Versiunea Sfântului Luca a fost isto­risită într-un context foarte diferit, pro­babil la Ierusalim⁶: ea încheie un întreg ciclu de învățături în jurul „ospățului” adică al acestui moment privilegiat si fes­tiv care reuneste pe oameni pentru a se împărtăsi împreună cu bucurie (prin îm­părțirea mâncărurilor si a vinurilor bune). Iisus vindecă mai întâi un bolnav de idropică în ziua sabbatului la o masăîn casa unuia dintre mai-marii Fariseilor; apoi istoriseste pilda la un ospăț (căutarea lo­cului celui de pe urmă) si dă ca sfat să se cheme „pe săraci si neputinciosi” mai de­grabă decât pe prieteni si bogați. El sfârșeste acest lung discurs cu pilda Ospățului ceresc, ca urmare a unui cuvânt al unuia dintre me­seni: „Fericit este cel care va prânzi⁷ în Împărăția lui Dumnezeu”, ceea ce ara­tă că evreii erau constienți de faptul că Împărăția Cerurilor este simboliza­tă de un ospăț, moment de desfătare si de împărtășire. Hristos va prelua cuvântul acestui om, pen­tru a da o învățătură teo­logică si o lecție aspră lui Israel si întregii omeniri.

„Un om a făcut cină mare...”: Versiunea Sfântului Matei este mai pre­cisă: Domnul face referire direct la „Împărăția Cerurilor, care asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său” (Mt 22, 2). Åžtim deci că acest om reprezintă pe Tatăl ceresc si că acest mare ospăț este un ospăț de nuntă, pe care Acesta îl dă pentru nunta Fiului Său cu Biserica, a lui Dumnezeu cu Omul. „Åži a chemat pe mulți.” După Părinții Bisericii, această invitație de la început priveste pe Avraam si pe Moise. De ce nu pofteste întreaga omenire? De fapt, „mulți” poa­te însemna „toți”, însă fără a avea un sens de obligație, deoarece iubirea se bazea­ză pe libertate⁸.

„La ceasul cinei ...”: aceasta înseam­nă în ceasul de seară al lumii, la sfârsitul timpurilor, adică sfârsitul eonuluicăderii si în zorii eonuluireînnoirii, care va fi cel al Împărăției lui Dumnezeu. Desigur, Hristos S-a întrupat „la mijlocul vremu­rilor” pentru a-l mântui pe Om, ceea ce face cu putință toate, însă împlinirea de pe urmă, „nunta Mielului” (Apoc 19, 9), este rânduită la sfârșitul vremurilor.

„Stăpânul casei” (numit astfel înce­pând de la versetul 21) trimite „pe sluga Sa” să spună celor poftiți să vină, „căci toa­te sunt gata”. Putem considera că „sluga Sa” este un termen generic pentru „sluji­torii Săi” (așa cum se întâmplă la Sfântul Matei) și care va desemna succesiv pro­rocii, Apostolii și chiar mucenicii și sfin­ții, după anumiți Părinți. „Totul este gata” este explicitat în versiunea Sfântului Matei: „juncii mei și cele îngrășate s-au junghi­at.”: este vorba de jertfa lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Care a fost jertfit, Care a înviat și Care stă de-a dreapta lui Dumnezeu⁹. Într-adevăr, totul este gata pentru ca omenirea să poată împărtăși bu­curia lui Dumnezeu, pentru a fi îndum­nezeită. Oaspeții reprezintă pe Israel¹⁰, pentru că a fost primul po­por care a ascultat pe Dumnezeu, prin Avraam și Moise, și care a zămislit pe Mesia. Israel era menit să deschidă drumul pen­tru întreaga omenire.

Înainte de a merge mai departe, se cuvine să sub­liniem cinstea deosebită care se face Omenirii de către Însuși ziditorul ei: Dumnezeu cheamă pe oameni la masa Sa cea cerească pentru ca toți să-I împărtășeas­că bucuria, lumina și fericirea de a vedea pe Fiul Său unindu-Se cu Omul și, prin el, cu întreaga zidire. Ce minune! Omul e chemat la fericirea veșnică. Suntem departe de mizerabilismul moral și cleri­cal care a îndepărtat de Dumnezeu atâtea generații.

Însă răspunsul cade greu ca o secure: „cu toții au început să-și ceară iertăciu­ne”, adică refuză să vină la ospățul dum­nezeiesc. Această frază tragică este ruși­nea omenirii, rușinea zidirii. Există trei etape de scuze care reprezintă trei tipuri de oameni, sau mai degrabă trei tipuri de preocupări omenești, și care sunt bogate în învățătură duhovnicească.

Primul a cumpărat o țarină și se scu­ză pentru că trebuie să meargă să o vadă. Câmpul reprezintă „pământul”, tradiția, înrădăcinarea și chiar cultura, civilizația. Este o preocupare care poate părea nobi­lă. Însă ce ipocrizie! Cine ar cumpăra un
câmp fără să-l fi văzut mai înainte? Åži, după cum spune Episcopul Ioan într-o foarte frumoasă predică despre Ospățul eshato- logic, un câmp nu se mișcă: poate să aș­tepte¹¹.

Cel de-al doilea a cumpărat cinci perechi de boi (= zece¹²) și se scuză pen­tru că trebuie să meargă să-i încerce. Boii reprezintă forța motoare, munca, ener­gia, creativitatea, afacerile... Este o ne­cesitate vitală: fără muncă, fără hrană nu există confortul vieții. Însă totuși este și aici o oarecare ipocrizie, pentru că nu se cumpără 10 boi (adică o mică cireadă) fără să-i fi examinat cu atenție¹³. Iar oda­tă cumpărați pot să stea în staul timp de o zi.

Al treilea are o scuză imparabilă: s-a căsătorit și trebuie să se unească cu soția lui. Ce e mai frumos decât iubirea conju­gală? Această scuză pare a fi cea mai bună: și cu toate acestea e mai rea decât toate. Dumnezeu îl invită la nuntă, iar el răspun­de: nu, căci am propria mea nuntă. E o adevărată oroare! Aceasta înseamnă: am ce îmi trebuie, nu am nevoie de Tine, nu vreau să mă unesc cu Tine, nu Te iubesc. De fapt, aceasta înseamnă: nu am nevoie de iubirea Ta, Te urăsc.

Aceste trei persoane reprezintă ome­nirea, dar omenirea chemată de Dumnezeu, adică pe cei a căror conștiin­ță duhovnicească a fost trezită¹⁴. Nu sunt niște oameni fără căpătâi, nu sunt vino­vați de greșeli morale: în societate, s-ar spune că sunt niște „oameni de bine”. Åži, cu toate acestea, săvârșesc cel mai mare dintre păcate, un păcat în duh: spun nului Dumnezeu, Îi refuză invitația, nu vor să se unească cu El, nici să conlucreze cu El: păcătuiesc împotriva iubirii. Este cel mai mare păcat și, în fond, singurul păcat ade­vărat.

Ajunși la acest moment al pildei, ne-am putea spune, după gândul omenesc: gata! Trageți cortina! Totul s-a terminat. Dar nu este așa. Hristos ne va iniția în gându­rile dumnezeiești intime, ne va da pe față „inima” lui Dumnezeu. Tatăl cel ceresc este mânios. Atunci trimite pe sluga Sa să străbată „piețele si ulițele cetății” pen­tru a aduce la ospățul Său pe cei „săraci, pe neputincioși, pe orbi și pe șchiopi” Acest lucru este simbolic. Primii, cei care au refuzat invitația, erau cei „chemați”, ei reprezintă iudaismul oficial și sunt în „ce­tate” [Ierusalim], așezațiîn case. Cei care sunt în piețe și pe ulițe nu au case: nu sunt „așezați”. Sunt învinșii vieții, cei părăsiți, rătăcitorii, ereticii și schismaticii. Dar cu toate acestea sunt în cetate: au auzit vorbindu-se de Dumnezeu.

Însă sluga, după ce și-a îndeplinit în­sărcinarea, spune Stăpânului: „tot mai este loc”. Bineînțeles că este, pentru că odaia de nuntă era prevăzută pentru în­treaga omenire. Ce iubire a lui Dumnezeu pentru Om!

Atunci Stăpânul atinge culmea iubirii Sale¹⁵ pentru Om și spune acest cuvânt uimitor: „mergeți deci la răspântiile dru­murilor” și „pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă” (Mt 22, 9). Aceia nu sunt în ce­tate, nu au auzit niciodată vorbindu-se de Dumnezeu. De aceea stăpânul spune: „silește-i să intre”. Aceasta înseamnă: ia-i de mână, convinge-i, nu au nici o constiință duhovnicească, nu sunt în stare să stie ce e bun pentru ei, sunt niste copii. Acest lu­cru reaminteste ceea ce Domnul îi spuse­se lui Iona, care era deznădăjduit văzând că pedeapsa pe care fusese însărcinat să o vestească Niniviților nu mai sosea (ceea ce-l făcea să treacă drept un impostor): cum vrei să-i pedepsesc, când „nu știu să deosebească dreapta de stânga lor.”? (Iona 4, 1). Aceia reprezintă neamurile, păgânii, idolatrii.

Concluzia stăpânului este admirabilă si ne descoperă adâncurile cugetelor dumnezeiesti: „ca să mi se umple casa”. Dumnezeu vrea să Se unească cu zidirea Sa din dragoste deplină. Aceasta este voia dumnezeiască si aceasta se va împlini, ori­ce s-ar întâmpla, căci Domnul a spus: „Cuvântul Meu nu se întoarce către Mine fără să dea rod” (Is 55, 11). Însă fraza fi­nală este o judecată vrednică de temut: „Căci vă spun [Cuvântul lui Dumnezeu, logiondumnezeiesc]: „Nici unul din băr­bații aceia care au fost chemați nu va gus­ta din cina mea”. Cel care refuză focul iu­birii dumnezeiesti va cunoaste focul iadului vesnic.

Părinții Bisericii au fost de părere că această judecată privea pe Israel, care L-a respins pe Iisus ca Mesia. Dar Biserica – noul Israel – reproduce adesea păcatele lui Israel. Pilda se adresează întregii ome­niri. În fond, ea se adresează fiecăruia din­tre noi. Când Dumnezeu mă cheamă la ospățul Său de nuntă, sunt oare gata să spun „da” fără nici o reținere, adică să re­lativizez tot ceea ce nu este Dumnezeu, sau mă las mai degrabă prins de nenumă­ratele activități omenesti care sunt secun­dare (în comparație cu Împărăția lui Dumnezeu) și încerc să găsesc „scuze bune”, care de fapt sunt toate rele? Fiecare stă față în față cu propria conștiință.

P. No'el TANAZACQ, Paris

Note:

1. Cuvânt derivat de la verbul grecesc paraballo:a compara, a pune alături, a pune în paralel (ceea ce este pământesc si ceea ce este ceresc). Toate parabolele au ca­racter simbolic. Simbol vine din greces­cul symbole,care înseamnă a reuni [cele două jumătăți ale aceluiasi obiect]. Se ex­primă astfel aspectul exterior si vizibil pentru a face să se înțeleagă aspectul in­terior si nevăzut (de pildă focul ca sim­bol al iubirii). Fără limbajul simbolic, ar fi cu neputință de exprimat cele nevăzu­te, ceresti si dumnezeiesti (lucru valabil pentru toate religiile). Dar simbolul nu esterealitatea: este un mijloc de a accede la realitate, un reflex, o imagine a realită­ții. Simbolurile nu sunt deci absolute: doar realitatea „este”. Calea duhovniceas­că apofatică, îndrăgită de Ortodoxie, ne cheamă să ne străduim a muri oricărei cunoasteri, chiar si simbolică, pentru a face experiența a ceea ce nu poate fi cunoscut, realitatea dumnezeiască.
2. Acest lucru a fost pus în evidență de un preot romano-catolic celebru, P. Marcel Jousse (1886-1961), ale cărui lucrări des­pre transmiterea orală a Scripturii – și deci a Evangheliei – sunt de referință în dome­niul cercetării biblice. Marele liturghist or­todox Maxim Kovalevsky (1903-1988) s-a inspirat mult din ele. Åžcoala actuală de „memorare a Evangheliei”, care este ecu­menică, este o punere în practică a lucră­rilor lui Marcel Jousse.
3. Trebuie să adăugăm că, istorisirea fiind mai scurtă, este totodată mai accesibilă (spre deosebire de un tratat de teolo­gie).
4. Eshatologic: din grecescul eschaton,ultim, final: este vorba despre vremurile de pe urmă, de sfârșitul timpului (sau mai de­grabă al eonuluicăderii) și de plinirea des­tinului Omului.
5. A se vedea Apostolia nr. 18 (septembrie 2009), paginile 2-5.
6. Cu puțin înainte, la Luca 13, 22 se spune că Iisus „călătorea spre Ierusalim”.
7. În textele grec și latin: „cel ce va mânca pâine”. Aceasta se socotea ca „a prânzi”.
8. Acest lucru trebuie apropiat de: „mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (cuvinte cu care se încheie pilda la Sfântul Matei). De fapt, toți sunt chemați, însă mulțiînseam­nă că acest lucru nu e obligatoriu (iubirea se propune, dar nu se impune). Este o „che­mare” și nu un ordin cu caracter militar. Sfântul Ambrozie spune: „Domnul în în­durarea Lui cheamă pe toată lumea,însă lașitatea sau rătăcirea noastră ne țin de­parte” (Despre Sfântul Luca,II, S.C. n° 52 bis, p. 84). Episcopul Ioan va sublinia: sunt puțini aleși, pentru că puțin răspund „da” la chemare (cf. nota 11).
9. Sfântul Ilarie mai vede în aceștia și pe mu­cenici și pe oamenii duhovnicești (sfinții) (DespreMatei,II, S.C. n° 258, p. 147).
10. Cele două versiuni ale pildei au aceeași semnificație, însă cea a Sfântului Matei este mai „iudaică”: valurile succesive de slujitori, mucenicia acelora, faptul că Împăratul își trimite oștile [îngerești] să nimicească cetatea (Părinții vor vedea în aceasta vestirea distrugerii Ierusalimului de către Titus în anul 70) corespund într-adevăr istoriei lui Israel (Evanghelia lui Matei a fost considerată de Părinți ca fi­ind cea mai veche și Evanghelia Evreilor, redactată în limba lor). În timp ce versiu­nea Sfântului Luca este mai universală și se poate aplica întregii omeniri, după cum vom vedea cu privire la diferitele scuze.
11. Episcopul Ioan de Saint-Denis: Ospățul eshatologic sau ospitalitatea dumnezeiască (cea de-a 19-a duminică după Rusalii), în Presence Orthodoxe, n°27, 1974, p. 38-40.
12. Zece reprezintă plinătatea firii zidite, per­fecțiunea ei. Acest tip de om se preocupă mai mult de zidire decât de Ziditor. Aceasta este probabil greșeala duhovnicească cea mai răspândită pe Pământ. Acest păcat co­respunde cu cel al părinților noștri Adam și Eva: a deveni dumnezei fără Dumnezeu, a căuta binecuvântarea, dar a respinge sur­sa binecuvântării, Persoanele dumneze­ști.
13. E de ajuns să ne uităm la un târg de ani­male. Zece boi valorează o avere, și cu atât mai mult în vremea lui Hristos față de tim­purile noastre: nu se investește o aseme­nea sumă fără precauții prealabile.
14. Este vorba în primul rând de Israel, dar e valabil și pentru Biserică și pentru toată omenirea.
15. Expresie împrumutată de la Sfântul Ioan (13, 1), când Hristos spală picioarele uce­nicilor Săi înainte de a fi vândut.