– Aţi mai auzit voi cuvântul teofor? Ce poate să însemne? Are cineva idee cine sunt teoforii?

– Ăăă, păi Teo îl cheamă pe un prieten de-al meu, dar for,nu ştiu, începe Rareş.

– De fapt, este un băiat chiar aici, la Limours, pe care îl cheamă Teo, şi are muşchi, zâm­beşte Maria F.; da, este „Teo (le) fort”, completează Diana. Adicăă, trebuie să fii puternic ca el, ca să poţi face activităţile astea! (râsete). Ştefan ne salvează: TEOFOR e un acro­nim: Temerari si Exploratori Ortodocşi din Franţa sau (în franceză, ou) din România. Iar Laura Zăvăleanu lămureşte, etimologic, sensul cuvântului: purtători de Dumnezeu. Aşa, va să zică... Exploratori şi temerari, treacă-meargă, dar purtători de Dumnezeu, uite, în sfârşit, o formulă cu-nţeles, ba chiar plină de sensuri, pe care începem să le ex­plorăm, adâncindu-ne până în miezul lor, într-o lungă discuţie...

– ... şi ursul ăsta ., îşi îngroaşă Bogdan vocea, ... al cărui pas fioros făcea tot satul să tremure, s-a întâlnit într-o zi cu un bătrân. Şi bătrânul nu s-a temut, şi s-a uitat drept în ochii ursului. Şi din clipa aceea, ursul s-a fă­cut câine credincios bătrânului care trăia în pădure. Cine ştie cum îl chema pe bătrân?

– Sfântul Nectarie, sugerează gânditor Ioan. Nu! Maria? Sfântul Daniel... Nu! Sfântul Nicolae? Nu! Sfântul Maximovici!!! strigă bucuros Nicolae. Nu! Sfântul Serafim, în­cearcă încet o veveriţămică, ridicându-se pe vârfuri, s-o poată auzi Bogdan. Aşa e! Echipa veveriţelor are încă un punct!!

În... catalogul mişcărilor mele zilnice, unde stresul şi agitaţia au cotropit complet un spaţiu sufletesc din care au dispărut de mult tihnaşi răgazulrealităţilor îndepărtate ale bunicilor (ce le cinsteau nu doar dintr-o rânduită nevoie de odihnă – că doar şi Dumnezeu se odihnise! – ci pentru că erau, înţelese cu o înţelepciune şi ea pierdută de noi, prea ori post modernii, ca privilegiate momente de întâlnire cu Dumnezeu, şi, prin El, cu celălalt ori, deloc de ignorat, cu tine însuţi), m-am trezit, mai de voie, mai de ne­voie, mamă... TEOFOR-ă.

Cu toată teoria întreprinderii... TEME­RARE de care băieţelul meu avusese generos parte, de-a lungul săptămânii de pregătire, nici n-am ajuns bine la Limours şi deja spe­ram, în taină, că furtuna anunţată de Meteo France o sa înceapă pile-poildupă focul de tabără (nu mai devreme, ca să nu ne strice programul cu asupra măsură tentant, dar nici mai târziu, pentru că... tentaţia se năruia brusc când ajungeam la... tentă – numele adaptat al cortului neaoş, în limba de împru­mut a TEOFOR-ilor franşais ou roumains). Aşa am fi avut justificarea să plecăm acasă şi mulţumiţi şi cu conştiinţa împăcată că nu din cauza noastră n-am dormit cu cerul înstelat deasupra, iar legea morală a rămas ne­smintită în noi.

Până când mi se propune pe neaştepta­te, ...organizatoric, să dorm ca supraveghe­tor în trupa adulţilor şi, cât ai clipi din ochi, mă şi văd cu sacul de dormit şi salteaua la purtător, şi înţeleg că inevitabilul se va pro­duce, pentru că furtuna s-a tot amânat, în prognoze, de la ora 18 la 19, de la 19 la 20, când, cum Meteo France a uitat să le anunţe şi pe ele de probabilităţile furtunii, pe cer au început să apară stelele. Aşadar, iată-mă... cercetaşă întârziată, nici nu ştii când ţi se îm­plinesc visurile de Cireşar! La urma urme­lor, ce mai contează, în situaţii de-astea, 30 de ani de întârziere?

Minunat: cină pregătită la două, patru sau chiar şase mâini şi mânuţe, în funcţie de nerăbdarea exploratorilor ce stau la rând să învârtă... cercetător în tigaie cea mai delicioa­să omletă mâncată vreodată, foc de tabără cu hărmălaie, cartofi copţi, cântece... Şi apoi, momentul cheie: adunarea la corturi şi somn. Măcar ideea, pentru că, dincolo de imaginea de prepeliţă care îşi adună puii a lui Ştefan, care n-apucă să se bucure de victoria că a reuşit să-i bage pe unii în cortul lor mai mult de câteva secunde, timpul îndelungat care le trebuie celor din cortul vecin să iasă din nou, şi sentimentul că vom petrece toată noaptea repetând „gata, la culcare”, nimic nu pare a anunţa realitatea în sine. Cu atât mai mult cu cât, o dată sous la tente,se pornesc conversaţiile de... taină, destul de a haute voix,încât să ne simţim participanţi activi toţi,la toatesecretele, pe categorii de vârstă, de la 5-6 ani, la 16-17.

În fine, adorm într-un sfârşit, sau mi se pare că adorm, destul cât să tresar speriată la un hohot de râs sonor, care n-a mai putut fi oprit de băieţii din cortul de alături. Strig că e târziu, că trebuie să doarmă, se mai liniştesc, apoi am impresia că nu mai e aer, deschid cortul, aerisesc, mă uit la prognoză, furtuna s-a mutat la ora 2, mă uit la ceas, e doar ora 1, Doamne, cât mai e până dimineaţă şi deja spatele mă doare îngrozitor... Mă uit la băieţelul meu care doarme mai liniştit şi mai senin ca niciodată şi mă minunez, îi mai învelesc o mânuţă, mă mai învârt o vreme, ascult castanele căzând cu zgomot de meteoriţi şi locuitorii Limours-ului întorcându-se de la spectacol şi schimbând im­presii şi începe ploaia. E punctuală de data asta, a început la 2, cum fu­sese anunţată. Acum se face frig şi, măcar nu trebuie să mă mai întreb ce-o să fac până dimineaţă, pentru că din zece în zece minute tre­buie să verific dacă nu a in­trat ploaia în cort şi să îl mut pe Rareş mai departe de pânza care este deja udă.

Şi uite aşa se face dimineaţă, cu noaptea în cap locuitorii Limours-ului trec înapoi, spre piaţă, pro­babil, de data asta, apoi noi mergem la Liturghie şi iar ne bucurăm că suntem îm­preună, pregătim cu cercetaşii masa de prânz şi pornim către casele noastre. Până la urmă, a fost totul impecabil şi acum avem, uite, şi experienţă de mici şi mari temerari.

Doar că seara, în timp ce recuperăm ener­gic spălatul pe dinţi vitregit cu o zi înainte, Rareş mă întreabă brusc dacă eu am dormit bine azi-noapte, şi noroc că nu apuc să răs­pund, pentru că ceea ce-mi spune el mă lu­minează, parcă: „Eu cred că am dormit cel mai bine din viaţa mea. În curtea mănăstirii şi lângă biserică, unde putea fi mai bine?” Iar mai târziu, în pat deja, îmi spune: „Mi-ar plă­cea să dorm mereu acolo!” „În cort?!” întreb eu cu teamă instinctivă, revăzând rapid fil­mul nopţii. „Da, sau într-un pătuţ. N-aş avea decât visuri frumoase. Mi-a spus mie un copilaş care doarme acolo că el n-a avut ni­ciodată niciun coşmar...”.

L.Z.