Autor a numeroase eseuri, cronici și articole răspândite în presa exilului, Titus Bărbulescu se impune ca o voce distinctă a prozei românești prin volumele Bune și nebune... Amintiri (1955) și Ionică. Poveste de război (1995). În tradiția Crailor de Curtea‑Veche, Titus Bărbulescu reface nostalgic atmosfera unui București fabulos, de sfârșit de lume, viciat și neștiutor de realitatea amenințătoare a războiului iminent. Rememorarea prin prisma lecturilor semnificative proiectează faptele concrete în sfera simbolurilor și a metaforelor de sursă apocaliptică. Ionică. Poveste de război este o istorie de dragoste înfiripată în cursul celei de‑a doua conflagrații mondiale între un ofițer român, plecat cu unitatea spre front, și o enigmatică nevastă unguroaică, plină de dorințe și patimi. Proză densă, pigmentată cu umor și dezvoltată în acolade narative – nu fără inserțiuni palpitante –, la hotarul dintre autobiografic și ficțiune, Ionică dezvoltă până la un punct o atmosferă idilică, ciudată, în situația întâlnirii a două etnii aflate prin forța împrejurărilor istorice în conflict. Autorul vrea să sugereze că forța primară a dragostei învinge orice piedică sau prejudecată. Apelul la epica folclorică și, în genere, la substratul arhaic dă narațiunii o neașteptată rotunjime de „poveste”, cum de altfel și este subintitulată. Evocarea nostalgică a întâmplărilor reale care stau la baza ficțiunii a marcat maniera prozei, relevând o incontestabilă vână narativă, însă neexploatată suficient. Mai productiv s‑a dovedit Titus Bărbulescu în domeniul cercetărilor literare, sferă în care a publicat două importante studii (ambele pregătite inițial ca teze de doctorat): Lucian Blaga. Teme și tipare fundamentale (1997) și Arta poetică eminesciană (1998). Substanțial nutrite de noile metodologii filologico‑literare ale anilor ’70, în special de structuralism, cele două lucrări, elaborate la Paris sub îndrumarea profesorului Alain Guillermou, încearcă să surprindă esența ultimă a artei poetice la Mihai Eminescu și la Lucian Blaga. Dacă studiul dedicat poetului național nu depășește – în pofida strălucirii sale – un anume tehnicism, cantonându‑se într‑o cercetare limitativă a metricii și a ritmicii, pentru a percepe astfel „arhitectura interioară” a creației eminesciene, lucrarea despre Lucian Blaga constituie una dintre cele mai profunde analize dedicate operei acestuia. Familiarizat deopotrivă cu filosofia și cu estetica literară, Titus Bărbulescu privește fiecare temă sau tipar utilizate de Lucian Blaga din perspectiva construcției de ansamblu a operei, în totalitatea și devenirea ei. Sunt identificate în special cuvinte și structuri recurente („a cânta”, „cântec”, „a zice”, „a fi”, „fire”, „ființă”, „a face”, „a face”, „a crea”, „lume”, „lumină‑întuneric”, „poveste”, „eres”, „sat” etc.) cu valoare individualizantă pentru stilul și viziunea asupra lumii şi vieții poetului și dramaturgului.

SCRIERI

TRADUCERI

I. Oprișan (Articol reprodus după Dicționarul general al literaturii române, coordonator Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, București, vol. l, 2004, pp. 454‑455.)