Adaugat la: 1 Ianuarie 2015 Ora: 15:14

Cartea neamului lui Hristos, după Sfântul Luca (Lc. 3, 23-38) sau genealogia ascendentă

Iisus este Fiul lui Dumnezeu

Există două genealogii ale lui Hristos în Evanghelie, una la Sfântul Matei si una la Sfântul Luca. Însă ele nu au aceeași structură, nici același loc în Evanghelie, pentru că au semnificații diferite.

 

Genealogia după Sfântul Matei2 este o genealogie „descendentă”: pornește de la Avraam pentru a ajunge la Iisus Hristos. Ea deschide această Evanghelie și Matei însuși i-a dat un titlu semnificativ: „Cartea neamurilor sau genealogia lui Iisus Hris­tos, fiul lui David, fiul lui Avraam” Sfântul Matei și-a scris Evanghelia pentru evrei, probabil în aramaică3 (Părinții Bisericii o numeau „Evanghelia Evreilor”4), căci ur­mărea să arate că Iisus era cu adevărat Me­sia Cel vestit de proroci. De aceea dă încă de la primele rânduri două dintre criteri­ile principale de recunoaștere a lui Mesia: „fiul lui David” și „urmașii lui Avraam”, rod al făgăduinței făcute de Dumnezeu lui Avraam. În această genealogie foarte pre­cisă, Iisus este revelat ca „Fiu al Omului”, potrivit expresiei pe care o va folosi El Însuși pentru a Se numi pe Sine. De aceea, simbolul heruvic5 al acestei Evanghelii este omul. În plan liturgic, această Gene­alogie se citește imediat înainte de Cră­ciun, în toate riturile (și mai ales în cel bizantin, unde se citește în ultima dumi­nică dinaintea Nașterii Mântuitorului, nu­mită și „Duminica Sfinților Părinți după trup ai Domnului”).

Genealogia după Sfântul Luca6 este o genealogie „ascendentă”: pornește de la Iisus, fiul lui Iosif [tată după lege], și urcă până la Adam, apoi la Dumnezeu. Sfântul Luca a așezat-o imediat după Botezul lui Hristos (Teofania), care a arătat lumii că Iisus era cu adevărat Mesia, Fiul lui Dumnezeu, și înaintea ispitirii în pustie, care precedă începutul vieții publice a lui Hristos. Deși, ca oricare genealogie, și aceasta este legată de firea omenească a Domnului (ca Dumnezeu, El nu are gene­alogie, pentru că este fără de început și fără de sfârșit, însă are o origine, iar aceasta este dumnezeiască: Tatăl ceresc), țelul ei este de a arăta că Hristos este „Fiul lui Dumnezeu”. Acest lucru privește deci întreaga omenire, nu numai pe evrei, ca până atunci. Era într-adevăr extrem de important să se afirme cu tărie, chiar înainte ca Domnul să înceapă a propovădui Vestea cea Bună (Evanghelia), că El era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, și deci Dumnezeu la rândul Său. Când Iisus vorbește, Dumnezeu Însuși vorbește.

În plan liturgic, această Evanghelie nu a reținut atenția Bisericilor, probabil datorită solemnității acordate genealogiei după Sfântul Matei și divergențelor dintre cele două texte, care ar fi putut tulbura probabil pe credin­cioși. Nu este citită festiv în nici un rit7.

Luca precizează mai întâi vârsta lui Iisus Hristos în acel moment, lucru extrem de im­portant („Iisus era ca de8 treizeci de ani...”), căci ea are un caracter simbolic și duhovni­cesc semnificativ. Iisus este un bărbat tânăr, dar nu un „tânăr”, adică împreunează tinere­țea (și deci puterea, energia) cu maturitatea (înțelepciunea). Iisus S-a pregătit pentru mi­siunea Sa dumnezeiască timp de 30 de ani la Nazaret, în discreție, ascultare și rugăciune. Această tăcere a Cuvântului va sluji și la a pă­căli pe Satana, care voise să-L omoare când era prunc (prin Irod) și care acum nu mai e atent la acest smerit „galileean” (Mt. 26, 69): e o iscusință a lui Hristos. Apoi va vorbi timp de 3 ani. Åži va mântui omul și lumea în 3 zile. Simbolul treimic este evident: Dumnezeiasca Treime e cea care săvârșește Întruparea și mân- tuiește pe Om, fiecare persoană dumnezeias­că lucrând după firea sa ipostatică, în comu­niune cu celelalte două.

Este interesant de notat si că Sfântul Luca spune: „fiind, precum se socotea, fiul lui Iosif” Aceasta se confirmă la Lc. 4, 22, atunci când oamenii din Nazaret - mirați de cuvintele lui Iisus în sinagogă - spun: „nu este acesta fiul lui Iosif?” (la Mt. 13, 55 si Mc. 6, 3: „fiul teslarului si al Mariei”).

În societatea din acea vreme, si în par­ticular la Nazaret, Iisus era considerat ca fiu al lui Iosif si al Mariei, ceea ce este foar­te greu de conceput pentru noi, care sun­tem crestini de 2000 de ani, dar este un lucru care poate să ne ajute să înțelegem mai bine anumite pasaje din Evanghelie.

Apoi urmează genealogia însăsi, care este foarte diferită de cea de la Matei.

Prima observație ce se poate face – si care poate părea puțin „tehnică” – este că e vorba despre un șir continuu, fără nici o  verigă lipsă, fără structură internă (spre deosebire de cele trei grupuri în cea de la Sfântul Matei); este vorba, adică, despre un adevărat „neam” De aici decurg, după cum vom vedea, numeroase consecințe teologice.

Este o genealogie strict după lege [după Legea lui Moise], care trece exclu­siv prin cei de parte bărbătească, în care nu se menționează nici o femeie, lucru ce are un înțeles teologic. După simboli­ca paulinică (Efes. 5, 22-33), bărbatul re­prezintă pe Hristos (si deci preoția), iar femeia reprezintă Biserica (adică omeni­rea). Putem estima că este vorba despre un „neam preoțesc”, pentru a da mărtu­rie de faptul că Iisus Hristos este preot, Marele nostru Preot, Mijlocitor între Dumnezeu si Om, si că vocația omului este de a duce mai departe această preo­ție. Acest lucru este coroborat de faptul că simbolul heruvic al acestei Evanghelii este boul, animalul de jertfă: Hristos este în acelasi timp marele preot si jertfa adu­să. Putem fi mirați de faptul că Maria însăși nu este menționată, dar dacă ar fi fost, la începutul listei, ar fi trebuit probabil să fie menționată si Eva, odată cu Adam, la sfârsit. Însă Eva nu a ascultat de Dumnezeu, ci a urmat sarpelui (Satana), iar consecin­ța este că a zămislit fii spre moarte si nu spre viață, lucru care nu era conform voii lui Dumnezeu. Eva, pierzându-si fecioria lăuntrică (paza inimii), a refuzat implicit să zămislească pe Fiul lui Dumnezeu (după trup) si deci să fie părtasă la întruparea Cuvântului. Era, prin urmare, de negân­dit să fie pomenită.

Această genealogie nu pomeneste, printre strămosii Domnului, pe cei care au fost cei mai mari păcătosi (Solomon, Ahaz, Manase „.), spre deosebire de cea a Sfântului Matei. Este pomenit Noe, sin­gurul care a scăpat de potopul curățitor, si Seth cel drept, fiu al lui Adam și al Evei, care a „înlocuit” pe Abel cel drept, ucis de către Cain. Putem spune că această genealogie reprezintă neamul celor drepți. Marea sa bogăție este că urcă mai sus decât Avraam. Îl regăsim aici pe Sem, tatăl neamurilor semitice, si pe Eber, strămoșul cu acelasi nume al „evreilor”; ea este universală si nu exclusiv iudaică, ceea ce corespunde cu adevărat misiunii Sfântului Pavel și spiritului Evangheliei lui Luca.

Faptul că această genealogie urcă până la Adam singur – fără Eva – are o altă sem­nificație teologică, fără legătură cu căde­rea Evei: Adam simbolizează unitatea fi­rii omenești. În cea de-a doua istorisire a Facerii (Fac. 2, 4-25), Dumnezeu zidește pe Omul primordial, care este androgin, purtător al bogăției masculine și feminine9. Fiindcă Omul nu găsește „un ajutor10 pe potrivă” printre animalele pe care Dumnezeu i-a cerut să le „numească” (adi­că să le ridice până la conștiința persona­lă, și deci să le umanizeze), lui Dumnezeu i se face milă de el: după ce a adus asupra lui o „toropeală”, un somn greu (care co­respunde cu uitarea originii lui, cu o for­mă de kenoză11), scoate din coasta sa12, adică din inimă, un „om feminin”, pe fe­meie. Însă astfel a devenit el însuși, ipso facto, un „om masculin”. Cu toate acestea, el va păstra numele de „om” (în evreiește ish),pe când femeia va fi numită „oamă” (în evreiește ishschâh).Astfel, omul, care nu se numește încă Adam13 (numele său personal nu apare decât la Fac. 4, 25, atunci când se unește cu femeia sa pentru a ză­misli pe Seth, după uciderea lui Abel de către Cain), este simbolul unității natu­rii omenesti, în timp ce femeia, pe care o va numi „Eva”13 („Maica celor vii”, la Fac. 3, 20, după cădere și pedeapsa dum­nezeiască), va simboliza fecunditatea și înmulțirea. Faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca bărbat (masculin) și că ge­nealogia Îl numește „fiul lui Adam” are un sens teologic precis: Hristos este noul Adam, „Pananthropos”, Cel ce recapitu­lează și poartă în El toată omenirea.

Termenul esențial din această genea­logie, care revine ca un antifon, este „fiul lui”, pe când la Sfântul Matei este „a zămislit”14. Scopul este slăvirea lui Iisus, Care este Fiul prin excelență, Fiu în sine, Fiu desăvârșit al unui Tată desăvârșit, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, Cel Care adună în persoana Sa necreatul și creatul. Tatăl ceresc Îl numește „Fiul Meu prea-iubit”, și fiecare persoană omenească Îi poa­te spune, prin Maria: fiul meu, copilul meu preaiubit. Noi, omenirea, am zămislit după trup pe Fiul lui Dumnezeu. Planul Dum­nezeului Treimic s-a împlinit.

Nu putem intra în aspectele tehnice și istorice ale acestei liste, căci ar dura prea mult și ar fi prea complicat (Sfântul Am­brozie al Milanului îi închină un întreg ca­pitol al comentariului său la Sfântul Luca!). Să observăm numai că se numără 76 de neamuri omenești de la Iisus la Adam (7715 cu „Fiul lui Dumnezeu”) și 56 de neamuri de la Iisus la Avraam (la Sfântul Matei: 42 de neamuri): este o diferență de 14 nea­muri. Genealogia Sfântului Luca este mai plauzibilă în raport cu cronologia istorică16, dar asta e tot ce se poate spune. Este însă greu de dat un sens simbolic acestor cifre (în afară de 76 și 77), în timp ce la Sfântul Matei simbolica este evidentă.

Ceea ce este extraordinar în această genealogie este că, după ce L-a proclamat pe Iisus Hristos fiu al lui Adam, Sfântul Luca afirmă cu simplitate, ca și cum aceasta ar fi firesc, că Iisus este fiul lui Dumnezeu. Într-adevăr, primul Adam (primul om) era un apropiat al lui Dumnezeu, căci este singura făptură despre care se spune că a fost zidită după chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Dacă privim lucrurile astfel, omul este făptura cea mai apropiată de Dumnezeu, ceea ce va provoca gelozia si răzvrătirea heruvimului Satanael. Omul era chemat, încă de la origine, să zămis­lească pe Fiul lui Dumnezeu după trup. Când Sfântul Luca pune împreună „fiul lui Adam” si „fiul lui Dumnezeu”, aceasta înseamnă că Iisus este într-adevăr fiul Omului si fiul lui Dumnezeu: toate s-au plinit.

Genealogia după Sfântul Matei este iudaică, istorică si soteriologică. Cea după Sfântul Luca este universală, teologică si eshatologică. Sfântul Matei voia să arate că Fiul S-a întrupat si că Iisus era „om ade­vărat”, Sfântul Luca vrea să arate că Iisus este Fiul lui Dumnezeu si că, în Hristos, Omul devine dumnezeu.

 

Note:

  1. Genealogie și Geneză sunt termeni apropiați. Termenul grec genesis, care vine de la gignomai, „a se naște”, înseamnă naștere sau origine. Genealogie înseamnă vorbire despre naștere, de fapt descriere [listă] a nașterilor dintr-o fa­milie.
  2. Facem trimitere la comentariul acestei genea­logii în Apostolianr. 69 (decembrie 2013).
  3. Aramaica, astăzi siriaca, este o limbă semiti­că apropiată de ebraică: era limba vorbită în tot Orientul Mijlociu în vremea lui Hristos. Însă Scriptura era în ebraică și toate rugăciu­nile se făceau în ebraică.
  4. Mai ales Sfântul Irineu al Lyonului, în seco­lul al II-lea. Confirmat de către Eusebiu al Cezareei în secolul al IV-lea.
  5. Simbolul heruvic al celor 4 Evanghelii: Iezechiel (secolul al VI-lea î.Hr.) a văzut ară­tarea celor „4 vietăți”, care sunt Heruvimi (a doua dintre cetele îngerești) și care aveau fi­ecare 4 chipuri (om, leu, bou si vultur) și 4 aripi (Iez. 1, 4-14). Îi regăsim în Apocalipsa de la Sfântul Ioan (sfârșitul secolului I d.Hr.) împrejurul tronului lui Dumnezeu, „plini de ochi” și cântând cântarea întreit-sfântă (Ap. 6-8). Li se va da numele de „Tetramorf” (4 forme). Sfântul Irineu spune că ei reprezintă simbolic patru aspecte ale iconomiei lui Hristos si este primul care a raportat acest simbolism la cele patru Evanghelii (Contra EreziilorI II, 11, 8). Această idee va fi reluată de către Sfântul Ieronim (secolele IV-V), care va face un comentariu ușor diferit (inversa­rea simbolurilor pentru Ioan și Marcu), mai apoi acceptat de toată Biserica. Simbolul lui Luca este boul pentru că Evanghelia sa înce­pe cu „preotul Zaharia”, iar boul simbolizea­ză pe Hristos, preot si jertfă rituală. Simbolul lui Matei este omul pentru că Evanghelia sa începe cu genealogia omenească a lui Iisus si mărturiseste că Hristos este om cu adevărat.
  6. Sfântul Luca, principalul tovarăș de călăto­rie al lui Pavel, era un doctor din Antiohia, un om citit, de limbă și cultură greacă, pro­babil de origine păgână, dar asta nu se știe cu siguranță. Evanghelia sa este a lui Pavel, Apostolul Neamurilor, lucru atestat de către Sfântul Irineu („Luca, tovarășul lui Pavel, a pus într-o carte Evanghelia propovăduită de acesta”, Contra Ereziilor, III, 1, 1). Este mult mai universală decât cea a lui Matei și singu­ra care are un însemnat caracter istoric (Iisus apare ca un cetățean al Imperiului roman, ceea ce privește întreaga omenire).
  7. O regăsim în ritul bizantin în marțea din cea de-a 16-a săptămână după Rusalii, pentru simplul motiv că lecționarul bizantin face o lectură continuă a Evangheliilor. Nu am gă­sit nimic în celelalte rituri.
  8. „Ca de 30 de ani”: pentru că pe atunci nu exista stare civilă stricto sensu (recensămân­tul poruncit de către August cu 30 de ani mai devreme se găsea în arhivele Imperiului Roman: poate că într-o zi i se va da de urmă .). Exactitatea Evangheliei este de or­din duhovnicesc, și nu aritmetic.
  9. Deja în prima istorisire a Facerii, la Fac. 1, 27, textele grec și latin spun: „Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască” (și nu bărbat și femeie).
  10. Termenii grec (boethos) și latin (adjutorium) au același înțeles: sprijin și ajutor. Femeia nu va fio simplă „tovarășă”: ea va fi pentru băr­bat cineva absolut vital, indispensabil, „un ajutor”.
  11. Folosesc termenul de „kenoză” („golire”) deoarece, în momentul Facerii, moartea nu există.
  12. Termenul grec pleura (rostit plevra de către greci) înseamnă în același timp coastă și latu­ră (partea laterală a trunchiului). Coasta nu are nici o semnificație simbolică (în plus, băr­bații și femeile au același număr de coaste), în timp ce latura pieptului simbolizează ini­ma. Dumnezeu a făcut pe „oamă” pornind de la un element vital al firii Omului primordi­al, care era în latura inimii, de unde o mai mare bogăție a femeii în ceea ce privește inima (sen­timent, iubire, intuiție, finețe.) și, dimpo­trivă, o mai mare bogăție, de facto,a bărbatu­lui în celelalte domenii (rațiune, structură, forță exterioară .), cei doi fiindu-și evident complementari. Omul (masculin) se va mi­nuna dinaintea capodoperei care este feme­ia, căci se va recunoaște în ea (amândoi îm­părtășesc aceeași fire), dar văzând-o diferită de el (este arătarea ipostasurilor omenești) și va proroci căsătoria (Fac. 2, 23-24).
  13. Adam înseamnă țărână sau lut roșu: nume­le lui reamintește de unde a fost scos. Când Hristos se va ridica deasupra oștirilor înge­rești la Înălțare, acestea vor striga: „Pentru ce sunt de purpură veșmintele celui care s-a unit cu trupul nostru?” (canonul Înălțării, Cântarea a șasea). Roșul simbolizează tru- pul-materie al lui Hristos și amintește pe Adam. Eva, în textele ebraic și grec (Zoi), înseamnă „cea vie”, cea care poartă viața, de unde numele ei de „maică a celor vii”.
  14. „A zămislit”: pentru că trebuia să se arate că Israel și-a împlinit misiunea sa dumnezeias­că zămislindu-L pe Mesia.
  15. „77” are un sens simbolic foarte puternic: 7 este într-adevăr numărul desăvârșirii zidirii dumnezeiești (cele 7 „zile”). Faptul de a avea de 2 ori 7 este întrepătrunderea cu numărul Fiului (2: „2-ul” în sine: raportul desăvârșit, Dumnezeu și Om) cu cel al zidirii. Putem ve­dea aici desăvârșirea lucrării dumnezeiești prin întruparea Cuvântului. Dar mai este un alt simbol foarte puternic trecând de la „76” la „77”: 7 simbolizează zidirea, lucrarea lui Dumnezeu, care este desăvârșită; 6 simboli­zează Omul (făptură a zilei a 6-a și care nu a vrut să treacă din ziua a 6-a în cea de-a 7-a, adică să se unească cu Dumnezeu). 76 cores­punde într-adevăr „fiului lui Adam”. Hristos este Cel care ne împacă cu Dumnezeu și ne face să trecem de la ziua a 6-a la cea de-a 7-a (theosissau îndumnezeire): 77 corespunde deci într-adevăr „fiului lui Dumnezeu”.
  16. De la Iisus la Avraam: 56 de neamuri. Dacă numărăm 4 neamuri pe secol, asta face 14 se­cole; dacă numărăm 3 neamuri pe secol, asta face 18 secole și jumătate: aceasta ar corespun­de cu istoria (Avraam: în jur de 1853 î.Hr). Pe când cele 42 de neamuri de la Sfântul Matei sunt mai puțin convingătoare. Când Sfântul Ambrozie indică „50 de neamuri” face o gre­șeală (sunt de fapt 56), dar el avea o traduce­re latină a Evangheliei diferită de a noastră (Vulgata a apărut la puțină vreme după el).
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni