A.I.: Dar aţi început acolo, în Anglia?

A.I.: Pentru că el se şi îmbogăţeşte, bă­nuiesc, cu timpul, acest material.

I.M.: Da, se îmbogăţeşte, dar mai greu se rânduieşte. Însă, puţin câte puţin, ies la iveală lucruri noi.

A.I.: Si dumneavoastră sunteţi şipsalt, şi dascăl de muzică psaltică.

I.M.: Eu nu m-am considerat nicioda­tă un psalt, aşa cum se zice că aş fi. Mai degrabă dascăl... şi asta din cauză că pre­dau în mai multe locuri, la mai multe mă­năstiri din ţară, din Athos, din alte ţări. Psalt am ajuns, v-am spus, accidental. Nu m-am gândit niciodată să-mi perfecţionez vocea şi să ajung solist, nu asta m-a preo­cupat pe mine, ci mai mult relaţia cântă­rii cu celelalte expresii ale credinţei, cu ru­găciunea, adică relaţia cu cuvântul duhovnicesc, despre a cărui încărcătură v-am vorbit şi ieri-seară; cuvânt care are menirea şi puterea de a te conecta la adi­erea Duhului.

A.I.: Tocmai, vorbiţi-nepuţin despre în­semnătatea muzicii psaltice în viaţa biseri­cească.

I.M.: Vedeţi, noi vorbim mai degrabă de cântare decât de muzică, pentru că îm­pletim glasul cu cuvântul. Cântarea este o jertfă duhovnicească cuvântătoare pe care omul o aduce lui Dumnezeu. Este şi una dintre formele de expresie şi mărtu­risire a credinţei, nu întâmplător aleasă pentru slujbele de obşte; pentru că are un impact foarte mare asupra omului. Am vorbit ieri puţin chiar şi despre impactul fizic pe care vibraţia şi ritmul îl au asupra omului. Impactul acesta se amplifică dacă asociem cele două dimensiuni cuvântu­lui dumnezeiesc, duhovnicesc. Adică atin­gem un cu totul alt nivel de expresie şi de înţelegere atunci când propovăduim cu­vântul prin cântare. Vreau să spun: cânta­rea ne ajută să experimentăm prin trăire cuvântul dumnezeiesc, nu doar să-l înţe­legem noţional. Nu mă refer la orice fel de cântare, ci la cea rânduită şi cizelată de-a lungul veacurilor sub călăuzirea şi in- suflarea Duhului Sfânt. Făurirea cântării bisericeşti este o lucrare dumnezeiască şi omenească. Da, o lucrare teandrică, cum se numeşte ea în teologie. Cântarea are şi un rol terapeutic, aşa după cum am vor­bit. Pentru că ritmul şi melosul, dacă sunt redate bine – şi subliniez asta – dacă sunt redate bine, au rolul de a ne tămădui de starea neorânduielii lăuntrice. După cum ştim, neorânduiala este ,,icoana” patimi­lor omului. Dacă sunt redate aşa cum tre­buie, după putinţele noastre, bineînţeles, nu la un nivel de scenă sau de înregistrări de disc, cântările ne pot pune-n rânduia- lă. Duhul Sfânt e rânduială, şi atunci se poate întâmpla ca El să se pogoare la omul care s-a pus lăuntric în rânduială. Nu nea­părat, însă. Cântarea nu e o tehnică ce-L obligă pe Dumnezeu să Se pogoare, pentru că Duhul Lui suflă unde vrea, dar te poate acorda la frecvenţa unei vibraţii de la care începi să-I simţi adierea. Poate să-ţi aducă în suflet o stare de pocăinţă, o stare de înţe­legere a celuilalt, din cauza puterii de acţiune a cuvântului duhovnicesc înveşmântat în melosul ce răspândeşte mireasma smereniei. Vedeţi, cântarea de grup e foarte im­portantă, pentru că, în principiu, ar trebui să ne acordăm unii cu alţii atunci când cân­tăm, chiar din punct de vedere fizic, adică ritmic, intonaţional, la nivelul intensităţii, al volumului – cât de tare cântăm şi aşa mai departe. Apoi, toate cele trupeşti vor duce spre unirea duhovnicească. Trup fiind noi, oamenii, nu putem trece peste trup, nu-l putem nesocoti. Pornim aşadar de la cele trupeşti ca să ajungem la cele duhovniceşti. O spune Sfântul Ioan Damaschinul şi mulţi alţi Sfinţi ai Bisericii. Cântarea ajută foar­te mult în slujbele de obşte. Sigur că nu toţi au aceeaşi atitudine faţă de ea şi nu toţi au nevoie de ea. Unii se pot conecta la lucrarea harului altfel. Însă aceia, până la urmă, sunt rari. Pe noi ne interesează slujbele de obşte, pentru că aici vine poporul lui Dumnezeu, aici se adună în biserică şi trebuie să slujească împreună, să aducă o jert­fă cuvântătoare lui Dumnezeu. Deci, nu întâmplător s-a ales cântarea pentru a se ex­prima lexical şi muzical credinţa. Nu degeaba s-a ales icoana pentru a se exprima şi propovădui vizual credinţa. Se pot spune foarte multe. De pildă, credem că icoana este o formă de expresie mai directă şi nemijlocită decât cântarea. Sunt totuşi anumite situaţii în care un singur imn poate expri­ma ceea ce vizual se poate exprima doar prin patru imagini diferite. Mă gândesc la momentul în care Hristos, după ce a mu­rit pentru noi, era prezent în patru locuri distincte: ,,în iad cu sufletul, în mormânt cu trupul, în rai cu tâlharul si pe tron îm­preună cu Tatăl"

A.I.: Deci consideraţi că exprimarea este mai complexă prin cântarea psaltică decât prin iconografie?

I.M.: Nu e vorba de complexitate aici, ci mai degrabă de complementaritate. Două expresii, una vizuală si alta noţional-auditivă, izvorâte din aceeaşi credin­ţă. Ele se completează reciproc şi trebu­iesc trăite. Ca să-l mişti lăuntric pe om, nu o  poţi face numai prin concepte cerebra­le. Trebuie să-i atingi şi simţirea, ca să-i provoci o trăire. Din moment ce tu nu doar pronunţi un cuvânt sau un text, ci îi dai şi un ritm, îi subliniezi sensul şi accen­tele tonice printr-o linie melodică, deja intri pe un cu totul alt nivel de expresie. Nu-i vorba de complexitate. Sigur că, până la urmă, un text cântat e mai complex de­cât unul rostit, dar cu toate acestea te atin­ge mai direct şi, cum să spun, la un nivel mai adânc. Asta doar în cazul în care în­veşmântezi textul cântat şi cu credinţă. Doar atunci cuvântul devine jertfă cuvân­tătoare pe care o aduci lui Dumnezeu tră- ind-o şi cu simţurile. Altfel, rămâne doar artă sau, mai rău, un automatism ce va duce la plafonare, la inerţie: ucigaşele vie­ţii duhovniceşti. La fel şi icoana; doar pri­vită cu credinţă îşi va împlini adevărata ei menire.

A.I.: Si când spuneţi că această cântare psaltică trebuie să fie „bine făcută”, la ce vă referiţi?

I.M.: Păi, adică aşa cum a rânduit-o Biserica în Duhul Sfânt, nu cum a fost remodelată de diferite mode sau tendinţe politico-estetice. Cel mai de folos pentru mântuire e să ne însuşim cu toată puterea noastră formele de expresie neaoşe ale Bisericii, pentru că de multe ori ne distan­ţăm de ele, nu mai simţim, nu mai înţele­gem bisericeşte şi până la urmă ne înstră­inăm cu totul. Să nu uităm însă că doar Biserica ne antrenează să distingem fru­museţea nepieritoare de cea înşelătoare şi Chipul adevărat al Mântuitorului de cel al învăţătorilor mincinoşi.

A.I.: Deci vă referiţi la o acrivie teologi­că? Pentru că la un moment dat ne-aţi vor­bit de accentul care trebuie să fie bine pus, si aşa mai departe, adică aţi dat nişte exemple concrete de acest „bine făcut”.

I.M.: Acrivia teologică există deja în cântare, acolo este acrivia teologică. Acrivia psaltului constă în acurateţea cu care propovăduieşte cele scrise în cântări. Nu este acurateţea unui artist care vrea să impre­sioneze prin calităţile lui pe ceilalţi, ci ne voinţa de a se îmbiba, de a se umple de Tradiţia Bisericii până ce dă pe afară din belşug, până ce Tradiţia, adică Duhul Sfânt, va izvorî şi prin el. Şi asta înseam­nă foarte mult exerciţiu, adică asceză. Îţi antrenezi chiar şi vocea, şi urechea, şi sim­ţul ritmului, şi dicţia, pentru că eşti pus acolo pentru a propovădui cuvântul dum­nezeiesc către toţi cei adunaţi în biserică. Şi dacă n-o faci bine, cuvântul acesta, deşi cuvânt cu putere multă, nu se aude clar, nu pătrunde până la inima credincioşilor. Poţi produce chiar şi neorânduieli, pe care creştinul le va resimţi în biserică.

A.I.: Deci când vorbiţi de „facere”, vă referiţi la interpretare, de fapt.

I.M.: Nu e interpretare, este o trăire, o  simţire înţelegătoare a cuvântului. Interpretarea e mai degrabă a artiştilor şi a actorilor. Vedeţi, în Athos, de pildă, sunt foarte mulţi părinţi, în special pe la chi­lii, care nu au ureche muzicală şi, din punct de vedere tehnic sau artistic, cân­tarea lor e de slabă calitate; dar în niciun moment al slujbelor nu mă plictisesc ală­turi de ei şi nici nu sunt deranjat de ceva. Simt că în inima lor se roagă, adică par­ticipă total la cuvânt. Ei trăiesc cuvântul pe care-l rostesc, nu-l interpretează. Ăsta e lucrul bine făcut: participi cu totul la ceea ce faci. Nu vorbesc despre o perfec­ţiune strict tehnică aici. Sunt destui cân­tăreţi perfecţionişti din punct de vedere tehnic care cântă superb. Unii dintre ei, însă, te pot obosi sau chiar secătui duhovniceşte. Eu nu mă pot ruga cu uşurin­ţă la astfel de slujbe, pentru că simt că se amestecă acolo un altfel de duh, străin smereniei creştineşti. Pe de altă parte, nu înseamnă nicidecum că o cântare e trăi­tă duhovniceşte doar atunci când e reda­tă prost. Dimpotrivă, e foarte important să tindem spre o redare cât mai bună a cântărilor, mai ales când avem de-a face cu cântări bisericeşti. În caz contrar, im­pactul cântării poate fi şi el contrar celui aşteptat, mai ales în bisericile din lume. Mă gândesc acum la un caz celebru din muzica clasică: Simfonia a 9-a de Beethoven. Această lucrare, considerată astăzi o capodoperă a culturii muzicale occidentale, a fost dirijată în primă audi­ţie chiar de către autor. Însă Beethoven era deja surd la acea dată. N-auzea nimic din ceea ce se întâmpla în orchestră şi se pare că falsurile şi decalajele ritmice tre­ceau peste măsura suportabilităţii. Rezultatul: un fiasco total! Întâmplarea aceasta nu-i ştirbeşte lucrării valoarea în sine, ci, mai degrabă, ne poate spune nouă ceva despre cât de importantă e calitatea în slujirea bisericească. Aici intervine acrivia, însă întotdeauna bine cumpănită de grija de-a nu ieşi din duhul Bisericii şi de-a da în alte ifose. Ifose folosit acum cu sensul pe care l-a dobândit astăzi în lim­ba română. Conştiinţa că prin cântare aducem Domnului jertfă cuvântătoare, adică dar dintr-un dar făcut de Dumnezeu doar omului, trebuie zidită, cultivată prin mult efort până ce devine a doua natură, dacă pot să spun aşa.