Genealogia după Sfântul Matei² este o genealogie „descendentă”: porneşte de la Avraam pentru a ajunge la Iisus Hristos. Ea deschide această Evanghelie şi Matei însuşi i-a dat un titlu semnificativ: „Cartea neamurilor sau genealogia lui Iisus Hris­tos, fiul lui David, fiul lui Avraam” Sfântul Matei şi-a scris Evanghelia pentru evrei, probabil în aramaică³ (Părinţii Bisericii o numeau „Evanghelia Evreilor”⁴), căci ur­mărea să arate că Iisus era cu adevărat Me­sia Cel vestit de proroci. De aceea dă încă de la primele rânduri două dintre criteri­ile principale de recunoaştere a lui Mesia: „fiul lui David” şi „urmaşii lui Avraam”, rod al făgăduinţei făcute de Dumnezeu lui Avraam. În această genealogie foarte pre­cisă, Iisus este revelat ca „Fiu al Omului”, potrivit expresiei pe care o va folosi El Însuşi pentru a Se numi pe Sine. De aceea, simbolul heruvic⁵ al acestei Evanghelii este omul. În plan liturgic, această Gene­alogie se citeşte imediat înainte de Cră­ciun, în toate riturile (şi mai ales în cel bizantin, unde se citeşte în ultima dumi­nică dinaintea Naşterii Mântuitorului, nu­mită şi „Duminica Sfinţilor Părinţi după trup ai Domnului”).

Genealogia după Sfântul Luca⁶ este o genealogie „ascendentă”: porneşte de la Iisus, fiul lui Iosif [tată după lege], şi urcă până la Adam, apoi la Dumnezeu. Sfântul Luca a aşezat-o imediat după Botezul lui Hristos (Teofania), care a arătat lumii că Iisus era cu adevărat Mesia, Fiul lui Dumnezeu, şi înaintea ispitirii în pustie, care precedă începutul vieţii publice a lui Hristos. Deşi, ca oricare genealogie, şi aceasta este legată de firea omenească a Domnului (ca Dumnezeu, El nu are gene­alogie, pentru că este fără de început şi fără de sfârşit, însă are o origine, iar aceasta este dumnezeiască: Tatăl ceresc), ţelul ei este de a arăta că Hristos este „Fiul lui Dumnezeu”. Acest lucru priveşte deci întreaga omenire, nu numai pe evrei, ca până atunci. Era într-adevăr extrem de important să se afirme cu tărie, chiar înainte ca Domnul să înceapă a propovădui Vestea cea Bună (Evanghelia), că El era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, şi deci Dumnezeu la rândul Său. Când Iisus vorbeşte, Dumnezeu Însuşi vorbeşte.

În plan liturgic, această Evanghelie nu a reţinut atenţia Bisericilor, probabil datorită solemnităţii acordate genealogiei după Sfântul Matei şi divergenţelor dintre cele două texte, care ar fi putut tulbura probabil pe credin­cioşi. Nu este citită festiv în nici un rit⁷.

Luca precizează mai întâi vârsta lui Iisus Hristos în acel moment, lucru extrem de im­portant („Iisus era ca de⁸ treizeci de ani...”), căci ea are un caracter simbolic şi duhovni­cesc semnificativ. Iisus este un bărbat tânăr, dar nu un „tânăr”, adică împreunează tinere­ţea (şi deci puterea, energia) cu maturitatea (înţelepciunea). Iisus S-a pregătit pentru mi­siunea Sa dumnezeiască timp de 30 de ani la Nazaret, în discreţie, ascultare şi rugăciune. Această tăcere a Cuvântului va sluji şi la a pă­căli pe Satana, care voise să-L omoare când era prunc (prin Irod) şi care acum nu mai e atent la acest smerit „galileean” (Mt. 26, 69): e o iscusinţă a lui Hristos. Apoi va vorbi timp de 3 ani. Şi va mântui omul şi lumea în 3 zile. Simbolul treimic este evident: Dumnezeiasca Treime e cea care săvârşeşte Întruparea şi mân- tuieşte pe Om, fiecare persoană dumnezeias­că lucrând după firea sa ipostatică, în comu­niune cu celelalte două.

În societatea din acea vreme, si în par­ticular la Nazaret, Iisus era considerat ca fiu al lui Iosif si al Mariei, ceea ce este foar­te greu de conceput pentru noi, care sun­tem crestini de 2000 de ani, dar este un lucru care poate să ne ajute să înţelegem mai bine anumite pasaje din Evanghelie.

Apoi urmează genealogia însăsi, care este foarte diferită de cea de la Matei.

Prima observaţie ce se poate face – si care poate părea puţin „tehnică” – este că e vorba despre un şir continuu, fără nici o  verigă lipsă, fără structură internă (spre deosebire de cele trei grupuri în cea de la Sfântul Matei); este vorba, adică, despre un adevărat „neam” De aici decurg, după cum vom vedea, numeroase consecinţe teologice.

Este o genealogie strict după lege [după Legea lui Moise], care trece exclu­siv prin cei de parte bărbătească, în care nu se menţionează nici o femeie, lucru ce are un înţeles teologic. După simboli­ca paulinică (Efes. 5, 22-33), bărbatul re­prezintă pe Hristos (si deci preoţia), iar femeia reprezintă Biserica (adică omeni­rea). Putem estima că este vorba despre un „neam preoţesc”, pentru a da mărtu­rie de faptul că Iisus Hristos este preot, Marele nostru Preot, Mijlocitor între Dumnezeu si Om, si că vocaţia omului este de a duce mai departe această preo­ţie. Acest lucru este coroborat de faptul că simbolul heruvic al acestei Evanghelii este boul, animalul de jertfă: Hristos este în acelasi timp marele preot si jertfa adu­să. Putem fi miraţi de faptul că Maria însăși nu este menţionată, dar dacă ar fi fost, la începutul listei, ar fi trebuit probabil să fie menţionată si Eva, odată cu Adam, la sfârsit. Însă Eva nu a ascultat de Dumnezeu, ci a urmat sarpelui (Satana), iar consecin­ţa este că a zămislit fii spre moarte si nu spre viaţă, lucru care nu era conform voii lui Dumnezeu. Eva, pierzându-si fecioria lăuntrică (paza inimii), a refuzat implicit să zămislească pe Fiul lui Dumnezeu (după trup) si deci să fie părtasă la întruparea Cuvântului. Era, prin urmare, de negân­dit să fie pomenită.

Această genealogie nu pomeneste, printre strămosii Domnului, pe cei care au fost cei mai mari păcătosi (Solomon, Ahaz, Manase „.), spre deosebire de cea a Sfântului Matei. Este pomenit Noe, sin­gurul care a scăpat de potopul curăţitor, si Seth cel drept, fiu al lui Adam și al Evei, care a „înlocuit” pe Abel cel drept, ucis de către Cain. Putem spune că această genealogie reprezintă neamul celor drepţi. Marea sa bogăţie este că urcă mai sus decât Avraam. Îl regăsim aici pe Sem, tatăl neamurilor semitice, si pe Eber, strămoșul cu acelasi nume al „evreilor”; ea este universală si nu exclusiv iudaică, ceea ce corespunde cu adevărat misiunii Sfântului Pavel şi spiritului Evangheliei lui Luca.

Faptul că această genealogie urcă până la Adam singur – fără Eva – are o altă sem­nificaţie teologică, fără legătură cu căde­rea Evei: Adam simbolizează unitatea fi­rii omeneşti. În cea de-a doua istorisire a Facerii (Fac. 2, 4-25), Dumnezeu zideşte pe Omul primordial, care este androgin, purtător al bogăţiei masculine şi feminine⁹. Fiindcă Omul nu găseşte „un ajutor¹⁰ pe potrivă” printre animalele pe care Dumnezeu i-a cerut să le „numească” (adi­că să le ridice până la conştiinţa persona­lă, şi deci să le umanizeze), lui Dumnezeu i se face milă de el: după ce a adus asupra lui o „toropeală”, un somn greu (care co­respunde cu uitarea originii lui, cu o for­mă de kenoză¹¹), scoate din coasta sa¹², adică din inimă, un „om feminin”, pe fe­meie. Însă astfel a devenit el însuşi, ipso facto, un „om masculin”. Cu toate acestea, el va păstra numele de „om” (în evreieşte ish),pe când femeia va fi numită „oamă” (în evreieşte ishschâh).Astfel, omul, care nu se numeşte încă Adam¹³ (numele său personal nu apare decât la Fac. 4, 25, atunci când se uneşte cu femeia sa pentru a ză­misli pe Seth, după uciderea lui Abel de către Cain), este simbolul unităţii natu­rii omenesti, în timp ce femeia, pe care o va numi „Eva”¹³ („Maica celor vii”, la Fac. 3, 20, după cădere şi pedeapsa dum­nezeiască), va simboliza fecunditatea şi înmulţirea. Faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca bărbat (masculin) şi că ge­nealogia Îl numeşte „fiul lui Adam” are un sens teologic precis: Hristos este noul Adam, „Pananthropos”, Cel ce recapitu­lează şi poartă în El toată omenirea.

Termenul esenţial din această genea­logie, care revine ca un antifon, este „fiul lui”, pe când la Sfântul Matei este „a zămislit”¹⁴. Scopul este slăvirea lui Iisus, Care este Fiul prin excelenţă, Fiu în sine, Fiu desăvârşit al unui Tată desăvârşit, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, Cel Care adună în persoana Sa necreatul şi creatul. Tatăl ceresc Îl numeşte „Fiul Meu prea-iubit”, şi fiecare persoană omenească Îi poa­te spune, prin Maria: fiul meu, copilul meu preaiubit. Noi, omenirea, am zămislit după trup pe Fiul lui Dumnezeu. Planul Dum­nezeului Treimic s-a împlinit.

Nu putem intra în aspectele tehnice şi istorice ale acestei liste, căci ar dura prea mult şi ar fi prea complicat (Sfântul Am­brozie al Milanului îi închină un întreg ca­pitol al comentariului său la Sfântul Luca!). Să observăm numai că se numără 76 de neamuri omeneşti de la Iisus la Adam (77¹⁵ cu „Fiul lui Dumnezeu”) şi 56 de neamuri de la Iisus la Avraam (la Sfântul Matei: 42 de neamuri): este o diferenţă de 14 nea­muri. Genealogia Sfântului Luca este mai plauzibilă în raport cu cronologia istorică¹⁶, dar asta e tot ce se poate spune. Este însă greu de dat un sens simbolic acestor cifre (în afară de 76 şi 77), în timp ce la Sfântul Matei simbolica este evidentă.

Ceea ce este extraordinar în această genealogie este că, după ce L-a proclamat pe Iisus Hristos fiu al lui Adam, Sfântul Luca afirmă cu simplitate, ca şi cum aceasta ar fi firesc, că Iisus este fiul lui Dumnezeu. Într-adevăr, primul Adam (primul om) era un apropiat al lui Dumnezeu, căci este singura făptură despre care se spune că a fost zidită după chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Dacă privim lucrurile astfel, omul este făptura cea mai apropiată de Dumnezeu, ceea ce va provoca gelozia si răzvrătirea heruvimului Satanael. Omul era chemat, încă de la origine, să zămis­lească pe Fiul lui Dumnezeu după trup. Când Sfântul Luca pune împreună „fiul lui Adam” si „fiul lui Dumnezeu”, aceasta înseamnă că Iisus este într-adevăr fiul Omului si fiul lui Dumnezeu: toate s-au plinit.

Genealogia după Sfântul Matei este iudaică, istorică si soteriologică. Cea după Sfântul Luca este universală, teologică si eshatologică. Sfântul Matei voia să arate că Fiul S-a întrupat si că Iisus era „om ade­vărat”, Sfântul Luca vrea să arate că Iisus este Fiul lui Dumnezeu si că, în Hristos, Omul devine dumnezeu.

Note:

1. Genealogie și Geneză sunt termeni apropiaţi. Termenul grec genesis, care vine de la gignomai, „a se naște”, înseamnă naștere sau origine. Genealogie înseamnă vorbire despre naștere, de fapt descriere [listă] a nașterilor dintr-o fa­milie.
2. Facem trimitere la comentariul acestei genea­logii în Apostolianr. 69 (decembrie 2013).
3. Aramaica, astăzi siriaca, este o limbă semiti­că apropiată de ebraică: era limba vorbită în tot Orientul Mijlociu în vremea lui Hristos. Însă Scriptura era în ebraică și toate rugăciu­nile se făceau în ebraică.
4. Mai ales Sfântul Irineu al Lyonului, în seco­lul al II-lea. Confirmat de către Eusebiu al Cezareei în secolul al IV-lea.
5. Simbolul heruvic al celor 4 Evanghelii: Iezechiel (secolul al VI-lea î.Hr.) a văzut ară­tarea celor „4 vietăţi”, care sunt Heruvimi (a doua dintre cetele îngerești) și care aveau fi­ecare 4 chipuri (om, leu, bou si vultur) și 4 aripi (Iez. 1, 4-14). Îi regăsim în Apocalipsa de la Sfântul Ioan (sfârșitul secolului I d.Hr.) împrejurul tronului lui Dumnezeu, „plini de ochi” și cântând cântarea întreit-sfântă (Ap. 6-8). Li se va da numele de „Tetramorf” (4 forme). Sfântul Irineu spune că ei reprezintă simbolic patru aspecte ale iconomiei lui Hristos si este primul care a raportat acest simbolism la cele patru Evanghelii (Contra EreziilorI II, 11, 8). Această idee va fi reluată de către Sfântul Ieronim (secolele IV-V), care va face un comentariu ușor diferit (inversa­rea simbolurilor pentru Ioan și Marcu), mai apoi acceptat de toată Biserica. Simbolul lui Luca este boul pentru că Evanghelia sa înce­pe cu „preotul Zaharia”, iar boul simbolizea­ză pe Hristos, preot si jertfă rituală. Simbolul lui Matei este omul pentru că Evanghelia sa începe cu genealogia omenească a lui Iisus si mărturiseste că Hristos este om cu adevărat.
6. Sfântul Luca, principalul tovarăș de călăto­rie al lui Pavel, era un doctor din Antiohia, un om citit, de limbă și cultură greacă, pro­babil de origine păgână, dar asta nu se știe cu siguranţă. Evanghelia sa este a lui Pavel, Apostolul Neamurilor, lucru atestat de către Sfântul Irineu („Luca, tovarășul lui Pavel, a pus într-o carte Evanghelia propovăduită de acesta”, Contra Ereziilor, III, 1, 1). Este mult mai universală decât cea a lui Matei și singu­ra care are un însemnat caracter istoric (Iisus apare ca un cetăţean al Imperiului roman, ceea ce privește întreaga omenire).
7. O regăsim în ritul bizantin în marţea din cea de-a 16-a săptămână după Rusalii, pentru simplul motiv că lecţionarul bizantin face o lectură continuă a Evangheliilor. Nu am gă­sit nimic în celelalte rituri.
8. „Ca de 30 de ani”: pentru că pe atunci nu exista stare civilă stricto sensu (recensămân­tul poruncit de către August cu 30 de ani mai devreme se găsea în arhivele Imperiului Roman: poate că într-o zi i se va da de urmă .). Exactitatea Evangheliei este de or­din duhovnicesc, şi nu aritmetic.
9. Deja în prima istorisire a Facerii, la Fac. 1, 27, textele grec şi latin spun: „Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască” (şi nu bărbat şi femeie).
10. Termenii grec (boethos) şi latin (adjutorium) au acelaşi înţeles: sprijin şi ajutor. Femeia nu va fio simplă „tovarăşă”: ea va fi pentru băr­bat cineva absolut vital, indispensabil, „un ajutor”.
11. Folosesc termenul de „kenoză” („golire”) deoarece, în momentul Facerii, moartea nu există.
12. Termenul grec pleura (rostit plevra de către greci) înseamnă în acelaşi timp coastă şi latu­ră (partea laterală a trunchiului). Coasta nu are nici o semnificaţie simbolică (în plus, băr­baţii şi femeile au acelaşi număr de coaste), în timp ce latura pieptului simbolizează ini­ma. Dumnezeu a făcut pe „oamă” pornind de la un element vital al firii Omului primordi­al, care era în latura inimii, de unde o mai mare bogăţie a femeii în ceea ce priveşte inima (sen­timent, iubire, intuiţie, fineţe.) şi, dimpo­trivă, o mai mare bogăţie, de facto,a bărbatu­lui în celelalte domenii (raţiune, structură, forţă exterioară .), cei doi fiindu-şi evident complementari. Omul (masculin) se va mi­nuna dinaintea capodoperei care este feme­ia, căci se va recunoaşte în ea (amândoi îm­părtăşesc aceeaşi fire), dar văzând-o diferită de el (este arătarea ipostasurilor omeneşti) şi va proroci căsătoria (Fac. 2, 23-24).
13. Adam înseamnă ţărână sau lut roşu: nume­le lui reaminteşte de unde a fost scos. Când Hristos se va ridica deasupra oştirilor înge­reşti la Înălţare, acestea vor striga: „Pentru ce sunt de purpură veşmintele celui care s-a unit cu trupul nostru?” (canonul Înălţării, Cântarea a şasea). Roşul simbolizează tru- pul-materie al lui Hristos şi aminteşte pe Adam. Eva, în textele ebraic şi grec (Zoi), înseamnă „cea vie”, cea care poartă viaţa, de unde numele ei de „maică a celor vii”.
14. „A zămislit”: pentru că trebuia să se arate că Israel şi-a împlinit misiunea sa dumnezeias­că zămislindu-L pe Mesia.
15. „77” are un sens simbolic foarte puternic: 7 este într-adevăr numărul desăvârşirii zidirii dumnezeieşti (cele 7 „zile”). Faptul de a avea de 2 ori 7 este întrepătrunderea cu numărul Fiului (2: „2-ul” în sine: raportul desăvârşit, Dumnezeu şi Om) cu cel al zidirii. Putem ve­dea aici desăvârşirea lucrării dumnezeieşti prin întruparea Cuvântului. Dar mai este un alt simbol foarte puternic trecând de la „76” la „77”: 7 simbolizează zidirea, lucrarea lui Dumnezeu, care este desăvârşită; 6 simboli­zează Omul (făptură a zilei a 6-a şi care nu a vrut să treacă din ziua a 6-a în cea de-a 7-a, adică să se unească cu Dumnezeu). 76 cores­punde într-adevăr „fiului lui Adam”. Hristos este Cel care ne împacă cu Dumnezeu şi ne face să trecem de la ziua a 6-a la cea de-a 7-a (theosissau îndumnezeire): 77 corespunde deci într-adevăr „fiului lui Dumnezeu”.
16. De la Iisus la Avraam: 56 de neamuri. Dacă numărăm 4 neamuri pe secol, asta face 14 se­cole; dacă numărăm 3 neamuri pe secol, asta face 18 secole şi jumătate: aceasta ar corespun­de cu istoria (Avraam: în jur de 1853 î.Hr). Pe când cele 42 de neamuri de la Sfântul Matei sunt mai puţin convingătoare. Când Sfântul Ambrozie indică „50 de neamuri” face o gre­şeală (sunt de fapt 56), dar el avea o traduce­re latină a Evangheliei diferită de a noastră (Vulgata a apărut la puţină vreme după el).