Se spune deseori, şi pe bună drepta­te, că viaţa e o luptă: „Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostă­şească...?” (Iov 7, 1). Dar care este scopul acestei lupte, ce vrem să dobândim, împărăţia acestei lumi sau Împărăţia Ceruri­lor? Ostaşii care suntem sub ce flamură luptă, cea a lui Dumnezeu sau cea a lui Mamona? Căci nu putem lupta în acelaşi timp în două tabere opuse: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mt. 6, 24).

Şi totuşi, cea mai mare parte a timpului, în sufletul nostru se manifestă două voinţe opu­se, care convieţuiesc sub forma unei voinţe uni­ce, căci unul şi acelaşi om este supus acestor tendinţe contrare, urmând când pe una, când pe cealaltă. În realitate, omul nu face niciodată voinţa lui proprie, căci „cel care nu-şi supune vo­inţa lui Dumnezeu se supune vrăjmaşului său” (Sf. Isaac Sirul - Cuvântări duhovniceşti).

Într-adevăr, „a reduce totul la proporţii ex­clusiv umane”, „a face abstracţie de orice princi­piu superior” şi „a rupe legătura cu cerul, sub pretextul de a stăpâni pământul”constituie un act de răzvrătire împotriva voinţei lui Dumnezeu. De aceea aşa-zisul umanism laic, „voind să reducă totul la măsura omului, consi­derat ca fiind un scop în sine, a sfârşit prin a co­borî pas cu pas la nivelul cel mai de jos al aces­tuia” (Rene Guenon - Criza lumii moderne).

Cu alte cuvinte, cel ce crede că împlineşte voinţa lui omenească face, fără să ştie, voinţa vrăjmaşului lui Dumnezeu: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Mt. 16, 23).

Dat fiind că Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea Lui, vrăjmaşul lui Dumnezeu este în acelaşi timp duşmanul omu­lui, „cel ce poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena” (Mt. 10, 28), şi care în numele omu­lui nimiceşte oamenii, în numele adevărului grăieşte minciuna, în numele libertăţii ne face robii cărnii şi ai bunurilor lumeşti şi pieritoare, în numele vieţii pe acest pământ ne duce la moarte şi ne lipseşte de viaţa veşnică, căci „cine ţine la sufletul lui îl va pierde” (Ioan 12, 25): „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru ade­văr, pentru că nu este adevăr întru el. Când gră­ieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).

Aşa cum Împărăţia Cerurilor este înăun­trul nostru, tot aşa vrăjmaşul omului este înă­untrul omului: „Noi suntem cea mai mare pie­dică pentru noi înşine... Răul sălăşluieşte înăuntrul nostru. Dar vinovatul nu e răul: noi suntem vinovaţi că l-am primit în noi” (Stareţul Tadei - Pace şi bucurie în Duhul Sfânt).

Prezenţa Vrăjmaşului în noi nu ne apare de cele mai multe ori sub adevăratul ei chip, căci tatăl minciunii ştie să ia înfăţişarea binelui, a dreptăţii, a milostivirii, a iubirii aproapelui, şi îşi poate ascunde uneltirile sub aparenţa unei fapte bune: „Cel Rău poate face binele cuiva pen­tru a-l înşela, dar orice bine făcut de Diavol pen­tru a-l înşela pe om apare, dacă-l examinăm cu luare aminte, ca fiind un camuflaj; (...) în realita­te nu există nici urmă de bine, ci numai slavă de­şartă, tulburare sau ceva de felul acesta” (Sf. Varsanufie - Corespondenţă).

Spre deosebire de încercări, care ne prici­nuiesc mâhnire şi suferinţă, ispitele se prezin­tă întotdeauna sub înfăţişarea binelui: femeia a socotit „că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit” (Fac. 3, 6), iar ispititorul s-a arătat sub înfăţi­şarea unui binefăcător al omului: „în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Fac.3, 5).

Dar ochii care s-au deschis după căderea în păcat sunt ochii omului fără Dumnezeu, care, rupând legătura lăuntrică cu duhul Ta­tălui ceresc, nu mai poate vedea altceva decât făptura sa exterioară, omul de carne. Departe de a fi un dumnezeu, acesta se vede alcătuit ca un animal oarecare, ceea ce explică ruşinea lui Adam şi a femeii lui în momentul în care îşi văd goliciunea: „au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acope- răminte” (Fac. 3, 7). Încălcând voinţa lui Dum­nezeu, Adam nu putea cunoaşte decât răul, căci în afara lui Dumnezeu nu poate exista niciun fel de bine. Punând stăpânire pe duhul lui Adam, tatăl minciunii produce în mintea lui o inversare a valorilor care îl face să-L vadă pe Dumnezeu ca pe un vrăjmaş: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Fac. 3, 10).

Inversarea valorilor, prin care răul se ara­tă sub înfăţişarea binelui, minciuna sub înfă­ţişarea adevărului, vrăjmaşul omului ca fiind prietenul lui, iar Dumnezeu ca fiind vrăjma­şul oamenilor, este însăşi esenţa ispitei şi a lucrării diavoleşti din toate timpurile, de la căderea lui Adam până în zilele noastre. Astfel, inversarea valorilor proclamată de Nietzsche nu este altceva decât o versiune modernă a ispitei şarpelui biblic, care l-a în­demnat pe om să se răzvrătească împotriva Tatălui ceresc şi i-a făgăduit o putere egală cu cea a unui dumnezeu: „Ce este bine? Tot ceea ce aţâţă în om sentimentul puterii, voinţa de putere, puterea însăşi. (...) Să piară cei slabi şi cei rataţi! Primul principiu al filantropiei noastre! (... ) Ce este mai dăunător decât orica­re alt viciu? Milostivirea activă faţă de toţi cei rataţi şi slabi - creştinismul. (...) Ce concluzie putem trage de aici? Că am face bine să punem mănuşi atunci când citim Noul Testament. Suntem aproape obligaţi să o facem pentru a evita contactul cu toate aceste spurcăciuni” (F. Nietzsche - Antihristul).

Nietzsche, acest bolnav mintal care pre­zintă toate simptomele megalomaniei para- noide, este considerat în zilele noastre ca fiind unul din cei mai mari gânditori ai timpurilor moderne, tradus în toate limbile, admirat şi slăvit pretutindeni în lume, dat fiind că inversarea valorilor propovăduită de el a devenit norma generală şi modelul exemplar al soci­etăţilor moderne. Omul de astăzi „se găseşte într-o poziţie răsturnată: are deasupra ceea ce ar trebui să fie dedesubt”. De aceea, „încercarea de a-l sătura pe omul aflat în această poziţie este acelaşi lucru cu strădania umplerii cu apă a unui vas aşezat cu fundul în sus” (Sf. Teofan Zăvo­râtul - Viaţa lăuntrică).

Lăcomia nemăsurată şi nesăturată a soci­etăţilor noastre de consum provine din aceas­tă poziţie inversată a omului, care urmează, în mod conştient sau nu, calea vrăjmaşului lui Hristos, care este şi vrăjmaşul omului. Căci dacă Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa (In. 14, 16), atunci vrăjmaşul lui Hristos este rătăcirea, minciuna şi moartea.

Omul fiind făcut după chipul şi asemăna­rea lui Dumnezeu, cugetul lui este programat prin însăşi natura sa pentru a-L căuta pe Dumnezeu, tot aşa cum trupul este progra­mat pentru a căuta apa şi hrana. Acolo unde există omul există şi un dumnezeu, iar dacă acest dumnezeu nu este Hristos, el va fi în mod obligatoriu, cu sau fără ştiinţa omului, Antihrist. Omul care s-a lepădat de Dumnezeu se face slujitorul vrăjmaşului lui Hristos, aşa încât el ar putea spune, precum un anti-Apostol Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Antihrist trăieşte în mine”.

Prin urmare, ateismul nu este altceva de­cât o formă de credinţă inversată, o religie al cărei dumnezeu este inexistenţa lui Dumne­zeu - cu alte cuvinte, „o teologie a morţii lui Dumnezeu” (Mircea Eliade), care a înlocuit credinţa din trecut cu o altă credinţă religioa­să, pe care am putea-o numi „ateologie”, ter­men utilizat de un filozof contemporan fran­cez, angajat cu o înflăcărare religioasă în lupta împotriva tuturor religiilor... în afară de cea propovăduită de el! Acest nou apostol al lui Antihrist, care merge pe urmele lui Nietzsche, face ca şi acesta elogiul entuziast al vrăjmaşu­lui lui Dumnezeu: „În grădina Edenului, Dia­volul (...) ne învaţă ştiinţa lui: posibilitatea de a nu asculta, de a nu ne supune, de a spune nu. Sa­tana - adversarul, acuzatorul - suflă duhul li­bertăţii peste apele spurcate ale începuturilor lu­mii, în care domneşte ascultarea, robia absolută. Dincolo de bine şi rău, Diavolul (...) le restituie oamenilor puterea asupra lor înşişi şi asupra lu­mii, şi îi eliberează de orice tutelă. Aceşti îngeri căzuţi, o ştim bine, îşi atrag ura monoteiştilor. Dar ei beneficiază în schimb de pasiunea incan­descentă a ateilor” (Michel Onfray - Tratat de ateologie).

Faptul că o carte care îl prezintă pe diavol ca fiind modelul exemplar al omului a deve­nit un best-seller spune mult despre starea spi­rituală - şi mintală - a omului de astăzi...

(Va urma)