Tot ce există în această lume, împre­jurul sau înlăuntrul nostru, poate fi un mod de a ne apropia de Dumne­zeu sau, dimpotrivă, de a ne a depărta de El: „Ochiul ţi-a fost dat pentru ca, privind zidirea, să-l preamăreşti pe Ziditor şi pe Cârmuitor, dar dacă nu te slujeşti bine de ochiul tău, el devine un prilej de desfrânare. Limba ţi-a fost dată ca să slăveşti şi să cânţi numele Tatălui ceresc, dar dacă nu iei aminte, ea poate deveni un prilej de hulă. Mâinile ţi-au fost date ca să le ridici pen­tru rugăciune, dar dacă nu eşti vigilent, le vei în­tinde ca să-ţi împlinească poftele. Picioarele ţi-au fost date pentru a alerga să faci binele, dar dacă eşti nepăsător, vei face din ele unealta nelegiuiri­lor” (Sf. Ioan Gură de Aur - Neputinţa diavo­lului).

Diavolul nu-l poate stăpâni pe om cu for­ţa, ci numai prin viclenie şi ispită, căci el nu are nicio putere fără încuviinţarea noastră. Deci nu el este principala cauză a răului, ci voinţa omului care acceptă să se supună lui: „Pretutindeni alegerea omului este determinan­tă, pretutindeni hotărârea lui este suverană” (Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit.).

Din punct de vedere duhovnicesc, fiecare clipă din viaţa noastră este o luptă, în măsura în care în fiecare clipă, în lucrurile mărunte sau în cele importante, avem de ales între tendin­ţele bune sau rele ale cugetului şi sufletului nostru: „Sufletul îşi dă sieşi ordine şi întâlneşte împotrivire (...). Cum se poate o asemenea mi­nune? care-i este cauza? (...) Aceasta vine din fap­tul că voinţa sufletului nu este totală şi deci nu poate comanda în mod total. (...) Căci dacă su­fletul ar fi desăvârşit, el nu ar mai avea nevoie să comande, ci ar fi deja ceea ce trebuie să fie. Nu este deci niciun fel de minune faptul că voim pe jumătate, şi pe jumătate nu voim: este o boală a sufletului” (Sf. Augustin - Mărturisiri).

Aceste tendinţe contrare ale cugetului ome­nesc sunt urmarea căderii în păcat a lui Adam, care, încălcând voinţa Tatălui ceresc, a distrus unitatea fiinţei şi a creaţiei, introducând în om şi în lume o voinţă opusă voinţei lui Dumnezeu. Vrăjmaşul Creatorului fiind în acelaşi timp vrăjmaşul creaturii şi al creaţiei, omul devine unealta acestei voinţe vrăjmaşe care se mani­festă prin propria lui voinţă: „Vrăjmaşul era stă­pânul voinţei mele, din care făurise un lanţ ce mă ţinea în robia lui” (Sf. Augustin, op. cit.).

Voinţa lui Dumnezeu ne dă viaţa – „Eu sunt învierea şi viaţa” (In. 11, 25) –, voinţa vrăjma­şului Lui ne dă moartea: „El, de la început, a fost ucigător de oameni” (In. 8, 44). Lumea naturală ea însăşi oglindeşte această dublă voinţă şi aceas­tă luptă neîncetată între forţele vieţii şi forţele morţii. Lupta între specii şi distrugerea tuturor făpturilor vii sunt înscrise în legile naturii, care ne dau în acelaşi timp viaţa şi moartea. Răul de care suferă fiinţa omenească a intrat şi în lume, unde viaţa şi moartea sunt inseparabile. Legile naturii care condamnă la moarte toate fiinţele vii nu sunt deci făcute de Dumnezeu, căci Dumnezeu „nu este Dumnezeul morţilor, ci al vi­ilor” (Mt. 22, 32).

Răul, suferinţa şi moartea nu au existenţă ontologică, ele nefiind creaţia lui Dumnezeu. Voinţa lui Dumnezeu nu a creat decât Binele. „Si a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31). Răul şi moartea au intrat în lume prin voinţa omului, care, desprinzându-se de Dumnezeu, unicul izvor al Binelui şi al Adevărului, nu putea produce de­cât răul şi minciuna. Nefiind creat de Dumnezeu, diavolul însuşi este minciună şi tată al minciunii (In. 8, 44). Dacă Dumnezeu este Fiinţa absolută, vrăjmaşul său este nean­tul absolut, care nu poate exista şi pătrunde în lume decât punând stăpânire pe duhul omenesc, tot aşa cum boala nu are existenţă pro­prie şi nu poate acţiona decât prin mijlocirea unei fiinţe vii. Aşa cum boala se slujeşte de me­canismele vieţii pentru a nimici viaţa, tot aşa diavolul se slujeşte de duhul omului pentru a distruge omul. Distrugerea nu este decât ne­ant fără un obiect ce poate fi distrus; tot aşa, dacă nu s-ar întrupa în om, diavolul s-ar întoar­ce în neant. Răul şi minciuna sunt unul şi ace­laşi lucru: un neant care ia aparenţa a ceea ce există, precum un miraj sau un vis. Răul abso­lut ar fi neantul absolut. Aşa încât simplul fapt că un lucru există este dovada că acel lucru nu este cu desăvârşire rău, fără de care n-ar exis­ta deloc: „Tot ceea ce există este bun, fiind lucra­rea lui Dumnezeu. Am cunoscut în mod evident că toate lucrurile pieritoare au ceva bun în ele. Dacă ar fi cu desăvârşire bune, ele ar fi nemuri­toare. (...) Deci (...) – aceasta fiind o certitudine absolută – tot ce este pieritor este lipsit de un anume bine. Iar dacă un lu­cru ar fi cu desăvârşire lipsit de orice bine, el ar fi inexistent. (... ) Deci atât timp cât lucru­rile există, ele sunt bune. Deci tot ceea ce există este bun, iar răul a cărui cauză o căutam nu este o substanţă, căci, dacă ar fi o substanţă, el ar fi bun. (...) Am cunoscut- acest ade­văr fiind pentru mine de netă­găduit – că toate lucrările Tale sunt bune (...), căci Dumnezeul nostru le-a făcut pe toate bune foarte (Fac. 1, 31)” (Sf. Augustin - Mărturisiri).

Niciun lucru din această lume nu este rău prin el în­suşi, ci numai dacă acel lucru lumesc pune stăpânire pe cu­getul şi sufletul omului, luând locul lui Dumnezeu, deci nu­mai în momentul în care el devine minciună. Credinţa că această lume, care poartă pecetea păcatului, a răului şi a morţii, este singura lume reală şi că viaţa noastră pământească, pieritoare şi supusă suferinţei, este singura viaţă posibilă, această credinţă este ispita supremă din care decurg toa­te celelalte ispite: „Lumea aceasta este pentru noi ceea ce a fost pentru Adam pomul oprit, este pusă spre ispitirea noastră: către cine ne vom îndrepta inima, către Dumnezeu sau către lume? „O, lume, lume, valea plângerii! Lume, lume plină de întris­tare, suspinare, osteneli şi nevoi! Cât eşti de ama­ră, şi totuşi aproape toţi te iubesc! (...) Ce se află în lume, în afară de nevoi, necazuri, osteneli, întris­tare, durere şi suspinare? Ce se află pe mare decât vânturi, valuri şi furtuni? Chiar şi ceea ce pare dul­ce este amestecat cu amărăciune, şi ceea ce este plă­cut înăuntru eputred! O, nenorocirea noastră! Vai, orbire a minţii noastre! Unde ne e mintea, unde ne e credinţa, creştine? Unde-i cuvântul lui Dumnezeu care ne făgăduieşte lucruri măreţe, minunate şi în­fricoşătoare: «cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit» (1 Cor. 2,9)?” (Sf. Tihon din Zadonsk - Scrisori din chi­lie).

Căderea în ispită nu se produce decât în măsura în care credinţa noastră în Dumnezeu este slabă şi şovăielnică, şi voinţa noastră îm­părţită, precum un organism bolnav, între for­ţele vieţii şi forţele morţii. Voinţa lui Dumnezeu este singura voinţă cu desăvârşire bună şi fo­lositoare omului. Atât timp cât omul căzut în păcat nu va restabili unitatea deplină între vo­inţa lui şi voinţa lui Dumnezeu, el nu va putea niciodată să-şi vindece sufletul bolnav prin propriile sale mijloace. Criza spirituală şi mo­rală a lumii moderne provine tocmai din fap­tul că omul bolnav a voit să devină propriul lui medic şi, nemaiştiind să facă diferenţa între boală şi sănătate sufletească, şi-a agravat boa­la voind să o trateze cu mijloace omeneşti: „Aceşti oameni care voiesc a fi lumină nu întru Domnul, ci prin ei înşişi îşi închipuie că sufletul omenesc este de aceeaşi natură cu Dumnezeu; şi astfel ei îşi adâncesc întunecarea, căci în nesăbu­ita lor trufie se depărtează tot mai mult de Tine, Cel care eşti adevărata lumină «care luminează pe tot omul care vine în lume» (In. 1, 9)” (Sf. Augustin - Mărturisiri).

Nu putem face în acelaşi timp voinţa omu­lui căzut în păcat şi voinţa lui Dumnezeu, tot aşa cum nu putem fi în acelaşi timp bolnavi şi sănătoşi. Şi nu este cu putinţă să şovăim la ne­sfârşit între aceste două voinţe opuse, precum un bolnav care îşi cunoaşte boala şi ştie cum o poate lecui, dar care, din nepăsare şi lenevie sufletească – şi ele simptome ale bolii –, amâ­nă mereu pe mai târziu tratamentul necesar vindecării lui: „Atunci când pretutindeni îmi arătai adevărul cuvintelor Tale, eu nu găseam alt­ceva de spus, convins fiind de acest adevăr, decât vorbe de lenevire şi somn: «Vin imediat! Numai

oclipă! Aşteaptă puţin!». Dar acel «imediat» nu venea niciodată şi acea clipă se prelungea la nesfârşit. (...) Cât timp, cât timp voi mai spune mâine şi iarăşi mâine?” (Sf. Augustin, op. cit.).

Ispitele, tot atât de numeroase ca şi dorin­ţele noastre lumeşti ce ne ademenesc la nesfâr­şit, până în ceasul morţii, sunt ele însele o do­vadă că foamea nepotolită a sufletului omenesc nu-şi poate afla hrana niciunde în această lume: „Duhul este nemuritor, şi de aceea nu se mulţu­meşte cu materie stricăcioasă şi pieritoare, ci nu­mai cu dumnezeirea cea vie şi nepieritoare” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).