserică, au fost situa­ții în care, sâmbătă seara, la biserica românească nu erau cântăreți. Preotul, aflând că sunt muzician, m-a pus la strană. Eu, neștiind cântarea tradițională bisericească, am cântat ani de zile așa cum am putut, până când, la un moment dat, am devenit psalt la două catedrale grecești din Londra. A fost și o rânduială dumnezeiască, pentru că la una dintre catedrale a venit chiar atunci un ieromonah din Salonic, tuns în Sfântul Munte Athos, la chilia părintelui Gherasim Mikraghiannanitul, cel mai mare imnograf athonit cvasicontemporan. Părintele Nektarios slujea zilnic Dumnezeiasca Liturghie și i-am devenit cântăreț. Pe lângă slujbele zilnice se adăugau cele de obște și priveghe­rile pe care le făceam alături de psalți experimentați. Astfel, am început să învăț ethosul și ifosul psaltichiei, pentru că notația am învățat-o singur. Prin ifosvreau să spun sti­lul, nu mă refer la conotațiile pe care acest cuvânt le-a dobândit mai târziu. După ce m-am întors în țară – de fapt, m-am întors în mai multe locuri – am avut o relație foar­te rodnică cu membrii grupului Nectarie Protopsaltul. Discutând, înregistrând, cân­tând împreună cu ei, iar mai apoi în Athos, făcând același lucru alături de psalți cu foar­te multă experiență, m-am mai maturizat. Dar bineînțeles că acesta este un proces care nu s-a încheiat nici acum. Nu pot spune că, gata, am ajuns la vârf, pentru că atunci cred că am și dat înapoi.

A.I.: Si unde v-ați îmbogățit această experiență în Sfântul Munte?

I.M.: În mai multe locuri. Firește, trebuie să ținem cont de un lucru foarte impor­tant: un muzician antrenat de mic are o cu totul altă percepție și experiență decât un om care n-a avut parte de un antrenament muzical specializat. Mie nu a trebuit să-mi explice cineva cum se cântă psaltichia, am început eu singur să-mi dau seama ce fac psalții. De multe ori un psalt nici nu e neapărat și un bun dascăl. Harul dăscăliei, cel pedagogic, nu e totuna cu harul cântatului, dar dacă tu ai o ureche formată și spirit de observație, poți să ,,furi”. Åži tot așa, nu doar furând, ci și discutând cu psalții, filmând, înregistrând, consultând diverse tipărituri psaltice, am început să înțeleg mai adânc ,,fenomenul”. Specializarea în muzică veche și cercetările etnomuzicologice pe care le-am făcut în trecut mi-au fost și ele de mult folos. Am avut și avantajul că începusem să mă descurc puțin mai bine în limba greacă și atunci oamenii s-au deschis și mai mult, pentru că am putut comunica. Din aceste experiențe a rezultat și un material documentar bogat, foarte folositor nu numai mie, ci și altora. După cum ați văzut, am început deja să îl fac public prin cuvân­tări. M-am gândit să-l și rânduiesc cu tim­pul, dar ia foarte mult timp să-l pui în rân- duială așa încât cei interesați să se poată folosi de el.

A.I.: Pentru că el se și îmbogățește, bă­nuiesc, cu timpul, acest material.

I.M.: Da, se îmbogățește, dar mai greu se rânduiește. Însă, puțin câte puțin, ies la iveală lucruri noi.

A.I.: Si dumneavoastră sunteți șipsalt, și dascăl de muzică psaltică.

I.M.: Eu nu m-am considerat nicioda­tă un psalt, așa cum se zice că aș fi. Mai degrabă dascăl... și asta din cauză că pre­dau în mai multe locuri, la mai multe mă­năstiri din țară, din Athos, din alte țări. Psalt am ajuns, v-am spus, accidental. Nu m-am gândit niciodată să-mi perfecționez vocea și să ajung solist, nu asta m-a preo­cupat pe mine, ci mai mult relația cântă­rii cu celelalte expresii ale credinței, cu ru­găciunea, adică relația cu cuvântul duhovnicesc, despre a cărui încărcătură v-am vorbit și ieri-seară; cuvânt care are menirea și puterea de a te conecta la adi­erea Duhului.

A.I.: Tocmai, vorbiți-nepuțin despre în­semnătatea muzicii psaltice în viața biseri­cească.

I.M.: Vedeți, noi vorbim mai degrabă de cântare decât de muzică, pentru că îm­pletim glasul cu cuvântul. Cântarea este o jertfă duhovnicească cuvântătoare pe care omul o aduce lui Dumnezeu. Este și una dintre formele de expresie și mărtu­risire a credinței, nu întâmplător aleasă pentru slujbele de obște; pentru că are un impact foarte mare asupra omului. Am vorbit ieri puțin chiar și despre impactul fizic pe care vibrația și ritmul îl au asupra omului. Impactul acesta se amplifică dacă asociem cele două dimensiuni cuvântu­lui dumnezeiesc, duhovnicesc. Adică atin­gem un cu totul alt nivel de expresie și de înțelegere atunci când propovăduim cu­vântul prin cântare. Vreau să spun: cânta­rea ne ajută să experimentăm prin trăire cuvântul dumnezeiesc, nu doar să-l înțe­legem noțional. Nu mă refer la orice fel de cântare, ci la cea rânduită și cizelată de-a lungul veacurilor sub călăuzirea și in- suflarea Duhului Sfânt. Făurirea cântării bisericești este o lucrare dumnezeiască și omenească. Da, o lucrare teandrică, cum se numește ea în teologie. Cântarea are și un rol terapeutic, așa după cum am vor­bit. Pentru că ritmul și melosul, dacă sunt redate bine – și subliniez asta – dacă sunt redate bine, au rolul de a ne tămădui de starea neorânduielii lăuntrice. După cum știm, neorânduiala este ,,icoana” patimi­lor omului. Dacă sunt redate așa cum tre­buie, după putințele noastre, bineînțeles, nu la un nivel de scenă sau de înregistrări de disc, cântările ne pot pune-n rânduia- lă. Duhul Sfânt e rânduială, și atunci se poate întâmpla ca El să se pogoare la omul care s-a pus lăuntric în rânduială. Nu nea­părat, însă. Cântarea nu e o tehnică ce-L obligă pe Dumnezeu să Se pogoare, pentru că Duhul Lui suflă unde vrea, dar te poate acorda la frecvența unei vibrații de la care începi să-I simți adierea. Poate să-ți aducă în suflet o stare de pocăință, o stare de înțe­legere a celuilalt, din cauza puterii de acțiune a cuvântului duhovnicesc înveșmântat în melosul ce răspândește mireasma smereniei. Vedeți, cântarea de grup e foarte im­portantă, pentru că, în principiu, ar trebui să ne acordăm unii cu alții atunci când cân­tăm, chiar din punct de vedere fizic, adică ritmic, intonațional, la nivelul intensității, al volumului – cât de tare cântăm și așa mai departe. Apoi, toate cele trupești vor duce spre unirea duhovnicească. Trup fiind noi, oamenii, nu putem trece peste trup, nu-l putem nesocoti. Pornim așadar de la cele trupești ca să ajungem la cele duhovnicești. O spune Sfântul Ioan Damaschinul și mulți alți Sfinți ai Bisericii. Cântarea ajută foar­te mult în slujbele de obște. Sigur că nu toți au aceeași atitudine față de ea și nu toți au nevoie de ea. Unii se pot conecta la lucrarea harului altfel. Însă aceia, până la urmă, sunt rari. Pe noi ne interesează slujbele de obște, pentru că aici vine poporul lui Dumnezeu, aici se adună în biserică și trebuie să slujească împreună, să aducă o jert­fă cuvântătoare lui Dumnezeu. Deci, nu întâmplător s-a ales cântarea pentru a se ex­prima lexical și muzical credința. Nu degeaba s-a ales icoana pentru a se exprima și propovădui vizual credința. Se pot spune foarte multe. De pildă, credem că icoana este o formă de expresie mai directă și nemijlocită decât cântarea. Sunt totuși anumite situații în care un singur imn poate expri­ma ceea ce vizual se poate exprima doar prin patru imagini diferite. Mă gândesc la momentul în care Hristos, după ce a mu­rit pentru noi, era prezent în patru locuri distincte: ,,în iad cu sufletul, în mormânt cu trupul, în rai cu tâlharul si pe tron îm­preună cu Tatăl"

A.I.: Deci considerați că exprimarea este mai complexă prin cântarea psaltică decât prin iconografie?

I.M.: Nu e vorba de complexitate aici, ci mai degrabă de complementaritate. Două expresii, una vizuală si alta noțional-auditivă, izvorâte din aceeași credin­ță. Ele se completează reciproc și trebu­iesc trăite. Ca să-l miști lăuntric pe om, nu o  poți face numai prin concepte cerebra­le. Trebuie să-i atingi și simțirea, ca să-i provoci o trăire. Din moment ce tu nu doar pronunți un cuvânt sau un text, ci îi dai și un ritm, îi subliniezi sensul și accen­tele tonice printr-o linie melodică, deja intri pe un cu totul alt nivel de expresie. Nu-i vorba de complexitate. Sigur că, până la urmă, un text cântat e mai complex de­cât unul rostit, dar cu toate acestea te atin­ge mai direct și, cum să spun, la un nivel mai adânc. Asta doar în cazul în care în­veșmântezi textul cântat și cu credință. Doar atunci cuvântul devine jertfă cuvân­tătoare pe care o aduci lui Dumnezeu tră- ind-o și cu simțurile. Altfel, rămâne doar artă sau, mai rău, un automatism ce va duce la plafonare, la inerție: ucigașele vie­ții duhovnicești. La fel și icoana; doar pri­vită cu credință își va împlini adevărata ei menire.

A.I.: Si când spuneți că această cântare psaltică trebuie să fie „bine făcută”, la ce vă referiți?

I.M.: Păi, adică așa cum a rânduit-o Biserica în Duhul Sfânt, nu cum a fost remodelată de diferite mode sau tendințe politico-estetice. Cel mai de folos pentru mântuire e să ne însușim cu toată puterea noastră formele de expresie neaoșe ale Bisericii, pentru că de multe ori ne distan­țăm de ele, nu mai simțim, nu mai înțele­gem bisericește și până la urmă ne înstră­inăm cu totul. Să nu uităm însă că doar Biserica ne antrenează să distingem fru­musețea nepieritoare de cea înșelătoare și Chipul adevărat al Mântuitorului de cel al învățătorilor mincinoși.

A.I.: Deci vă referiți la o acrivie teologi­că? Pentru că la un moment dat ne-ați vor­bit de accentul care trebuie să fie bine pus, si așa mai departe, adică ați dat niște exemple concrete de acest „bine făcut”.

I.M.: Acrivia teologică există deja în cântare, acolo este acrivia teologică. Acrivia psaltului constă în acuratețea cu care propovăduiește cele scrise în cântări. Nu este acuratețea unui artist care vrea să impre­sioneze prin calitățile lui pe ceilalți, ci ne voința de a se îmbiba, de a se umple de Tradiția Bisericii până ce dă pe afară din belșug, până ce Tradiția, adică Duhul Sfânt, va izvorî și prin el. Åži asta înseam­nă foarte mult exercițiu, adică asceză. Îți antrenezi chiar și vocea, și urechea, și sim­țul ritmului, și dicția, pentru că ești pus acolo pentru a propovădui cuvântul dum­nezeiesc către toți cei adunați în biserică. Åži dacă n-o faci bine, cuvântul acesta, deși cuvânt cu putere multă, nu se aude clar, nu pătrunde până la inima credincioșilor. Poți produce chiar și neorânduieli, pe care creștinul le va resimți în biserică.

A.I.: Deci când vorbiți de „facere”, vă referiți la interpretare, de fapt.

I.M.: Nu e interpretare, este o trăire, o  simțire înțelegătoare a cuvântului. Interpretarea e mai degrabă a artiștilor și a actorilor. Vedeți, în Athos, de pildă, sunt foarte mulți părinți, în special pe la chi­lii, care nu au ureche muzicală și, din punct de vedere tehnic sau artistic, cân­tarea lor e de slabă calitate; dar în niciun moment al slujbelor nu mă plictisesc ală­turi de ei și nici nu sunt deranjat de ceva. Simt că în inima lor se roagă, adică par­ticipă total la cuvânt. Ei trăiesc cuvântul pe care-l rostesc, nu-l interpretează. Ä‚sta e lucrul bine făcut: participi cu totul la ceea ce faci. Nu vorbesc despre o perfec­țiune strict tehnică aici. Sunt destui cân­tăreți perfecționiști din punct de vedere tehnic care cântă superb. Unii dintre ei, însă, te pot obosi sau chiar secătui duhovnicește. Eu nu mă pot ruga cu ușurin­ță la astfel de slujbe, pentru că simt că se amestecă acolo un altfel de duh, străin smereniei creștinești. Pe de altă parte, nu înseamnă nicidecum că o cântare e trăi­tă duhovnicește doar atunci când e reda­tă prost. Dimpotrivă, e foarte important să tindem spre o redare cât mai bună a cântărilor, mai ales când avem de-a face cu cântări bisericești. În caz contrar, im­pactul cântării poate fi și el contrar celui așteptat, mai ales în bisericile din lume. Mă gândesc acum la un caz celebru din muzica clasică: Simfonia a 9-a de Beethoven. Această lucrare, considerată astăzi o capodoperă a culturii muzicale occidentale, a fost dirijată în primă audi­ție chiar de către autor. Însă Beethoven era deja surd la acea dată. N-auzea nimic din ceea ce se întâmpla în orchestră și se pare că falsurile și decalajele ritmice tre­ceau peste măsura suportabilității. Rezultatul: un fiasco total! Întâmplarea aceasta nu-i știrbește lucrării valoarea în sine, ci, mai degrabă, ne poate spune nouă ceva despre cât de importantă e calitatea în slujirea bisericească. Aici intervine acrivia, însă întotdeauna bine cumpănită de grija de-a nu ieși din duhul Bisericii și de-a da în alte ifose. Ifose folosit acum cu sensul pe care l-a dobândit astăzi în lim­ba română. Conștiința că prin cântare aducem Domnului jertfă cuvântătoare, adică dar dintr-un dar făcut de Dumnezeu doar omului, trebuie zidită, cultivată prin mult efort până ce devine a doua natură, dacă pot să spun așa.

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni