Plecând de la cartea lui C. S. Lewis, vă propun să luăm aminte la exemplul unui om în viaţa căruia n-a încăput autosuficienţa şi nici acomodarea la un sistem în degradare. E vorba despre Ioan Hrisostom.

S-a născut în anul 349 într-o familie nobilă din Antiohia Siriei. Tatăl, ofiţer militar, a murit curând după naşterea lui Ioan. Rămasă văduvă, Antuza s-a străduit să-i ofere fiului o educaţie aleasă. La vârsta de 18 ani Ioan a absolvit şcoala de retorică apoi şi-a continuat formarea intelectuală şi spirituală sub îndrumarea unor savanţi înduhovniciţi. După moartea mamei, s-a retras într-o mănăstire şi apoi în singurătatea unei grote. Aflând despre el, arhiepiscopul Meletie i-a cerut să renunţe la sihăstrie şi l-a hirotonit diacon. Ioan avea pe atunci 31 ani. Asumându-şi exigenţele clericale, îşi împărţea timpul instruind pe cei ce se converteau la creştinism şi debutând cu scrierile sale de tinereţe între care neegalatul Tratat despre Preoţie.

După 6 ani a fost hirotonit preot la catedrala din Antiohia. Aici a început să predice în fiecare duminică şi sărbătoare, ba chiar în fiecare zi a Postului Mare. I s-a spus „Gură de Aur” pentru că omiliile lui erau efervescente, trezeau conştiinţe adormite şi dădeau sens. Unii negustori îşi părăseau pentru o vreme afacerile şi mergeau cu bucurie la Sfânta Liturghie sârguindu-se să nu se lipsească de nici un cuvânt ce ieşea din gura lui Ioan; ba încă îşi luau notiţe şi le transmiteau altora prin târguri şi pe la mese. Faima lui ajunsese până la Constantinopol, capitala Imperiului. Aici, în urma morţii patriarhului Nectarie, scaunul arhieresc rămânea vacant. Dumnezeu a rânduit ca Ioan (pe atunci în vârstă de 49 ani) să îl ocupe. Ajuns într-un loc însemnat din ierarhia clericală, nu s-a acomodat haosului administrativ şi moral ce domnea în respectivele cercuri bisericeşti. Dimpotrivă, lipsit de menajamente şi-a propus să resusciteze viaţa dezorganizată a clerului şi a monahilor. A caterisit episcopi simoniaci, a luat măsuri aspre împotriva celor care trăiau în desfrâu sau îşi făcuseră din preoţie o afacere profitabilă. A restrâns drastic bugetul destinat (până atunci) luxului din palatul arhiepiscopal, ajutând pe săraci şi văduve. S-a îngrijit să construiască spitale, azile şi orfelinate. A trimis monahi bine instruiţi să-L propovăduiască pe Hristos în Sciţia, Persia şi Fenicia.

Pentru partea de cler care se obişnuise să trăiască într-o inerţie confortabilă, păguboasă, reformele recente din viaţa Bisericii deveniseră deranjante. Aşa că cei iritaţi au început să caute prilejuri să-l înlăture pe Arhiepiscopul Ioan din contextul ierarhiei. În urma unei vaste conspiraţii ţesute din intrigi şi calomnii, 45 de episcopi au semnat pentru caterisirea şi trimiterea lui în exil. Poporul s-a revoltat şi – ca urmare – destituirea lui Ioan a fost amânată. Tulburările au izbucnit din nou când, aproape de catedrala Sfânta Sofia, a fost înălţată o statuie în faţa căreia mulţimea urma să se închine, aducând astfel cult împărătesei. La inaugurarea chipului idolatru s-au organizat spectacole zgomotoase care au tulburat liniştea din biserica unde patriarhul Ioan săvârşea Sfânta Liturghie. În predica rostită la amvon, acesta a denunţat imoralitatea sărbătoririlor de afară. Criticile respective au ajuns la urechile împărătesei care s-a simţit sfidată. În consecinţă, aceasta a complotat cu ierarhii iritaţi… şi, în cadrul unei adunări, au decis încă o dată exilarea Arhiepiscopului Ioan.

O descriere a suferinţelor lui, după această ultimă sentinţă, se află în scrisoarea către Papa Inocenţiu. Intervenţia ierarhului de la Roma în favoarea lui Ioan, n-a avut însă nici un efect în faţa intransigenţei Constantinopolului. Considerat incomod, patriarhul era nevoit acum să plece în exil, cu destinaţia Cilicia. Era vorba de un drum istovitor de peste 1.000 kilometri parcurşi pe jos, în marş forţat, alături de o escortă militară care trebuia să-i facă regimul de viaţă insuportabil. Supus acestor chinuri inumane care i-au afectat sănătatea şubrezită, Ioan a închis ochii pentru lumea de aici rostind: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

În urma unei noi intervenţii papale, împăratul de la Constantinopol a regretat că s-a lăsat manipulat de soţia lui exilând un „om al lui Dumnezeu”. I-a trimis la judecăţi aspre pe episcopii implicaţi direct în comiterea nedreptăţii, iar împărăteasa a fost izolată. După trei decenii de la moartea lui Ioan, moaştele sale au fost aduse în triumf la Constantinopol. În cele din urmă, vrednicia lui Ioan a ieşit la iveală şi a fost confirmată de Biserică prin pomenirea lui în rândul sfinţilor.

Dincolo de rezumatul acestei vieţi exemplare, se cuvine să cugetăm la două aspecte: în primul rând la faptul că Ioan Gură de Aur a fost om asemeni nouă şi dacă a devenit sfânt e pentru că şi-a asumat cu fermitate exigenţele vieţii întru Hristos. Nu de puţine ori auzim pe unii susţinând că sfinţenia ar fi oarecum (pre)destinată exclusiv unor persoane alese de Dumnezeu. Or aceasta e o strategie psihologică mincinoasă prin care proiectul desăvârşirii e exilat din agenda vieţii noastre. Sfinţenia nu e apanajul unei anumite caste ci e la îndemâna fiecăruia dintre noi dacă alegem să trăim întru Hristos.
În al doilea rând, dacă stăm bine să medităm, Sfântului Ioan i-ar fi fost mult mai confortabil să se acomodeze la mediul clerical depravat. Dar n-a făcut-o, ci, cu preţul martirajului, s-a împotrivit păcatelor frecventate în perimetrul său. Ca şi în timpurile acelea, astăzi se instalează în ţesătura societăţii noastre un cancer încă nedureros. Sub pretextul dezinhibării, prin mass-media suntem încurajaţi să avem conştiinţe elastice, să ne justificăm păcatele, să subscriem la imoralitatea care se scurge lejer prin venele lumii. Dând curs acestei rute avem toate şansele să ajungem, pe nesimţite, la atrofierea conştiinţei şi la absenţa oricăror repere spirituale.

În contextul dat, menirea noastră nu e aceea de a ne retrage autosuficienţi din societate într-un (pseudo)creştinism de ghetou; se cuvine să fim o provocare discretă în această lume ce se des-fiinţează inconştient. Cum să facem asta? Prin exemplu personal, prin propovăduirea sănătoasă a Evangheliei, prin încarnarea virtuţilor şi – deloc în ultimul rând – rămânând fideli Sfintelor Taine. Iar dacă unii îşi vor încuia inimile în faţa lui Dumnezeu, e important, cel puţin să nu ne lăsăm contaminaţi de sindromul justificării păcatelor precum ipocrizia, corupţia ori desfrâul, cu care lumea e atât de rănită.

De dincolo de graniţa cerească, Sfântul Ioan Gură de Aur ne pune fiecăruia în faţă următoarea dilemă: confortul inerţiei într-o mediocritate spirituală sau exigenţele vieţii întru Hristos? Ce alegem?

Daniel Chira