Părintele Nicu a ple­cat cu trupul dintre noi, dar nu ÅŸi din inima noastră, nu ÅŸi din amintirea ÅŸi rugăciunea noastră. Mintea ÅŸi inima noastră păstrează vii ÅŸi actu­ale chipul său blând, zâm­betul luminos ÅŸi privirea cal­dă, care te făceau să te simÅ£i înÅ£eles ÅŸi iubit. Era suficient să te întâlneÅŸti o dată sau de două ori cu el ca să ai impresia că îl cunoÅŸti dintotdeauna. AÅŸezat ÅŸi înÅ£elept, discret ÅŸi smerit, simplu, dar profund, părintele Nicu a în­Å£eles să-ÅŸi trăiască preoÅ£ia într-un firesc al slujirii lui Dumnezeu ÅŸi a semenilor cum rar mi-a fost dat să văd. Avea conÅŸtiinÅ£a că la asta a fost chemat, să fie sacerdotul lui Hristos, Arhiereul cel VeÅŸ­nic. La el am putut să văd ce înseamnă naturaleÅ£ea sluji­rii preoÅ£eÅŸti, fără artificii ÅŸi pretenÅ£ii, fără triumfalism sau false modestii, ci în fi­rescul Duhului, într-o aÅŸe­zare cuminte, dar conÅŸtien­tă ÅŸi responsabilă, în lucrarea mântuitoare a preoÅ£iei.

Pentru preoÅ£ii din Roma ÅŸi împreju­rimi, părintele Nicu a fost un model ÅŸi un punct de referinÅ£ă. Nu de puÅ£ine ori, unii dintre noi îi ceream sfatul în legătură cu diferite aspecte de practică liturgică sau pentru lămuri­rea unor probleme duhov­niceÅŸti. Nu îÅ£i spunea că tre­buie să faci într-un fel sau altul, ci doar arăta cum face sau cum ar face el în aseme­nea situaÅ£ii. Nu îÅ£i dădea lec­Å£ii. Nu impunea nimic, ci propunea, prin felul său de a fi, o măsură înaltă ÅŸi înÅ£e­leaptă a slujirii lui Dumnezeu. Părintele avea o  anumită autoritate între preoÅ£ii din Roma ÅŸi împre­jurimi, dar nu o autoritate impusă de vârstă sau funcÅ£ie, ci o autoritate duhovni­cească, dobândită prin bunătate ÅŸi dragoste, prin blân­deÅ£e ÅŸi înÅ£elegere faÅ£ă de neputinÅ£a celuilalt. Pentru că „aÅŸa trebuie să lumineze viaÅ£a voastră, ca văzând oame­nii faptele voastre cele bune să slăvească pe Dumnezeu” (Mt 5, 16). Părintele Nicu a fost o lumină. A fost o lu­mânare care a luminat vieÅ£i, a încălzit suflete, a călăuzit paÅŸi... O lumânare care a ars ÅŸi s-a topit, aprinzând ÅŸi în­tărind pe alÅ£ii. O lumânare care acum s-a stins din ochii noÅŸtri, ca să se aprindă în cer. Din liturghisitor a deve­nit liturghie. Liturghie, ca slujire mulÅ£umitoare cuprin­să de acum în împărtăÅŸirea de Hristos „mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a ÎmpărăÅ£iei Sale”.

Sunt unul dintre cei care mulÅ£umesc ÅŸi dau slavă lui Dumnezeu că l-am cunoscut pe părintele Nicu, că i-a fost îngăduit să existe, măcar pentru un timp (întotdeau­na prea scurt), ÅŸi pentru mine. Că am putut să ne des­chidem inima unul celuilalt, că am putut să simt ierta­rea lui Dumnezeu prin mâna sfinÅ£iei sale, că mi-a fost frate ÅŸi mână de prieten pe calea slujirii preoÅ£eÅŸti.

DeÅŸi mort trupeÅŸte, părintele Nicu este mai viu de­cât am crede noi. El va rămâne veÅŸnic viu în inima soÅ£i­ei, vrednica preoteasă AncuÅ£a, în inimile celor trei co­pii, Emanuel, Maria ÅŸi Vladimir, ale numeroÅŸilor fii duhovniceÅŸti ÅŸi în ale credincioÅŸilor parohiei formate de el cu paisprezece ani în urmă, precum ÅŸi în inima tutu­ror celor care l-am cunoscut ÅŸi iubit. DeÅŸi nemaivăzut de ochii noÅŸtri trupeÅŸti, este totuÅŸi lângă noi. Doar că a trecut „în foiÅŸorul de sus”, unde Domnul stă cu Cina pregătită.

Ne rugăm Arhiereului cel VeÅŸnic ca preoÅ£ia lui să o pomenească Domnul Dumnezeu întru ÎmpărăÅ£ia Sa, totdeauna, acum ÅŸi pururea ÅŸi în vecii vecilor. Amin. VeÅŸnică să-i fie pomenirea!

Pr. Ilie Ursachi, Parohia „Zămislirea Maicii Domnului", Roma