Împărăția cerurilor se ia prin stăruință și cei ce se silesc pun mâna pe ea”

Evanghelia după Matei XI, 12

Odată avva Antonie a întrebat pe Dumnezeu zicând: Doamne, cum unii trăind puțin – mor, iar alții prea îmbătrânesc? Åži pentru ce unii sunt săraci iar alții bogați? Åži cum cei nedrepți se îmbogățesc, iar cei drepți sunt săraci? Åži a venit lui glas zicând: Antonie, ia aminte la tine că acestea sunt judecăți ale lui Dumnezeu și nu-ți este ție de folos a le ști.

Patericul egiptean

De păcătuiești în fiecare zi, în fiecare zi pocăiește-te! Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre care se învechesc: când părți din ele putrezesc, scoatem părțile putrezite și punem în loc materiale noi; și niciodată nu încetăm a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului ? Înnoiește-te prin pocăință! ... Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită.

 Sf. Ioan Gură de Aur, Dascălul pocăinței

Poți să nu păcătuiești de frică; este o treaptă inferioară, bună și ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinții și caracterele superioare. Dar și de rușine. O teribilă rușine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în fața unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în fața unei femei bătrâne, a fi înșelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îți vine greu să păcătuiești, ți-e teribil de rușine.

Pr. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Necontenit inima bate toaca în tine

și cheamă la rugă în strâmtu-i ungher,

sângele în toate mădularele vine

să se-mprospăteze cu marele aer din Cer.

În ea, zi, noapte, circulă-ntreg văzduhul.

Coboară și tu și-ngenunchează în ea cu duhul;

n-o întreba nici locul, nici pricina.

Inima nestingherit se roagă fără cuvinte

arde numai ca o candelă cuminte

a cărei singură rostire-i lumina.

Vasile Voiculescu, Călătorie spre locul inimii

Avem noi timp suficient pentru a ne ruga? Desigur, și încă mult mai mult decât credem. Câte momente de toropeală, de neatenție pot deveni momente de rugăciune, de așa manieră încât noi să devenim atenți, prezenți față de ființe și lucruri. Chiar grija, daca ea se deschide în dialog cu Dumnezeu, dacă este contestatară, dacă se încredințează Lui. I se poate oferi lui Dumnezeu chiar și oboseala care ne împiedică să ne rugăm, chiar și neputința de a ne ruga. Tocmai în aceste stări frecvente de singurătate, de slăbiciune, Numele lui Iisus poate deveni un strigăt de chemare interioară pentru a veni lângă noi, pentru a fi lumina care să dea sens unei munci monotone, sunetul realului pentru a mișca visarea, în sfârșit - binecuvântarea ființelor și lucrurilor. 

Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale

Selecția textelor: Daniel Chira