Iconoclasmul a marcat timp de mai bine de un secol istoria imperiului bizantin, cu consecințe deosebit de importante atât sub aspect politic cât și teologic. Doctrina iconoclastă a promovat renunțarea la imaginile religioase și a cultului lor (eikon este cuvântul grec pentru imagine) până la distrugerea lor (în grecește klastein, de unde „iconoclast”, adică cel care distruge imaginile). Ea este legată de numele unui împărat controversat, Leon al III-lea, care avusese meritul de a fi salvat Constantinopolul de invazia arabă (718) iar apoi de a fi consolidat imperiul slăbit de un secol de cuceriri musulmane. Totuși același împărat decide în anul 727 să condamne cultul imaginilor religioase, care existase netulburat până atunci, și să distrugă imaginea lui Hristos de pe porțile de bronz ale palatului imperial. Confruntat cu rezistența patriarhului Gherman, Leon al III-lea îl înlătură pe acesta în 730 și proclamă printr-un nou patriarh doctrina iconoclastă. Fiul său, împăratul Constantin al V-lea reunește în 754 un sinod în palatul imperial și impune recunoașterea iconoclasmului ca doctrină ortodoxă. Susținătorii iconoclasmului se găseau mai ales în rândurile armatei și administrației, strâns legate de puterea imperială. Cei mai hotărâți apărători ai icoanelor s-au găsit în mănăstiri, unde aceștia au ascuns icoanele și au organizat rezistența. De asemenea, ierarhii, clerul și credincioșii erau departe de a fi unanim câștigați, drept care Constantin al V-lea a dus o violentă politică de represiune, care a făcut mulți martiri, începând cu sfântul Åžtefan cel Tânăr (764), a cărui condamnare la moarte a fost urmată de o serie de distrugeri de mănăstiri, de prigoniri, torturi și umilințe publice.

În timpul acesta, în afara imperiului, iconoclasmul a fost condamnat atât la Roma cât și la Ierusalim. La Constantinopol, partida favorabilă restabilirii icoanelor (iconoduli, „slujitorii” icoanelor) s-a putut în sfârșit afirma sub protecția împărătesei Irina, care rămăsese în secret fidelă icoanelor, și care a devenit regentă la moartea împăratului Leon al IV-lea, succesorul lui Constantin al V-lea. Irina a numit un nou patriarh, Tarasie, și în pofida tulburărilor politice și militare, a reușit să reunească în 787 la Niceea un sinod în care a condamnat iconoclasmul, a restabilit cultul icoanelor și a formulat doctrina ortodoxă în ceea ce privește cinstirea icoanelor, la aceasta contribuind scrierile sfântului Ioan Damaschin de la mănăstirea Sfântul Sava din Palestina. Însă lupta nu s-a sfârșit aici, căci mai târziu partida iconoclastă a profitat de crizele politice pentru a obține în 815 restabilirea iconoclasmului. Încercând să se opună, patriarhul Nichifor a fost înlăturat și exilat. Iconoclaștii se lovesc acum și de rezistența sfântului Teodor Studitul, egumen al celebrei mănăstiri Studios din Constantinopol, care împreună cu alți monahi a fost supus multor prigoniri și a murit în exil. Cu toate acestea revenirea iconoclaștilor nu s-a putut impune ca o victorie durabilă. Opoziția neîntreruptă din interiorul Bisericii, cu prețul a nenumărate suferințe, susținută de o mare parte a populației, a sfârșit prin a slăbi puterea iconoclaștilor. Astfel, la moartea împăratului Teofil, soția lui, împărăteasa Teodora, devenită regentă, a decis pentru ultima oară abolirea iconoclasmului și a reușit să reunească în mod pașnic un nou sinod în anul 843. Cu această ocazie, sinodul de la Niceea din anul 787, care formulase doctrina ortodoxă în ceea ce privește cultul icoanelor a fost confirmat și pus în rândul marilor sinoade ecumenice. Fiind o încununare victorioasă a unei lupte îndelungate, sinodul de la 843 a decis ca în fiecare primă duminică din Postul Mare Biserica să pomenească acest eveniment ca sărbătoarea victoriei Ortodoxiei, ceea ce s-a păstrat în tradiția Bisericii până astăzi.

Controversa iconoclastă a avut consecințe deosebite, atât politice cât și teologice. Sub aspect politic s-a ajuns la o clarificare și o mai bună așezare a raporturilor dintre împărat și Biserică. Într-adevăr, dacă Leon al III-lea a decis prin el însuși, fără dezbatere în interiorul Bisericii, să promoveze iconoclasmul, este pentru că aceasta îi permitea să intervină într-o problemă de dogmă, să-și impună puterea asupra Bisericii și să pună capăt unei prea mari autonomii, mai ales a mănăstirilor, sub pretextul corectării unor practici calificate drept superstițioase. Puterea imperială romană se bazase de la început pe imagine (nu uităm că primii creștini fuseseră martirizați tocmai pentru că nu se închinau imaginii împăratului), iar după încreștinarea imperiului chipul împăratului a continuat să fie reprezentat în locurile publice, chiar dacă se renunțase la cultul său. Însă o dată cu criza imperiului (secolul VII), efigia împăratului din orașe fusese din ce în ce mai mult înlocuită cu icoane. În chip simbolic, în timpul marelui asediu persan asupra Constantinopolului din 626, în absența împăratului cetatea a fost pusă sub protecția icoanei Maicii Domnului, în care locuitorii și-au pus toată nădejdea și care a fost considerată salvatoarea cetății. Iată de ce nu mai apare atât de paradoxal faptul că tocmai împărații care au restabilit puterea imperială în Bizanțul aflat în criză au fost cei care au promovat iconoclasmul. Prigonirea icoanelor era însoțită de fapt de restaurarea cultului împăratului, prezentat ca erou salvator al Bisericii și protectorul creștinilor. Însă în urma a mai bine de un secol de confruntări, prin înfrângerea iconoclaștilor s-a instalat un nou echilibru între puterea imperială și Biserică, împăratul nereușind să se impună drept cap al Bisericii.

În ceea ce privește aspectul teologic, fără a ne putea opri prea mult aici asupra lui, amintim ca este vorba de ultima mare controversă asupra naturii dumnezeiești și omenești a lui Hristos. Iconoclaștii susțineau că era un sacrilegiu să reprezinți natura dumnezeiască printr-o imagine omenească, acuzându-i pe partizanii icoanelor de a practica o formă de idolatrie, adică adorarea icoanelor ca obiecte („iconolatrii”, în greacă eikonolatrês). Răspunsul ortodox a fost că acest refuz nu era doar o respingere a idolatriei, ci ascundea o negare a întrupării lui Dumnezeu, tema multor erezii cu care Biserica se confruntase în secolele precedente. Practicile idolatre față de imagini, care într-adevăr existau, nu constituiau decât niște devieri care trebuiau corectate printr-o dreaptă cinstire, dar nu puteau justifica iconoclasmul. Textul Sinodului de la Niceea (787) spune că « cel care cinstește imaginea cinstește în ea persoana celui reprezentat » și restabilește cultul « imaginii Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Preacuratei Stăpânei noastre, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a cinstiților îngeri, a tuturor sfinților și drepților ». Într-adevăr, cu cât îi privim mai mult grație reprezentării lor prin imagine, cu cât îi contemplăm mai mult, ne putem aminti și iubi modelele originare.

Ioana Tănase