Plecând de la cartea lui C. S. Lewis, vă propun să luăm aminte la exemplul unui om în viața căruia n-a încăput autosuficiența și nici acomodarea la un sistem în degradare. E vorba despre Ioan Hrisostom.

S-a născut în anul 349 într-o familie nobilă din Antiohia Siriei. Tatăl, ofițer militar, a murit curând după nașterea lui Ioan. Rămasă văduvă, Antuza s-a străduit să-i ofere fiului o educație aleasă. La vârsta de 18 ani Ioan a absolvit școala de retorică apoi și-a continuat formarea intelectuală și spirituală sub îndrumarea unor savanți înduhovniciți. După moartea mamei, s-a retras într-o mănăstire și apoi în singurătatea unei grote. Aflând despre el, arhiepiscopul Meletie i-a cerut să renunțe la sihăstrie și l-a hirotonit diacon. Ioan avea pe atunci 31 ani. Asumându-și exigențele clericale, își împărțea timpul instruind pe cei ce se converteau la creștinism și debutând cu scrierile sale de tinerețe între care neegalatul Tratat despre Preoție.

După 6 ani a fost hirotonit preot la catedrala din Antiohia. Aici a început să predice în fiecare duminică și sărbătoare, ba chiar în fiecare zi a Postului Mare. I s-a spus „Gură de Aur” pentru că omiliile lui erau efervescente, trezeau conștiințe adormite și dădeau sens. Unii negustori își părăseau pentru o vreme afacerile și mergeau cu bucurie la Sfânta Liturghie sârguindu-se să nu se lipsească de nici un cuvânt ce ieșea din gura lui Ioan; ba încă își luau notițe și le transmiteau altora prin târguri și pe la mese. Faima lui ajunsese până la Constantinopol, capitala Imperiului. Aici, în urma morții patriarhului Nectarie, scaunul arhieresc rămânea vacant. Dumnezeu a rânduit ca Ioan (pe atunci în vârstă de 49 ani) să îl ocupe. Ajuns într-un loc însemnat din ierarhia clericală, nu s-a acomodat haosului administrativ și moral ce domnea în respectivele cercuri bisericești. Dimpotrivă, lipsit de menajamente și-a propus să resusciteze viața dezorganizată a clerului și a monahilor. A caterisit episcopi simoniaci, a luat măsuri aspre împotriva celor care trăiau în desfrâu sau își făcuseră din preoție o afacere profitabilă. A restrâns drastic bugetul destinat (până atunci) luxului din palatul arhiepiscopal, ajutând pe săraci și văduve. S-a îngrijit să construiască spitale, azile și orfelinate. A trimis monahi bine instruiți să-L propovăduiască pe Hristos în Sciția, Persia și Fenicia.

Pentru partea de cler care se obișnuise să trăiască într-o inerție confortabilă, păguboasă, reformele recente din viața Bisericii deveniseră deranjante. Așa că cei iritați au început să caute prilejuri să-l înlăture pe Arhiepiscopul Ioan din contextul ierarhiei. În urma unei vaste conspirații țesute din intrigi și calomnii, 45 de episcopi au semnat pentru caterisirea și trimiterea lui în exil. Poporul s-a revoltat și – ca urmare – destituirea lui Ioan a fost amânată. Tulburările au izbucnit din nou când, aproape de catedrala Sfânta Sofia, a fost înălțată o statuie în fața căreia mulțimea urma să se închine, aducând astfel cult împărătesei. La inaugurarea chipului idolatru s-au organizat spectacole zgomotoase care au tulburat liniștea din biserica unde patriarhul Ioan săvârșea Sfânta Liturghie. În predica rostită la amvon, acesta a denunțat imoralitatea sărbătoririlor de afară. Criticile respective au ajuns la urechile împărătesei care s-a simțit sfidată. În consecință, aceasta a complotat cu ierarhii iritați… și, în cadrul unei adunări, au decis încă o dată exilarea Arhiepiscopului Ioan.

O descriere a suferințelor lui, după această ultimă sentință, se află în scrisoarea către Papa Inocențiu. Intervenția ierarhului de la Roma în favoarea lui Ioan, n-a avut însă nici un efect în fața intransigenței Constantinopolului. Considerat incomod, patriarhul era nevoit acum să plece în exil, cu destinația Cilicia. Era vorba de un drum istovitor de peste 1.000 kilometri parcurși pe jos, în marș forțat, alături de o escortă militară care trebuia să-i facă regimul de viață insuportabil. Supus acestor chinuri inumane care i-au afectat sănătatea șubrezită, Ioan a închis ochii pentru lumea de aici rostind: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”

În urma unei noi intervenții papale, împăratul de la Constantinopol a regretat că s-a lăsat manipulat de soția lui exilând un „om al lui Dumnezeu”. I-a trimis la judecăți aspre pe episcopii implicați direct în comiterea nedreptății, iar împărăteasa a fost izolată. După trei decenii de la moartea lui Ioan, moaștele sale au fost aduse în triumf la Constantinopol. În cele din urmă, vrednicia lui Ioan a ieșit la iveală și a fost confirmată de Biserică prin pomenirea lui în rândul sfinților.

Dincolo de rezumatul acestei vieți exemplare, se cuvine să cugetăm la două aspecte: în primul rând la faptul că Ioan Gură de Aur a fost om asemeni nouă și dacă a devenit sfânt e pentru că și-a asumat cu fermitate exigențele vieții întru Hristos. Nu de puține ori auzim pe unii susținând că sfințenia ar fi oarecum (pre)destinată exclusiv unor persoane alese de Dumnezeu. Or aceasta e o strategie psihologică mincinoasă prin care proiectul desăvârșirii e exilat din agenda vieții noastre. Sfințenia nu e apanajul unei anumite caste ci e la îndemâna fiecăruia dintre noi dacă alegem să trăim întru Hristos.
În al doilea rând, dacă stăm bine să medităm, Sfântului Ioan i-ar fi fost mult mai confortabil să se acomodeze la mediul clerical depravat. Dar n-a făcut-o, ci, cu prețul martirajului, s-a împotrivit păcatelor frecventate în perimetrul său. Ca și în timpurile acelea, astăzi se instalează în țesătura societății noastre un cancer încă nedureros. Sub pretextul dezinhibării, prin mass-media suntem încurajați să avem conștiințe elastice, să ne justificăm păcatele, să subscriem la imoralitatea care se scurge lejer prin venele lumii. Dând curs acestei rute avem toate șansele să ajungem, pe nesimțite, la atrofierea conștiinței și la absența oricăror repere spirituale.

În contextul dat, menirea noastră nu e aceea de a ne retrage autosuficienți din societate într-un (pseudo)creștinism de ghetou; se cuvine să fim o provocare discretă în această lume ce se des-ființează inconștient. Cum să facem asta? Prin exemplu personal, prin propovăduirea sănătoasă a Evangheliei, prin încarnarea virtuților și – deloc în ultimul rând – rămânând fideli Sfintelor Taine. Iar dacă unii își vor încuia inimile în fața lui Dumnezeu, e important, cel puțin să nu ne lăsăm contaminați de sindromul justificării păcatelor precum ipocrizia, corupția ori desfrâul, cu care lumea e atât de rănită.

De dincolo de granița cerească, Sfântul Ioan Gură de Aur ne pune fiecăruia în față următoarea dilemă: confortul inerției într-o mediocritate spirituală sau exigențele vieții întru Hristos? Ce alegem?

Daniel Chira