(a opta duminică după Rusalii - Mt 14,14-22)

Măreața minune care ni se is­torisește în această dumini­că are ceva nemaiîntâlnit din două puncte de vedere: a fost săvârșită de două ori de către Hristos (cf. nota 1), în același ținut, dar în momente diferite, ceea ce este o situație unică în Evanghelie, și este relatată de către toți cei patru evangheliști¹, lucru rar. Aceasta îi subliniază importanța și caracterul universal.

Domnul Se află aproape de mijlocul misiunii Sale pământești, probabil cu pu­țin înainte de Paștele din al doilea an al Său (Sfântul Ioan). Sfântul Matei este singurul care leagă acest eveniment de mucenicia Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Marcu și Sfântul Luca îl leagă de întoarcerea din misiune a Apostolilor, cărora Învățătorul voia să le lase un pic de odihnă². Cele două lucruri nu sunt pe deplin incompatibile, căci, chiar la înmulțirea pâinilor, vedem pe Apostoli, pe când în versetele dinainte Hristos era singur și descoperea mulțimea ajungând la mal. Se pare deci că istorisirea Sfântului Matei e lacunară, cu atât mai mult cu cât lipsește ceva esențial, și anume fap­tul că Hristos a învățat îndelung mulțimi­le înainte de a le da pâine și pești. Pe de altă parte, Sfântul Luca face legătura cu Irod, care a tăiat capul lui Ioan Botezătorul: pe acest plan, este probabil cel mai precis din­tre toți. Cât privește pe Sfântul Ioan, con­textul este complet diferit: Hristos Se în­toarce de la Ierusalim, unde a vindecat pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda; mul­țimile Îl întâmpină și Îl urmează. Va trebui deci să ne sprijinim pe cei patru evangheliști, dintre care trei sunt martori oculari (Evanghelia lui Marcu fiind, de fapt, cea a lui Petru).

Istorisirea Sfântului Matei începe brusc, fară legătură cu capitolul precedent, cu „Irod Tetrarhul”³, care auzise vorbindu-se de Iisus și care credea că e vorba de Ioan Botezătorul care înviase. Matei face deci o lungă întoarcere în timp pentru a istorisi uciderea lui Ioan Botezătorul de către Irod Antipa, datorită urii pe care i-o purta cea de-a doua soție a sa, Irodiada, și pentru capriciul unei adolescente, fiica Irodiadei (a se vedea istorisirea acestor evenimente în cuprinzătoarea notă 3).

Iisus este cutremurat de moartea văru­lui Său⁴ Ioan Botezătorul și simte nevoia de a „Se duce de acolo singur în loc pus­tiu”. Probabil că vrea să interiorizeze dure­rea pe care o simte ca om și ca Dumnezeu, să roage pe Tatăl Său să primească jertfa lui Ioan ca pe o jertfă cu bună mireasmă,căci Ioan a fost înainte-mergător până la capăt: I-a mers înainte în mucenicie și în moarte. Pleacă deci cu barca pe Marea Galileii pen­tru a găsi un loc pustiu. Dar rabbi Ieshouah din Nazaret este omul cel mai faimos din Galileea și chiar din întregul Israel: I se pân­desc cele mai mici fapte și gesturi. Oamenii își dau seama că pleacă cu barca pe lac și au o asemenea admirație față de El, că Îl ur­mează de pe mal. Este emoționant și aproa­pe amuzant. Åži când El trage la mal într-un loc care părea pustiu, Se găsește în fața unei mulțimi care Îl așteaptă, apărută spontan din satele și cetățile de pe malul lacului.

Unde se petrec acestea? Sfântul Luca le situează „în apropiere de Betsaida”, Sfântul Ioan „de cealaltă parte a Mării Galileii”, ceea ce ar putea corespunde apro­ximativ cu ținutul Betsaidei. Însă Tradiția plasează minunea la Tabgah⁵, în câmpia Ghenizaretului, între Magdala și Capernaum, la N-V de Marea Galileii. La Sfântul Marcu se găsește un element care pare să confirme aceasta: când Hristos slo- bozește poporul, după minune, spune uce­nicilor Săi să plece mai înainte „către Betsaida” (Mc 6, 45).

Când Iisus coboară din barcă și Se gă­sește dinaintea acestei mulțimi, nu fuge de ea. Dimpotrivă, Evanghelia ne spune că „I s-a făcut milă” de ea (Mt și Mc) și că „I-a primit la Sine” (Lc). Iată o trăsătură caracteristică și remarcabilă a comporta­mentului lui Hristos. A vrut să Se însin­gureze pentru a Se putea ruga, pentru a fi „El Însuși”, ca om dinaintea lui Dumnezeu și ca Fiu dinaintea Tatălui Său din ceruri, dar când vede mulțimea venind către El, și pentru El, o primește cu bunătate și Îi este milă de oameni, adică îi iubește. Marcu este mai deslușit: „I s-a făcut milă de ei, căci erau ca niște oi fără păstor”⁶. Purtarea Sa este cu totul diferită de a personalită­ților din lume, care se bucură de faimă și joacă un joc ambiguu cu admiratorii lor, când lăsându-se adorați, când fugind de ei, uneori chiar cu puțin dispreț. Hristos este simplu și liber, este firesc și iubitor.

Aici suntem siliți să facem apel la cei­lalți evangheliști, mai ales la Marcu și Luca, pentru că Matei a uitat ceva foarte impor­tant: „...și a început să-i învețe multe” (Mc). Luca este mai precis: „...le vorbea despre Împărăția lui Dumnezeu...” De fapt, Domnul a dat o întreagă învățătură du­hovnicească acestei mulțimi de galileeni, care cu siguranță a durat mult. Apoi Luca adaugă, ca și Matei: „...iar pe cei care aveau trebuință de vindecare îi făcea să­nătoși”. Domnul învață și vindecă: îngri­jește sufletul și trupul. Toate acestea au durat probabil până seara (în fraza urmă­toare a lui Luca: „Dar ziua a început să se plece spre seară”; cum suntem la începu­tul primăverii [Ioan: „se apropia Paștele”], era probabil între orele 18 și 19).

Se lasă seara și ucenicii se îngrijorează pentru că „locul e pustiu” și sunt departe de sat. Cum se face că ucenicii se află acolo, dat fiind că înainte Hristos era singur? Matei nu ne spune nimic. Versiunile lui Marcu și Luca sunt mai coerente, la ei se precizează că Hristos i-a dus pe ucenici într-un loc pustiu pentru a se odihni după misiunea lor. Ei se apropie de Învățător și Îl sfătuiesc: „Slobozește-i, ca mergând prin cetățile și prin satele dimprejur, să-și cumpere să mă­nânce”. Un lucru care pare de bun-simț. Domnul spune atunci o vorbă surprinză­toare: „nu au nevoie să se ducă, dați-le voi să mănânce’! Este o încercare pentru ei: sunt zdrobiți de acest cuvânt, pe care nu-l înțe­leg. Dar Învățătorul are mereu în vedere for­marea lor pentru viitoarea misiune. De fapt, Hristos Se referă aici la credința în Dumnezeu („toate sunt cu putință celui care crede...” - Mc 9, 23) și le amintește că au dinaintea lor pe Fiul lui Dumnezeu: este al lor să ceară („Cereți și vi se va da” - Mt 7, 7). Aceasta se poate interpreta și ca o profeție a lucru­rilor pe care le vor avea de înfăptuit (să-i hră­nească pe credincioși cu Trupul și Sângele lui Hristos).

Neștiind ce să răspundă, ei spun în mod fatalist: „Nu avem aici decât cinci pâini și doi pești”. La Sfântul Marcu, Hristos Însuși cere Apostolilor să vadă câte pâini sunt în mulțime⁷. La Sfântul Ioan, Apostolul Andrei răspunde: „este aici un băiat care are cinci pâini de secară și doi pești”. Este probabil să fie vorba de un adolescent care venise cu părinții săi și care, cunoscând obiceiul lui Rabbi (care vorbea îndelung) avusese prevederea de a aduce câteva merinde într-un coș.

Le aduc lui Iisus. El le-a poruncit oa­menilor să se așeze „pe iarba verde” (Mc), care era multă în acel loc (In). Iarba verde e o întruchipare a „pășunilor înver­zite” din Împărăția lui Dumnezeu⁸. A se lungi pe iarba deasă aduce aminte de ospețele greco-romane unde oamenii mâncau lungiți pe divane, așa cum va fi la Cina cea de Taină. Iar Hristos va vorbi de Împărăția cerurilor ca despre un ospăț de nuntă. Acești oameni au mers mult ca să-L vadă și să-L asculte, fără să mănânce nimic: Păstorul cel Bun se îngrijește de ei. Îi pune să se așeze „în cete de câte cincizeci” (Lc), ceea ce corespunde probabil cu familiile, frățiile, satele etc.: nu e vorba de o masă in­formă, ci de un popor structurat.

Atunci Hristos săvârșește minunea, într-un fel care întruchipează Euharistia, după un „tipic” aproape preoțesc. Ia cele cinci pâini și cei doi pești, pe care îi primește de la popor și de la Apostoli: aceasta co­respunde aducerii pâinii și vinului de către credincioși, pe care preotul le primește de la diaconi⁹; „privind la cer”: Se întoarce către Tatăl Său ceresc¹⁰; „a binecuvântat” (la Sfântul Ioan: „mulțumind”¹¹): aceasta corespunde la noi cu anafora sau immolatio¹²;și, în sfârșit, „A frânt pâinile și le-a dat ucenicilor, care le-au împărțit mul­țimii”: aceasta corespunde la noi cu „frân­gerea pâinii” și împărtășania. Aici avem pro­cesul tainei euharistice (în afară de Instituire, care va fi săvârșită la Cina cea de Taină, și care nu este preînchipuită, pentru că este cu totul nouă).

Iar aceste două tipuri de hrană simbo­lizează în sine euharistia: pâinea, desigur, și peștii, pentru că sunt dintre animalele cu un sistem sangvin, simbol al sângelui euharistic, cu atât mai mult cu cât cuvân­tul grecesc care înseamnă pește, ichtys,este acronimul formulei: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”, iar peștele a fost considerat simbolul lui Hristos încă de la începuturile Bisericii (îl regăsim în inscripțiile creștine). Trebuie să remar­căm că peștii nu au fost rupți, nici frânți, pentru că sunt entități care nu se pot îm­părți, ființe vii individuale, și pentru că este scris: „nici unul din [oasele lor] nu se va zdrobi” (Ps. 33, 19): au fost numai „în­mulțiți”, fiecare persoană a primit câte un pește, la fel cum fiecare creștin, atunci când se împărtășește, primește pe Hristosul în­treg, și nu o parte din Hristos.

Numerele sunt și ele simbolice: cele cinci pâini reprezintă cele cinci simțuri ale Omului, și deci firea omenească (Iisus este Fiul întrupat), iar cei doi pești reprezintă cele două firi, dumnezeiască și omenească, uni­te în Iisus Hristos, Peștele dumnezeiesc. „Toți au mâncat si s-au săturat”: au mâncat bine¹³, o adevărată masă, nu doar o   gustare, care le va îngădui să se întoar­că la casele lor fără să leșine de foame (au venit de departe). Masa a fost atât de îm­belșugată încât s-au strâns multe rămăși­țe: Dumnezeu dă mereu cu asupra de mă­sură, mult mai mult decât este nevoie. Însă Domnul cere Apostolilor să strângă cu grijă tot ce a rămas, „ca să nu se piardă ceva” (In). Dumnezeu este mărinimos, însă risipa este un păcat: este dispreț pen­tru darurile lui Dumnezeu și este un com­portament egoist („nu mai pot să mănânc, dar nu dau altcuiva ce mi-a rămas, ci îl arunc”, ca bogatul cel rău din pildă). Åži cei doisprezece Apostoli strâng douăspreze­ce cosuri cu pâini și cu pești (Mc), pe care le aduc Învățătorului. Este o prorocie a Bisericii: Hristos tocmai a hrănit pe „Israel”, însă a pregătit hrana pentru Biserica neamurilor¹⁴.

Sfârșitul poveștii ne arată măreția aces­tei minuni: „erau ca la vreo 5000 de băr­bați [capi de familie] fără femei si copii”. Aceasta înseamnă că se aflau acolo în jur de 10.000 de persoane, adică populația unui oraș întreg. Este o minune formida­bilă, uriașă. Chiar în timpurile noastre, ar fi aproape imposibil de hrănit, pe nepusă masă, fără nici un ajutor logistic, 10.000 de persoane. Numărul de 5.000 este real și simbolic, în legătură cu cele cinci pâini: reprezintă omenirea¹⁵. Dumnezeu hrăneș­te întreaga omenire.

Această minune arată în chip lămurit atotputernicia dumnezeiască a lui Hristos: Îl vedem aici „creând” pâini și pești prin singura Sa putere, fără ca niciunul dintre martori să poată spune cum s-au petrecut lucrurile în mod concret, nici măcar Apostolii (tot așa cum nimeni nu va pu­tea niciodată să spună cum se petrece pre­schimbarea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Hristos). Însă sunt și alte sem­nificații duhovnicești. Hristos ne învață adevărata ierarhie a valorilor: hrănește mai întâi mulțimea cu Cuvântul lui Dumnezeu, hrană dumnezeiască pentru suflet, apoi îngrijește pe cei suferinzi (vin­decă bolnavii) și, în sfârșit, dă hrană pen­tru trup, hrană cosmică. Oamenii însă nu-I urmează pilda, mai ales contemporanii noștri, care fac exact pe dos (mai întâi dați-le să mănânce, iar apoi vorbiți-le des­pre Dumnezeu¹⁶). Dumnezeu este Cel care dă cele două feluri de hrană, gratuit: și pe cea sufletească, și pe cea trupească: Hristos Se îngrijește de oameni, frații Săi. Bunul Păstor Se îngrijește de oile Sale.

În sfârșit, este și un epilog, „cealaltă față a monedei”, care se găsește doar la Sfântul Ioan. Mulțimea este încântată și recunoaște în Iisus „pe prorocul care vine în lume”. Vor să-l facă rege (însă un rege din această lume). Iisus, știind aceasta, fuge, pentru că nu aceasta este misiunea pe care Tatăl Său I-a încredințat-o. El a venit în lume pentru a mântui pe Om, pentru a-l împăca cu Dumnezeu și a-l aduce iarăși în Rai, în Împărăția lui Dumnezeu.

Note:

1. Mc 6, 30-44; Lc 9, 10-17; In 6, 1-15. Cea de-a doua înmulțire a pâinilor și a peștilor este relatată de către Matei (15, 32-39) și Marcu (8, 1-10) și atestată de Hristos Însuși la Mt 16, 9-10. Ea are loc la întoarcerea din misiunea Sa în Tir și în Sidon (izbăvirea fiicei Canaanencei) și, probabil, pe malul de răsărit al Mării Galileii. Simbolismul său se bazează pe cifra 4 (4 pâini, 4.000 de băr­bați) și 7 (7 coșuri de firimituri).
2. Domnul a trimis pe cei Doisprezece în mi­siune în toată Galileea, probabil pentru ca ei să se deprindă cu viitorul lor apostolat. Ei se întorc la Capernaum și dau seamă Învățătorului despre misiunea lor. Dar e atâta du-te-vino în casă și împrejur, că nu au nici măcar timp să mănânce: atunci Domnul îi ia la o parte, „în partea Betsaidei” (care se găsește mult mai la est, dincolo de vărsarea Iordanului în lac), ca să se poa­tă odihni.
3. Irod Tetrarhul: este vorba de Irod Antipa, fiul lui Irod zis „cel Mare” [Flavius Iosif]. La moartea acestuia, în anul 4 î.Hr., rega­tul său a fost împărțit între cei trei fii care mai trăiau și sora sa (de unde numele de „tetrarhie” = guvernarea celor patru). Irod Antipa a primit Galileea și Pereea, Arhelau Iudeea și Samaria, Filip Gaulanitida și ți­nuturile din N-E, iar Salomeea (sora lui Irod) câteva ținuturi risipite. Antipa a zi­dit noul oraș al Tiberiadei (în cinstea îm­păratului Tiberiu [14-37] sub domnia că­ruia va fi omorât Hristos), care a devenit capitala sa. După ce a repudiat-o pe pri­ma lui soție, s-a căsătorit cu nepoata sa, Irodiada, fosta soție a fratelui său după tată Irod Filip (altul decât Tetrarhul Filip), care avusese de la acesta o fiică, pe Salomeea.
   Irod Antipa avea multă admirație pentru Ioan Botezătorul, însă Irodiada îl ura pen­tru că îi reproșa lui Antipa că se căsători­se cu soția fratelui său (Legea interzicea căsătoria între cumnat și cumnată, chiar dacă aceștia erau divorțați - cf. Lev 18, 16). La aniversarea lui Antipa, Salomeea a dănțuit minunat, iar Tetrarhul i-a pro­mis fără să se gândească, dinaintea tutu­ror invitaților, să-i dăruiască orice ar fi vrut, „până la jumătate din împărăție” (istorisi­re detaliată la Mc 6, 14-29). Adolescenta, neștiind ce să ceară, a cerut sfatul mamei sale, care a prins prilejul de a se răzbuna pe Ioan Botezătorul și a pus-o să ceară „ca­pul lui Ioan Botezătorul, pe o tipsie” Înaintemergătorului i s-a tăiat pe loc ca­pul. Astfel, „cel mai mare dintre cei năs­cuți din femeie”, după cum îl numește Hristos (Mt 11, 11) a fost asasinat pentru capriciul unei adolescente. Iisus îl va cali­fica pe Irod Antipa de „vulpe” („Spuneți vulpii acesteia.” - Lc 13, 32). Același Irod Antipa Îl va aduce pe Iisus dinaintea lui la procesul Său, „nădăjduind să-L vadă să­vârșind vreo minune”. Însă, cum Iisus nu-i răspunde nimic, Îl va trata cu dispreț (Lc 23, 7-12). Mai târziu va fi destituit de îm­păratul Caligula (în anul 39) și exilat în Galia (la Sf. Bertrand de Comminges, în Pirinei).
4. Ioan Botezătorul era fiul Elisabetei, vara Mariei, mama lui Iisus: era deci văr cu Hristos.
5. Tabgah este deformarea arabă a numelui grec Heptapegon(cele șapte izvoare): acest lucru se potrivește bine cu iarba verde și deasă pe care Domnul îi pune pe oameni să se așeze. Aici a fost construită o biseri­că bizantină spre pomenirea minunii încă din secolul al IV-lea, cu frumoase mozai­curi, dintre care unul se mai păstrează și azi, reprezentând un coș cu pâine și doi pești.
6. Această minunată expresie vine din gura lui Moise (Num 27, 17). Acest citat din Numeri dat de către Marcu este remarca­bil, pentru că Hristos va spune El Însuși: „Eu sunt Păstorul cel Bun” (In 10, 11), adevăratul și singurul Păstor. Totul în ati­tudinea Sa și comportamentul Său arată aceasta.
7. La cea de-a doua înmulțire a pâinilor și a peștilor, Hristos Însuși va spune: „Să-i slobozesc flămânzi nu voiesc, ca să nu se is­tovească pe drum” (Mt 15, 32). Păstorul cel Bun Se îngrijește de oile Sale.
8. În ecfonisul din rugăciunea pentru morți în ritul bizantin (care este, de fapt, de ori­gine egipteană), se spune: „...dă odihnă sufletului adormitului robului Tău... la loc cu verdeață,la loc luminos...”
9. În toate riturile, în timpul primului mile­niu – cel al Bisericii nedespărțite – diaco­nii erau cei care primeau darurile de la po­por (pâine, vin, untdelemn, bani...), care pregăteau pâinea și vinul pentru euharis­tie și care le aduceau în mod solemn epi­scopului (mai târziu, preoților), pome­nind numele celor care aduseseră darurile „și ale celor pentru care s-au adus” în momentul „intrării celei mari” (aceas­ta este originea pomelnicelor noastre). Numai mult mai târziu, începând cu se­colul al XV-lea, în ritul bizantin, această pregătire (proteza, proscomidia) va fi re­zervată preoților, lucru care constituie o greșeală, pentru că preotul nu are drept funcție de a „pregăti”, ci de a „săvârși”: este o exagerare în direcția sacerdoțiului. Aducerea viitoarelor „Daruri” este esen­țială: Dumnezeu nu lucrează niciodată pornind de la „nimic”; este o împreună-lucrare între Dumnezeu și Om. Nu ar tre­bui niciodată să se săvârșească liturghia dacă poporul nu aduce pâinea și vinul.
10. Sfântul Ilarie de la Poitiers precizează că Își înalță ochii spre Tatăl ceresc „pentru a arăta de la Cine primise puterea de a să­vârși o lucrare atât de mare” (Despre Matei, SC N° 258, p. 25).
11. În textul grecesc: eucharistesas (euharistie).
12. În toate riturile, canonul euharistic înce­pe cu o lungă rugăciune de mulțumire care se adresează Tatălui ceresc și care amin­tește lucrările Fiului Său, Iisus Hristos (anafora bizantină, immolatioîn ritul galo-roman, prefața în ritul roman.).
13. Au mâncat bine, după normele vremii (pâine, pește, apă [de la izvoare]), dar nu s-au „ospătat”, pentru că nu este vin. Vinul are să vină mai târziu: este preascumpul Sânge al lui Hristos, băutura sfântă a creș­tinilor.
14. Sfântul Ilarie spune că „mulțimea s-a să­turat cu cuvântul lui Dumnezeu, care vine de la învățătura Legii și a Proorocilor.” și adaugă, cu privire la cele douăsprezece coșuri, că „este belșugul puterii dumneze­iești, pus deoparte pentru popoarele păgânesti..: (SC. N° 258, p. 23-25).
15. Sfântul Ilarie îl pune în legătură cu cei cinci mii de bărbați care au crezut în cuvântul lui Petru și al Apostolilor la Cincizecime (FA 4, 4). Am putea deci să vedem aici în mod simbolic pe Israel și Biserica, ceea ce înseamnă 10.000, un număr care reprezintă bine (și mai bine) plinătatea omeni­rii (unu, firea omenească [oaia cea rătăci­tă] și 1000, plinătatea firii).
16. Acesta era un laitmotiv al creștinilor pro­gresiști din anii '60-'80, care rămâne de ac­tualitate în mediile politizate, ideologice.