Lumina dimineţii de duminică peste „dalba mănăstire” de la Bussy ne dezvăluie un loc al singurătăţii împlinite din care iubirea se revarsă tainic peste lume. Așa se face că ne simţim dintr-o dată liberi, cu legăturile necesităţii rupte, Acolo mâna lui Dumnezeu este încăpă­toare ca Arca biblică, nu numai pentru aleşi, ci pentru toţi cei chemaţi ai firii. Sfinţi cunoscuţi, dar şi nenumăraţi anonimi, mo­toare invizibile ale lumii, sunt cuprinşi în iubirea divină şi înveşniciţi de pictură. Pentru prima oară în imaginarul iconic al Judecăţii de Apoi, fluviul de foc al Iadului se subţiază şi devine fum, semn că jertfa lui Hristos nu a fost zadarnică.

Ce poate fi mai de prisos în creaţie de­cât melcul, ar spune cei ce traversează gră­bit viaţa, fără să înţeleagă popasul în dura­tă, transformarea pentru o clipă a timpului interior în timp absolut? Cu toate acestea, frescele îl pun la loc de cinste în Rai pe cel ce a ratat cursa vieţii, dar a câştigat pe loc eternitatea „îndrăznind” doar să intre în biserică în momentul pictării fericitei gră­dini. Melcul este chiar paradoxul mântui­rii grabnice printr-o aparentă rămânere în urmă. Acesta este un prilej de bucurie pen­tru noi, pelerinii împovăraţi de lentoarea lipsei noastre de râvnă, de rugăciunea ri­sipită şi întârziată, de orgoliul paralizant al inimii, în fond, de tot ceea ce ne ţine pe loc, de acedia fiecărei zile. Putem şi noi spera acum să intrăm o dată cu melcul în spirala doxologiei neîncetate, acest simbol al timpului ce înaintează părând că stă toc­mai pentru a ne salva căutarea, a prelungi în infinit aspiraţia.

Amintirea Raiului este vie pretutin­deni în incinta mănăstirii. În grădină stau de strajă doisprezece pomi pentru cei doisprezece apostoli, rânduiţi precum rugăciunea. Sub îndrumarea maicii sta­reţe, îi „recunoaştem uşor” pe Sfinţii Petru şi Pavel. Mai jos, printre flori şi plante aromatice, în sihăstrie, se ascun­de capela Sfântului Serafim de Sarov unde presimţim întâlnirea fabuloasă cu ursul şi îmblânzirea lui prin harul iubirii pen­tru întreaga făptură. Până şi pisica arţă­goasă a mănăstirii, uimitor exemplu de revoltă în lumea deplinei ascultări, ni se alătură pe furiş şi pozează elegant din ca­pul scării, după gust, în fotografia dinain­te de plecare.

Mere Colomba, îmbrăţişare şi cuvin­te de rămas bun: „Nu uitaţi să păstraţi me­reu bucuria în inimile voastre.”

Roxana, Petronela si Arthur