– Ați mai auzit voi cuvântul teofor? Ce poate să însemne? Are cineva idee cine sunt teoforii?

– Ä‚ăă, păi Teo îl cheamă pe un prieten de-al meu, dar for,nu știu, începe Rareș.

– De fapt, este un băiat chiar aici, la Limours, pe care îl cheamă Teo, și are mușchi, zâm­bește Maria F.; da, este „Teo (le) fort”, completează Diana. Adicăă, trebuie să fii puternic ca el, ca să poți face activitățile astea! (râsete). Åžtefan ne salvează: TEOFOR e un acro­nim: Temerari si Exploratori Ortodocși din Franța sau (în franceză, ou) din România. Iar Laura Zăvăleanu lămurește, etimologic, sensul cuvântului: purtători de Dumnezeu. Așa, va să zică... Exploratori și temerari, treacă-meargă, dar purtători de Dumnezeu, uite, în sfârșit, o formulă cu-nțeles, ba chiar plină de sensuri, pe care începem să le ex­plorăm, adâncindu-ne până în miezul lor, într-o lungă discuție...

– ... și ursul ăsta ., își îngroașă Bogdan vocea, ... al cărui pas fioros făcea tot satul să tremure, s-a întâlnit într-o zi cu un bătrân. Åži bătrânul nu s-a temut, și s-a uitat drept în ochii ursului. Åži din clipa aceea, ursul s-a fă­cut câine credincios bătrânului care trăia în pădure. Cine știe cum îl chema pe bătrân?

– Sfântul Nectarie, sugerează gânditor Ioan. Nu! Maria? Sfântul Daniel... Nu! Sfântul Nicolae? Nu! Sfântul Maximovici!!! strigă bucuros Nicolae. Nu! Sfântul Serafim, în­cearcă încet o veverițămică, ridicându-se pe vârfuri, s-o poată auzi Bogdan. Așa e! Echipa veverițelor are încă un punct!!

În... catalogul mișcărilor mele zilnice, unde stresul și agitația au cotropit complet un spațiu sufletesc din care au dispărut de mult tihnași răgazulrealităților îndepărtate ale bunicilor (ce le cinsteau nu doar dintr-o rânduită nevoie de odihnă – că doar și Dumnezeu se odihnise! – ci pentru că erau, înțelese cu o înțelepciune și ea pierdută de noi, prea ori post modernii, ca privilegiate momente de întâlnire cu Dumnezeu, și, prin El, cu celălalt ori, deloc de ignorat, cu tine însuți), m-am trezit, mai de voie, mai de ne­voie, mamă... TEOFOR-ă.

Cu toată teoria întreprinderii... TEME­RARE de care băiețelul meu avusese generos parte, de-a lungul săptămânii de pregătire, nici n-am ajuns bine la Limours și deja spe­ram, în taină, că furtuna anunțată de Meteo France o sa înceapă pile-poildupă focul de tabără (nu mai devreme, ca să nu ne strice programul cu asupra măsură tentant, dar nici mai târziu, pentru că... tentația se năruia brusc când ajungeam la... tentă – numele adaptat al cortului neaoș, în limba de împru­mut a TEOFOR-ilor franșais ou roumains). Așa am fi avut justificarea să plecăm acasă și mulțumiți și cu conștiința împăcată că nu din cauza noastră n-am dormit cu cerul înstelat deasupra, iar legea morală a rămas ne­smintită în noi.

Până când mi se propune pe neaștepta­te, ...organizatoric, să dorm ca supraveghe­tor în trupa adulților și, cât ai clipi din ochi, mă și văd cu sacul de dormit și salteaua la purtător, și înțeleg că inevitabilul se va pro­duce, pentru că furtuna s-a tot amânat, în prognoze, de la ora 18 la 19, de la 19 la 20, când, cum Meteo France a uitat să le anunțe și pe ele de probabilitățile furtunii, pe cer au început să apară stelele. Așadar, iată-mă... cercetașă întârziată, nici nu știi când ți se îm­plinesc visurile de Cireșar! La urma urme­lor, ce mai contează, în situații de-astea, 30 de ani de întârziere?

Minunat: cină pregătită la două, patru sau chiar șase mâini și mânuțe, în funcție de nerăbdarea exploratorilor ce stau la rând să învârtă... cercetător în tigaie cea mai delicioa­să omletă mâncată vreodată, foc de tabără cu hărmălaie, cartofi copți, cântece... Åži apoi, momentul cheie: adunarea la corturi și somn. Măcar ideea, pentru că, dincolo de imaginea de prepeliță care își adună puii a lui Åžtefan, care n-apucă să se bucure de victoria că a reușit să-i bage pe unii în cortul lor mai mult de câteva secunde, timpul îndelungat care le trebuie celor din cortul vecin să iasă din nou, și sentimentul că vom petrece toată noaptea repetând „gata, la culcare”, nimic nu pare a anunța realitatea în sine. Cu atât mai mult cu cât, o dată sous la tente,se pornesc conversațiile de... taină, destul de a haute voix,încât să ne simțim participanți activi toți,la toatesecretele, pe categorii de vârstă, de la 5-6 ani, la 16-17.

În fine, adorm într-un sfârșit, sau mi se pare că adorm, destul cât să tresar speriată la un hohot de râs sonor, care n-a mai putut fi oprit de băieții din cortul de alături. Strig că e târziu, că trebuie să doarmă, se mai liniștesc, apoi am impresia că nu mai e aer, deschid cortul, aerisesc, mă uit la prognoză, furtuna s-a mutat la ora 2, mă uit la ceas, e doar ora 1, Doamne, cât mai e până dimineață și deja spatele mă doare îngrozitor... Mă uit la băiețelul meu care doarme mai liniștit și mai senin ca niciodată și mă minunez, îi mai învelesc o mânuță, mă mai învârt o vreme, ascult castanele căzând cu zgomot de meteoriți și locuitorii Limours-ului întorcându-se de la spectacol și schimbând im­presii și începe ploaia. E punctuală de data asta, a început la 2, cum fu­sese anunțată. Acum se face frig și, măcar nu trebuie să mă mai întreb ce-o să fac până dimineață, pentru că din zece în zece minute tre­buie să verific dacă nu a in­trat ploaia în cort și să îl mut pe Rareș mai departe de pânza care este deja udă.

Åži uite așa se face dimineață, cu noaptea în cap locuitorii Limours-ului trec înapoi, spre piață, pro­babil, de data asta, apoi noi mergem la Liturghie și iar ne bucurăm că suntem îm­preună, pregătim cu cercetașii masa de prânz și pornim către casele noastre. Până la urmă, a fost totul impecabil și acum avem, uite, și experiență de mici și mari temerari.

Doar că seara, în timp ce recuperăm ener­gic spălatul pe dinți vitregit cu o zi înainte, Rareș mă întreabă brusc dacă eu am dormit bine azi-noapte, și noroc că nu apuc să răs­pund, pentru că ceea ce-mi spune el mă lu­minează, parcă: „Eu cred că am dormit cel mai bine din viața mea. În curtea mănăstirii și lângă biserică, unde putea fi mai bine?” Iar mai târziu, în pat deja, îmi spune: „Mi-ar plă­cea să dorm mereu acolo!” „În cort?!” întreb eu cu teamă instinctivă, revăzând rapid fil­mul nopții. „Da, sau într-un pătuț. N-aș avea decât visuri frumoase. Mi-a spus mie un copilaș care doarme acolo că el n-a avut ni­ciodată niciun coșmar...”.

L.Z.