publicat in Interviu - Pe cărările credinței pe 6 Martie 2015, 06:25
A.I.: Domnule Ion Minoiu, cum ați trecut de la conducerea unei orchestre la muzica psaltică?
I.M.: Foarte natural. În primul rând, n-am condus orchestre permanent, dirijatul a fost doar una dintre specializările pe care le-am studiat. În al doilea rând, a fost un simțământ pe care l-am avut de mult timp. Muzica clasică era pentru mine deosebită și elevată, dar n-avea un fundament duhovnicesc mai adânc și nici o deschidere către Adevărul revelat așa cum și le dorea sufletul meu. Am apreciat întotdeauna frumusețea ei, însă am simțit că am nevoie de altceva, că duhul omului tinde către ceva mai mult decât tot ceea ce-i poate oferi lumea asta. Muzica clasică mă reținea aici,în lumea zbuciumului patimilor. Auzind după anii ’90 cântare psaltică, am făcut și un fel de legătură cu copilăria mea. Mi-aduc aminte că la bunici, de Bobotează sau în preajma altor praznice, preotul și dascălul veneau sus pe deal cu icoana și cu botezul. Declamarea, cântarea lor mi-au rămas adânc întipărite în suflet, precum mi-au rămas și imaginile, sunetele și mirosurile copilăriei. Cântarea bisericească, însă, nu era doar o amintire din copilărie, ci era ceva ce te putea propulsa în altă direcție și mai sus decât orice muzică de orchestră. Nici măcar nu era vorba doar de muzică, ci de o împletire a ei cu cuvântul poetic, cu rugăciunea; ba, chiar mai mult, de un contact pe care rugăciunea te ajuta să-l faci cu Dumnezeu.
A.I.: Unde vă aflați, erați în România când ați făcut trecerea?
I.M.: Nu, în Anglia. Am plecat din Anglia la un moment dat, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate câte mi-a dăruit. Îmi dădusem seama de mult că îmi doresc altceva decât ceea ce-mi putea oferi lumea muzicală artistică.
A.I.: Dar ați început acolo, în Anglia?
I.M.: Da. Am început multe lucruri oarecum accidental în viața mea. Sigur că nu există accidente la Dumnezeu, dar de multe ori am fost pus în situații care păreau accidentale. Fiind muzician pe vremea aceea și ducându-mă și la biserică, au fost situații în care, sâmbătă seara, la biserica românească nu erau cântăreți. Preotul, aflând că sunt muzician, m-a pus la strană. Eu, neștiind cântarea tradițională bisericească, am cântat ani de zile așa cum am putut, până când, la un moment dat, am devenit psalt la două catedrale grecești din Londra. A fost și o rânduială dumnezeiască, pentru că la una dintre catedrale a venit chiar atunci un ieromonah din Salonic, tuns în Sfântul Munte Athos, la chilia părintelui Gherasim Mikraghiannanitul, cel mai mare imnograf athonit cvasicontemporan. Părintele Nektarios slujea zilnic Dumnezeiasca Liturghie și i-am devenit cântăreț. Pe lângă slujbele zilnice se adăugau cele de obște și privegherile pe care le făceam alături de psalți experimentați. Astfel, am început să învăț ethosul și ifosul psaltichiei, pentru că notația am învățat-o singur. Prin ifosvreau să spun stilul, nu mă refer la conotațiile pe care acest cuvânt le-a dobândit mai târziu. După ce m-am întors în țară – de fapt, m-am întors în mai multe locuri – am avut o relație foarte rodnică cu membrii grupului Nectarie Protopsaltul. Discutând, înregistrând, cântând împreună cu ei, iar mai apoi în Athos, făcând același lucru alături de psalți cu foarte multă experiență, m-am mai maturizat. Dar bineînțeles că acesta este un proces care nu s-a încheiat nici acum. Nu pot spune că, gata, am ajuns la vârf, pentru că atunci cred că am și dat înapoi.
A.I.: Si unde v-ați îmbogățit această experiență în Sfântul Munte?
I.M.: În mai multe locuri. Firește, trebuie să ținem cont de un lucru foarte important: un muzician antrenat de mic are o cu totul altă percepție și experiență decât un om care n-a avut parte de un antrenament muzical specializat. Mie nu a trebuit să-mi explice cineva cum se cântă psaltichia, am început eu singur să-mi dau seama ce fac psalții. De multe ori un psalt nici nu e neapărat și un bun dascăl. Harul dăscăliei, cel pedagogic, nu e totuna cu harul cântatului, dar dacă tu ai o ureche formată și spirit de observație, poți să ,,furi”. Åži tot așa, nu doar furând, ci și discutând cu psalții, filmând, înregistrând, consultând diverse tipărituri psaltice, am început să înțeleg mai adânc ,,fenomenul”. Specializarea în muzică veche și cercetările etnomuzicologice pe care le-am făcut în trecut mi-au fost și ele de mult folos. Am avut și avantajul că începusem să mă descurc puțin mai bine în limba greacă și atunci oamenii s-au deschis și mai mult, pentru că am putut comunica. Din aceste experiențe a rezultat și un material documentar bogat, foarte folositor nu numai mie, ci și altora. După cum ați văzut, am început deja să îl fac public prin cuvântări. M-am gândit să-l și rânduiesc cu timpul, dar ia foarte mult timp să-l pui în rân- duială așa încât cei interesați să se poată folosi de el.
A.I.: Pentru că el se și îmbogățește, bănuiesc, cu timpul, acest material.
I.M.: Da, se îmbogățește, dar mai greu se rânduiește. Însă, puțin câte puțin, ies la iveală lucruri noi.
A.I.: Si dumneavoastră sunteți șipsalt, și dascăl de muzică psaltică.
I.M.: Eu nu m-am considerat niciodată un psalt, așa cum se zice că aș fi. Mai degrabă dascăl... și asta din cauză că predau în mai multe locuri, la mai multe mănăstiri din țară, din Athos, din alte țări. Psalt am ajuns, v-am spus, accidental. Nu m-am gândit niciodată să-mi perfecționez vocea și să ajung solist, nu asta m-a preocupat pe mine, ci mai mult relația cântării cu celelalte expresii ale credinței, cu rugăciunea, adică relația cu cuvântul duhovnicesc, despre a cărui încărcătură v-am vorbit și ieri-seară; cuvânt care are menirea și puterea de a te conecta la adierea Duhului.
A.I.: Tocmai, vorbiți-nepuțin despre însemnătatea muzicii psaltice în viața bisericească.
I.M.: Vedeți, noi vorbim mai degrabă de cântare decât de muzică, pentru că împletim glasul cu cuvântul. Cântarea este o jertfă duhovnicească cuvântătoare pe care omul o aduce lui Dumnezeu. Este și una dintre formele de expresie și mărturisire a credinței, nu întâmplător aleasă pentru slujbele de obște; pentru că are un impact foarte mare asupra omului. Am vorbit ieri puțin chiar și despre impactul fizic pe care vibrația și ritmul îl au asupra omului. Impactul acesta se amplifică dacă asociem cele două dimensiuni cuvântului dumnezeiesc, duhovnicesc. Adică atingem un cu totul alt nivel de expresie și de înțelegere atunci când propovăduim cuvântul prin cântare. Vreau să spun: cântarea ne ajută să experimentăm prin trăire cuvântul dumnezeiesc, nu doar să-l înțelegem noțional. Nu mă refer la orice fel de cântare, ci la cea rânduită și cizelată de-a lungul veacurilor sub călăuzirea și in- suflarea Duhului Sfânt. Făurirea cântării bisericești este o lucrare dumnezeiască și omenească. Da, o lucrare teandrică, cum se numește ea în teologie. Cântarea are și un rol terapeutic, așa după cum am vorbit. Pentru că ritmul și melosul, dacă sunt redate bine – și subliniez asta – dacă sunt redate bine, au rolul de a ne tămădui de starea neorânduielii lăuntrice. După cum știm, neorânduiala este ,,icoana” patimilor omului. Dacă sunt redate așa cum trebuie, după putințele noastre, bineînțeles, nu la un nivel de scenă sau de înregistrări de disc, cântările ne pot pune-n rânduia- lă. Duhul Sfânt e rânduială, și atunci se poate întâmpla ca El să se pogoare la omul care s-a pus lăuntric în rânduială. Nu neapărat, însă. Cântarea nu e o tehnică ce-L obligă pe Dumnezeu să Se pogoare, pentru că Duhul Lui suflă unde vrea, dar te poate acorda la frecvența unei vibrații de la care începi să-I simți adierea. Poate să-ți aducă în suflet o stare de pocăință, o stare de înțelegere a celuilalt, din cauza puterii de acțiune a cuvântului duhovnicesc înveșmântat în melosul ce răspândește mireasma smereniei. Vedeți, cântarea de grup e foarte importantă, pentru că, în principiu, ar trebui să ne acordăm unii cu alții atunci când cântăm, chiar din punct de vedere fizic, adică ritmic, intonațional, la nivelul intensității, al volumului – cât de tare cântăm și așa mai departe. Apoi, toate cele trupești vor duce spre unirea duhovnicească. Trup fiind noi, oamenii, nu putem trece peste trup, nu-l putem nesocoti. Pornim așadar de la cele trupești ca să ajungem la cele duhovnicești. O spune Sfântul Ioan Damaschinul și mulți alți Sfinți ai Bisericii. Cântarea ajută foarte mult în slujbele de obște. Sigur că nu toți au aceeași atitudine față de ea și nu toți au nevoie de ea. Unii se pot conecta la lucrarea harului altfel. Însă aceia, până la urmă, sunt rari. Pe noi ne interesează slujbele de obște, pentru că aici vine poporul lui Dumnezeu, aici se adună în biserică și trebuie să slujească împreună, să aducă o jertfă cuvântătoare lui Dumnezeu. Deci, nu întâmplător s-a ales cântarea pentru a se exprima lexical și muzical credința. Nu degeaba s-a ales icoana pentru a se exprima și propovădui vizual credința. Se pot spune foarte multe. De pildă, credem că icoana este o formă de expresie mai directă și nemijlocită decât cântarea. Sunt totuși anumite situații în care un singur imn poate exprima ceea ce vizual se poate exprima doar prin patru imagini diferite. Mă gândesc la momentul în care Hristos, după ce a murit pentru noi, era prezent în patru locuri distincte: ,,în iad cu sufletul, în mormânt cu trupul, în rai cu tâlharul si pe tron împreună cu Tatăl"
A.I.: Deci considerați că exprimarea este mai complexă prin cântarea psaltică decât prin iconografie?
I.M.: Nu e vorba de complexitate aici, ci mai degrabă de complementaritate. Două expresii, una vizuală si alta noțional-auditivă, izvorâte din aceeași credință. Ele se completează reciproc și trebuiesc trăite. Ca să-l miști lăuntric pe om, nu o poți face numai prin concepte cerebrale. Trebuie să-i atingi și simțirea, ca să-i provoci o trăire. Din moment ce tu nu doar pronunți un cuvânt sau un text, ci îi dai și un ritm, îi subliniezi sensul și accentele tonice printr-o linie melodică, deja intri pe un cu totul alt nivel de expresie. Nu-i vorba de complexitate. Sigur că, până la urmă, un text cântat e mai complex decât unul rostit, dar cu toate acestea te atinge mai direct și, cum să spun, la un nivel mai adânc. Asta doar în cazul în care înveșmântezi textul cântat și cu credință. Doar atunci cuvântul devine jertfă cuvântătoare pe care o aduci lui Dumnezeu tră- ind-o și cu simțurile. Altfel, rămâne doar artă sau, mai rău, un automatism ce va duce la plafonare, la inerție: ucigașele vieții duhovnicești. La fel și icoana; doar privită cu credință își va împlini adevărata ei menire.
A.I.: Si când spuneți că această cântare psaltică trebuie să fie „bine făcută”, la ce vă referiți?
I.M.: Păi, adică așa cum a rânduit-o Biserica în Duhul Sfânt, nu cum a fost remodelată de diferite mode sau tendințe politico-estetice. Cel mai de folos pentru mântuire e să ne însușim cu toată puterea noastră formele de expresie neaoșe ale Bisericii, pentru că de multe ori ne distanțăm de ele, nu mai simțim, nu mai înțelegem bisericește și până la urmă ne înstrăinăm cu totul. Să nu uităm însă că doar Biserica ne antrenează să distingem frumusețea nepieritoare de cea înșelătoare și Chipul adevărat al Mântuitorului de cel al învățătorilor mincinoși.
A.I.: Deci vă referiți la o acrivie teologică? Pentru că la un moment dat ne-ați vorbit de accentul care trebuie să fie bine pus, si așa mai departe, adică ați dat niște exemple concrete de acest „bine făcut”.
I.M.: Acrivia teologică există deja în cântare, acolo este acrivia teologică. Acrivia psaltului constă în acuratețea cu care propovăduiește cele scrise în cântări. Nu este acuratețea unui artist care vrea să impresioneze prin calitățile lui pe ceilalți, ci ne voința de a se îmbiba, de a se umple de Tradiția Bisericii până ce dă pe afară din belșug, până ce Tradiția, adică Duhul Sfânt, va izvorî și prin el. Åži asta înseamnă foarte mult exercițiu, adică asceză. Îți antrenezi chiar și vocea, și urechea, și simțul ritmului, și dicția, pentru că ești pus acolo pentru a propovădui cuvântul dumnezeiesc către toți cei adunați în biserică. Åži dacă n-o faci bine, cuvântul acesta, deși cuvânt cu putere multă, nu se aude clar, nu pătrunde până la inima credincioșilor. Poți produce chiar și neorânduieli, pe care creștinul le va resimți în biserică.
A.I.: Deci când vorbiți de „facere”, vă referiți la interpretare, de fapt.
I.M.: Nu e interpretare, este o trăire, o simțire înțelegătoare a cuvântului. Interpretarea e mai degrabă a artiștilor și a actorilor. Vedeți, în Athos, de pildă, sunt foarte mulți părinți, în special pe la chilii, care nu au ureche muzicală și, din punct de vedere tehnic sau artistic, cântarea lor e de slabă calitate; dar în niciun moment al slujbelor nu mă plictisesc alături de ei și nici nu sunt deranjat de ceva. Simt că în inima lor se roagă, adică participă total la cuvânt. Ei trăiesc cuvântul pe care-l rostesc, nu-l interpretează. Ä‚sta e lucrul bine făcut: participi cu totul la ceea ce faci. Nu vorbesc despre o perfecțiune strict tehnică aici. Sunt destui cântăreți perfecționiști din punct de vedere tehnic care cântă superb. Unii dintre ei, însă, te pot obosi sau chiar secătui duhovnicește. Eu nu mă pot ruga cu ușurință la astfel de slujbe, pentru că simt că se amestecă acolo un altfel de duh, străin smereniei creștinești. Pe de altă parte, nu înseamnă nicidecum că o cântare e trăită duhovnicește doar atunci când e redată prost. Dimpotrivă, e foarte important să tindem spre o redare cât mai bună a cântărilor, mai ales când avem de-a face cu cântări bisericești. În caz contrar, impactul cântării poate fi și el contrar celui așteptat, mai ales în bisericile din lume. Mă gândesc acum la un caz celebru din muzica clasică: Simfonia a 9-a de Beethoven. Această lucrare, considerată astăzi o capodoperă a culturii muzicale occidentale, a fost dirijată în primă audiție chiar de către autor. Însă Beethoven era deja surd la acea dată. N-auzea nimic din ceea ce se întâmpla în orchestră și se pare că falsurile și decalajele ritmice treceau peste măsura suportabilității. Rezultatul: un fiasco total! Întâmplarea aceasta nu-i știrbește lucrării valoarea în sine, ci, mai degrabă, ne poate spune nouă ceva despre cât de importantă e calitatea în slujirea bisericească. Aici intervine acrivia, însă întotdeauna bine cumpănită de grija de-a nu ieși din duhul Bisericii și de-a da în alte ifose. Ifose folosit acum cu sensul pe care l-a dobândit astăzi în limba română. Conștiința că prin cântare aducem Domnului jertfă cuvântătoare, adică dar dintr-un dar făcut de Dumnezeu doar omului, trebuie zidită, cultivată prin mult efort până ce devine a doua natură, dacă pot să spun așa.