Aceste mari suferințe pentru neamu­rile ortodoxe, ca urmare a secularizării și bunăstării, încep să fie trecute într-un con de umbră. Trebuie precizat că martiriul ortodox nu se limitează doar la suferința poporului rus în urma Revoluției din 1917, despre care se poate vorbi în mii de pa­gini, ci se referă și la martiriul creștinilor din România, Bulgaria, Grecia, Serbia, dar amintește și de genocidul armean, cunos­cut ca „Holocaustul armenilor” sau Ma­sacrul armenilor (1915-1916) din partea Junilor turci, un guvern care conducea Imperiul Otoman. În acest masacru și-au pierdut viața între 1.200.000 și 1.300.000 de armeni². În cele ce urmează voi face câ­teva scurte precizări referitoare la suferin­țele poporului grec. După Primul Război Mondial a avut loc războiul greco-turc din 1919-1922, care s-a terminat cu o victo­rie a Turciei. În anul 1923 va avea loc așa-zisa „schimbare etnică” între greci și turci. Urmare a abuzurilor soldaților greci din acest război, populația greacă a fost mutată forțat din Turcia în Grecia, iar ace­eași mișcare s-a întâmplat cu turcii, aceș­tia din urmă fiind în număr mai mic de­cât grecii. În realitate, așa-zisul schimb de popoare a însemnat deportarea – mai bine zis purificarea etnică – creștină, în urma căreia și-au pierdut viața sute de mii de ortodocși și peste 1,5 milioane de greci din Turcia au fost obligați să-și părăseas­că pământurile strămoșești³. Averile le-au fost confiscate, casele distruse, iar ei aproa­pe că au dispărut din vechiul Imperiu Bi­zantin. Acest război este considerat de is­torici la fel de dezastruos ca și căderea Constantinopolului. Cei ce au avut cura­jul să rămână în Constantinopol au fost urmăriți și supuși la numeroase presiuni, așa încât constatăm că astăzi mai sunt câ­teva mii de creștini ortodocși în Patriar­hia Constantinopolului. Revoltele anti-ortodoxe din anul 1955 au fost urmate de persecuții și numeroase expulzări. De ase­menea, trebuie amintit și de pierderile or­todoxe prin divizarea Insulei Cipru din 1974 între partea turcă și cea ortodoxă greacă. Am ținut să fac aceste precizări is­torice deoarece nu vorbim doar despre purificările etnice în masă, urmare a con­flictelor armate între două state beligeran­te, ci sunt numeroase mărturii despre creș­tini care nu făceau compromisuri și nu au renunțat la credință, deși erau supuși tor­turilor și chiar morții.

Nu putem să nu amintim și de drame­le și suferințele pe care le-a îndurat neamul nostru românesc în perioada comunistă, care a însemnat distrugerea unei generații de părinți spirituali și intelectuali.

În același timp, nu trebuie să uităm nu­meroasele persecuții împotriva creștini­lor ortodocși din Irak, Iran, Siria și alte țări musulmane. Se cuvine să-i mențio­năm aici și pe numeroșii martiri morți în gulagul rusesc, în lagărele naziste și în în­chisorile comuniste din secolul XX, care așteaptă să fie recunoscuți sau pe viitor canonizați. Se afirmă că în cei 2000 de ani de istorie a Bisericii, două treimi dintre creștini au fost martirizați în secolul XX⁴. Se crede că există peste 27 de milioane de creștini uciși dintr-un total de 40 de mili­oane, și multe alte milioane de creștini au fost torturați, victime ale diferitelor regi­muri totalitare.

În lagărele și în închisorile comunis­te din România, locuri de exterminare a poporului român, s-a murit din multe motive: pentru convingeri politice, pen­tru rege, pentru libera exprimare, pentru popor și țară, dar mai ales pentru credin­ța în Hristos. Consecințele acestui geno­cid împotriva poporului român se resimt și astăzi, deoarece abia după 24 de ani de la căderea comunismului încep să se vadă unele semne de revenire la o stare de normalitate religios-morală și intelectuală. Să nu ne imaginăm că supliciul prin care a trecut această generație de mărturisitori a adus cu sine în mod automat pacea, liniștea și curățirea unei națiuni. Trebuie să treacă cel puțin o generație până când vom putea vorbi de o așezare a lucrurilor în matca lor. Presa, media, precum și o parte din intelectualitate sunt tentate să vorbească doar despre unele figuri em­blematice care au suferit în închisorile comuniste, precum Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Petre Å¢uțea, Nicolae Steinhardt, Vasile Voiculescu, Ionel Brătianu, Radu Gyr etc. Jertfa acestor intelectuali, profesori, ingineri, academi­cieni, oameni politici, prinți nu poate fi uitată – totuși, așa cum arată statisticile, numărul celor care și-au dat viața pentru libertate și pentru Hristos este covârșitor. Personal am avut ocazia să-i cunosc pe Mitropolitul Antonie Plămădeală, pe pă­rintele Dumitru Stăniloae, pe părintele Bordașiu, pe părintele Arsenie Papacioc, l-am avut profesor pe Părintele Galeriu, am slujit cu părintele Ionel Pavel, cu pă­rintele Filip din Galați și cu alți câțiva preoți care au făcut ani grei de pușcărie.

Ceea ce la început sesizam destul de greu, poate pentru că eram prea tânăr, apoi am admirat era faptul că această generație de mărturisitori, modele de credință, aveau o sfială să vorbească despre tortu­rile la care au fost supuși, nu aveau resen­timente față de torționari, paradoxal, unii chiar mărturiseau că aceasta a fost o șan­să de a se apropia mai mult de Dumnezeu, având în același timp puterea de a ierta. Martiriul lor nu a fost prin proteste, cu­vinte sau scrieri, ci în liniște. Această pu­tere de a nu judeca, mărturisirea prin tăcere, se numește lucrarea Duhului Sfânt și a rugăciunii personale.

O parte dintre martirii care au fost uciși în perioada comunistă au fost tre­cuți în calendarul Bisericii Ortodoxe Ruse. Noile dovezi ale credinței pe care le avem de la martirii creștini uciși la Aiud, Pitești, Gherla sau Canal ne arată că jertfa lor nu a fost zadarnică, că este bineplăcută înaintea lui Hristos, iar harul lui Dumnezeu lucrează prin aleșii Săi. Neamul românesc, de-a lungul celor două mii de ani de istorie, a urcat de multe ori pe drumul Golgotei, iar prin sfinții săi putem să vedem lumina cea adevărată. Deși noi, ca biserică, avem o sfială în a ne canoniza sfinții contemporani, un prim pas pe care Biserica Ortodoxă Română îl face pentru mărturisitorii credinței în perioada comunistă este pomenirea lor la Sfânta Proscomidie în rugăciunea pen­tru cei adormiți și la Sfânta Liturghie, la ieșirea cu Cinstitele Daruri, când preo­tul spune: „Pentru pomenirea și iertarea păcatelor... celor care au pătimit în închi­sori și în lagăre... pentru apărarea patriei și a credinței strămoșești”⁵. Nu facem publicitate și nici concurență între bise­ricile creștine din România, nici nu încer­căm să contabilizăm numărul celor care au suferit mai mult, pentru că este impo­sibil să împlinești un astfel de lucru, totuși realitatea istorică ne arată că Biserica Ortodoxă Română cunoaște cel mai mare număr de ierarhi, preoți și intelectuali care au suferit în închisorile comuniste. Putem vorbi de mii de slujitori ai altaru­lui care au suferit în închisorile comu­niste, mulți dintre aceștia jertfindu-se prin moarte martirică. Nu mai vorbim de numărul laicilor ortodocși care au suferit sau au murit pentru Hristos, fiind vorba de un număr impresionant de creș­tini. O generalizare a sfinților din peri­oada comunistă este imposibil de reali­zat și ar crea mari probleme ecleziale, de aceea un prim pas pe care Biserica Orto­doxă trebuie să-l facă este recunoașterea oficială a sacrificiului martirilor români. Credem că în curând va veni vremea când unii dintre mărturisitorii din perioada comunistă vor fi trecuți în rândul sfinților.

În prima Duminică după Rusalii sunt prăznuiți toți sfinții știuți și neștiuți, iar în Duminica a Il-a după Rusalii îi sărbăto­rim pe Sfinții români, prin care ni se face aducerea aminte că neamul nostru s-a năs­cut creștin, a rămas creștin, a păstrat și va păstra valorile credinței celei adevărate până la sfârșitul veacurilor.

Putem constata că avem numeroși sfinți autohtoni, mulți dintre ei necunos­cuți, care se roagă lui Dumnezeu pentru neamul nostru. Sfinții români sunt creatori de teologie, spiritualitate, cultură și istorie, de aceea să nu pregetăm să ne iubim mi­ile de sfinți din trecut, dar și pe cei din secolul XX, fiindcă prezența sfinților pe pământul țării noastre ne înnobilează, ne obligă ca neam să-i căutăm și să mărturi­sim pe Hristos în Adevăr și ne îndeamnă să urmăm calea sfințeniei.

Pentru Biserica Ortodoxă, secolele XX și XXI au un număr impresionant de măr­turisitori, a căror memorie ne ajută să în­țelegem mai bine ce înseamnă să te jertfești pentru credința în Hristos. Deși vorbim de o  perioadă de acalmie după aceste furtuni care s-au abătut asupra Bisericii Ortodoxe, astăzi ea se confruntă cu materialismul și secularismul occidental.

Pr. Pompiliu Nacu, Milano Nord-Monza

Note:

1. Kallistos Ware, Ortodossia in Occidente, Edizioni Qiqajon, Magnano, 2000, p. 7-8.
2. Marcello Flores, II genocidio degli armeni, Edizioni il Mulino, Bologna, 2007.
3. Shelton Dinah, Encyclopaedia of Genocide and Crimes Against Humanity, col. 303.
4. ***, Martiri pentru Hristos, din România, în pe­rioada regimului comunist, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2007.
5. Liturghier, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2000, p. 115-152.