Se spune deseori, ÅŸi pe bună drepta­te, că viaÅ£a e o luptă: „Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostă­ÅŸească...?” (Iov 7, 1). Dar care este scopul acestei lupte, ce vrem să dobândim, împărăÅ£ia acestei lumi sau ÎmpărăÅ£ia Ceruri­lor? OstaÅŸii care suntem sub ce flamură luptă, cea a lui Dumnezeu sau cea a lui Mamona? Căci nu putem lupta în acelaÅŸi timp în două tabere opuse: „Nu puteÅ£i sluji lui Dumnezeu ÅŸi lui mamona” (Mt. 6, 24).

Åži totuÅŸi, cea mai mare parte a timpului, în sufletul nostru se manifestă două voinÅ£e opu­se, care convieÅ£uiesc sub forma unei voinÅ£e uni­ce, căci unul ÅŸi acelaÅŸi om este supus acestor tendinÅ£e contrare, urmând când pe una, când pe cealaltă. În realitate, omul nu face niciodată voinÅ£a lui proprie, căci „cel care nu-ÅŸi supune vo­inÅ£a lui Dumnezeu se supune vrăjmaÅŸului său” (Sf. Isaac Sirul - Cuvântări duhovniceÅŸti).

Într-adevăr, „a reduce totul la proporÅ£ii ex­clusiv umane”, „a face abstracÅ£ie de orice princi­piu superior” ÅŸi „a rupe legătura cu cerul, sub pretextul de a stăpâni pământul”constituie un act de răzvrătire împotriva voinÅ£ei lui Dumnezeu. De aceea aÅŸa-zisul umanism laic, „voind să reducă totul la măsura omului, consi­derat ca fiind un scop în sine, a sfârÅŸit prin a co­borî pas cu pas la nivelul cel mai de jos al aces­tuia” (Rene Guenon - Criza lumii moderne).

Cu alte cuvinte, cel ce crede că împlineÅŸte voinÅ£a lui omenească face, fără să ÅŸtie, voinÅ£a vrăjmaÅŸului lui Dumnezeu: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eÅŸti; că nu cugeÅ£i cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Mt. 16, 23).

Dat fiind că Dumnezeu a făcut omul după chipul ÅŸi asemănarea Lui, vrăjmaÅŸul lui Dumnezeu este în acelaÅŸi timp duÅŸmanul omu­lui, „cel ce poate ÅŸi sufletul ÅŸi trupul să le piardă în gheena” (Mt. 10, 28), ÅŸi care în numele omu­lui nimiceÅŸte oamenii, în numele adevărului grăieÅŸte minciuna, în numele libertăÅ£ii ne face robii cărnii ÅŸi ai bunurilor lumeÅŸti ÅŸi pieritoare, în numele vieÅ£ii pe acest pământ ne duce la moarte ÅŸi ne lipseÅŸte de viaÅ£a veÅŸnică, căci „cine Å£ine la sufletul lui îl va pierde” (Ioan 12, 25): „Voi sunteÅ£i din tatăl vostru diavolul ÅŸi vreÅ£i să faceÅ£i poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni ÅŸi nu a stat întru ade­văr, pentru că nu este adevăr întru el. Când gră­ieÅŸte minciuna, grăieÅŸte dintru ale sale, căci este mincinos ÅŸi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).

AÅŸa cum ÎmpărăÅ£ia Cerurilor este înăun­trul nostru, tot aÅŸa vrăjmaÅŸul omului este înă­untrul omului: „Noi suntem cea mai mare pie­dică pentru noi înÅŸine... Răul sălăÅŸluieÅŸte înăuntrul nostru. Dar vinovatul nu e răul: noi suntem vinovaÅ£i că l-am primit în noi” (StareÅ£ul Tadei - Pace ÅŸi bucurie în Duhul Sfânt).

PrezenÅ£a VrăjmaÅŸului în noi nu ne apare de cele mai multe ori sub adevăratul ei chip, căci tatăl minciunii ÅŸtie să ia înfăÅ£iÅŸarea binelui, a dreptăÅ£ii, a milostivirii, a iubirii aproapelui, ÅŸi îÅŸi poate ascunde uneltirile sub aparenÅ£a unei fapte bune: „Cel Rău poate face binele cuiva pen­tru a-l înÅŸela, dar orice bine făcut de Diavol pen­tru a-l înÅŸela pe om apare, dacă-l examinăm cu luare aminte, ca fiind un camuflaj; (...) în realita­te nu există nici urmă de bine, ci numai slavă de­ÅŸartă, tulburare sau ceva de felul acesta” (Sf. Varsanufie - CorespondenÅ£ă).

Spre deosebire de încercări, care ne prici­nuiesc mâhnire ÅŸi suferinÅ£ă, ispitele se prezin­tă întotdeauna sub înfăÅ£iÅŸarea binelui: femeia a socotit „că rodul pomului este bun de mâncat ÅŸi plăcut ochilor la vedere ÅŸi vrednic de dorit” (Fac. 3, 6), iar ispititorul s-a arătat sub înfăÅ£i­ÅŸarea unui binefăcător al omului: „în ziua în care veÅ£i mânca din el vi se vor deschide ochii ÅŸi veÅ£i fi ca Dumnezeu, cunoscând binele ÅŸi răul” (Fac.3, 5).

Dar ochii care s-au deschis după căderea în păcat sunt ochii omului fără Dumnezeu, care, rupând legătura lăuntrică cu duhul Ta­tălui ceresc, nu mai poate vedea altceva decât făptura sa exterioară, omul de carne. Departe de a fi un dumnezeu, acesta se vede alcătuit ca un animal oarecare, ceea ce explică ruÅŸinea lui Adam ÅŸi a femeii lui în momentul în care îÅŸi văd goliciunea: „au cunoscut că erau goi, ÅŸi au cusut frunze de smochin ÅŸi ÅŸi-au făcut acope- răminte” (Fac. 3, 7). Încălcând voinÅ£a lui Dum­nezeu, Adam nu putea cunoaÅŸte decât răul, căci în afara lui Dumnezeu nu poate exista niciun fel de bine. Punând stăpânire pe duhul lui Adam, tatăl minciunii produce în mintea lui o inversare a valorilor care îl face să-L vadă pe Dumnezeu ca pe un vrăjmaÅŸ: „Am auzit glasul Tău în rai ÅŸi m-am temut, căci sunt gol, ÅŸi m-am ascuns” (Fac. 3, 10).

Inversarea valorilor, prin care răul se ara­tă sub înfăÅ£iÅŸarea binelui, minciuna sub înfă­Å£iÅŸarea adevărului, vrăjmaÅŸul omului ca fiind prietenul lui, iar Dumnezeu ca fiind vrăjma­ÅŸul oamenilor, este însăÅŸi esenÅ£a ispitei ÅŸi a lucrării diavoleÅŸti din toate timpurile, de la căderea lui Adam până în zilele noastre. Astfel, inversarea valorilor proclamată de Nietzsche nu este altceva decât o versiune modernă a ispitei ÅŸarpelui biblic, care l-a în­demnat pe om să se răzvrătească împotriva Tatălui ceresc ÅŸi i-a făgăduit o putere egală cu cea a unui dumnezeu: „Ce este bine? Tot ceea ce aÅ£âÅ£ă în om sentimentul puterii, voinÅ£a de putere, puterea însăÅŸi. (...) Să piară cei slabi ÅŸi cei rataÅ£i! Primul principiu al filantropiei noastre! (... ) Ce este mai dăunător decât orica­re alt viciu? Milostivirea activă faÅ£ă de toÅ£i cei rataÅ£i ÅŸi slabi - creÅŸtinismul. (...) Ce concluzie putem trage de aici? Că am face bine să punem mănuÅŸi atunci când citim Noul Testament. Suntem aproape obligaÅ£i să o facem pentru a evita contactul cu toate aceste spurcăciuni” (F. Nietzsche - Antihristul).

Nietzsche, acest bolnav mintal care pre­zintă toate simptomele megalomaniei para- noide, este considerat în zilele noastre ca fiind unul din cei mai mari gânditori ai timpurilor moderne, tradus în toate limbile, admirat ÅŸi slăvit pretutindeni în lume, dat fiind că inversarea valorilor propovăduită de el a devenit norma generală ÅŸi modelul exemplar al soci­etăÅ£ilor moderne. Omul de astăzi „se găseÅŸte într-o poziÅ£ie răsturnată: are deasupra ceea ce ar trebui să fie dedesubt”. De aceea, „încercarea de a-l sătura pe omul aflat în această poziÅ£ie este acelaÅŸi lucru cu strădania umplerii cu apă a unui vas aÅŸezat cu fundul în sus” (Sf. Teofan Zăvo­râtul - ViaÅ£a lăuntrică).

Lăcomia nemăsurată ÅŸi nesăturată a soci­etăÅ£ilor noastre de consum provine din aceas­tă poziÅ£ie inversată a omului, care urmează, în mod conÅŸtient sau nu, calea vrăjmaÅŸului lui Hristos, care este ÅŸi vrăjmaÅŸul omului. Căci dacă Hristos este Calea, Adevărul ÅŸi ViaÅ£a (In. 14, 16), atunci vrăjmaÅŸul lui Hristos este rătăcirea, minciuna ÅŸi moartea.

Omul fiind făcut după chipul ÅŸi asemăna­rea lui Dumnezeu, cugetul lui este programat prin însăÅŸi natura sa pentru a-L căuta pe Dumnezeu, tot aÅŸa cum trupul este progra­mat pentru a căuta apa ÅŸi hrana. Acolo unde există omul există ÅŸi un dumnezeu, iar dacă acest dumnezeu nu este Hristos, el va fi în mod obligatoriu, cu sau fără ÅŸtiinÅ£a omului, Antihrist. Omul care s-a lepădat de Dumnezeu se face slujitorul vrăjmaÅŸului lui Hristos, aÅŸa încât el ar putea spune, precum un anti-Apostol Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Antihrist trăieÅŸte în mine”.

Prin urmare, ateismul nu este altceva de­cât o formă de credinÅ£ă inversată, o religie al cărei dumnezeu este inexistenÅ£a lui Dumne­zeu - cu alte cuvinte, „o teologie a morÅ£ii lui Dumnezeu” (Mircea Eliade), care a înlocuit credinÅ£a din trecut cu o altă credinÅ£ă religioa­să, pe care am putea-o numi „ateologie”, ter­men utilizat de un filozof contemporan fran­cez, angajat cu o înflăcărare religioasă în lupta împotriva tuturor religiilor... în afară de cea propovăduită de el! Acest nou apostol al lui Antihrist, care merge pe urmele lui Nietzsche, face ca ÅŸi acesta elogiul entuziast al vrăjmaÅŸu­lui lui Dumnezeu: „În grădina Edenului, Dia­volul (...) ne învaÅ£ă ÅŸtiinÅ£a lui: posibilitatea de a nu asculta, de a nu ne supune, de a spune nu. Sa­tana - adversarul, acuzatorul - suflă duhul li­bertăÅ£ii peste apele spurcate ale începuturilor lu­mii, în care domneÅŸte ascultarea, robia absolută. Dincolo de bine ÅŸi rău, Diavolul (...) le restituie oamenilor puterea asupra lor înÅŸiÅŸi ÅŸi asupra lu­mii, ÅŸi îi eliberează de orice tutelă. AceÅŸti îngeri căzuÅ£i, o ÅŸtim bine, îÅŸi atrag ura monoteiÅŸtilor. Dar ei beneficiază în schimb de pasiunea incan­descentă a ateilor” (Michel Onfray - Tratat de ateologie).

Faptul că o carte care îl prezintă pe diavol ca fiind modelul exemplar al omului a deve­nit un best-seller spune mult despre starea spi­rituală - ÅŸi mintală - a omului de astăzi...

(Va urma)