I. Prințul Åžtefan și fiul său Sava: cei doi mari sfinți părinți ai Serbiei

Primul dintre aceste personaje a fost marele jupân Åžtefan Nemania, fondatorul dinastiei Nemanizilor, din principatul Raška, care a constituit nucleul statului sârb medieval. Fiul cel mic al acestuia, Raštko, la numai 18 ani a părăsit în taină curtea tatălui său pentru a se duce pe Sfântul Munte Athos, unde s-a călugărit cu numele de Sava la mănăstirea Sfântul Pantelimon a rușilor. După ce a încercat să-l înduplece pe fiul său să se întoarcă, bătrânul prinț Nemania, mare om de stat și războinic temut, a sfârșit prin a abdica de la tron la 1196, pentru a se retrage el însuși alături de Sava pe Sfântul Munte. El a devenit mai întâi monah cu numele Simeon la mănăstirea Studenica, ctitoria sa, apoi a ajuns în Sfântul Munte. Aici tatăl și fiul au fondat împreună o mare mănăstire, Hilandar, care va deveni un centru al culturii și spiritualității sârbe, dar și slave în general. Ca monah, bătrânul prinț a dus o viață sfântă, după moarte trupul său izvorând mir (el este deosebit de cinstit în Serbia ca Sfântul Simeon izvorâtorul de mir - Mirotočivy). Înțelegând importanța acestui sfânt pentru poporul sârb, la 1207 Sava s-a întors în țară aducând trupul sfântului Simeon, care a fost așezat la mănăstirea Studenica, devenit un loc sacru al tuturor sârbilor.

II. Nașterea Bisericii autocefale sârbe

Cu acest eveniment începe lucrarea istorică a lui Sava, una dintre personalitățile cele mai marcante ale secolului al XIII-lea, atât pentru statul și Biserica Serbiei, cât și pentru întreaga Biserică ortodoxă, al cărei sfânt mult venerat va deveni. Așezat în fruntea mănăstirii Studenica, sfântul Sava a început prin a-i împăca pe cei doi frați ai săi, prinții Åžtefan și Vukan, rivali pentru întâietate. Vukan se aliase cu regele Ungariei și acceptase autoritatea Romei, papa câștigand mult teren în contextul avansării cruciaților latini asupra Bizanțului. În schimb Åžtefan, urmașul legitim al bătrânului Nemania, primise de la Constantinopol înaltul titlu de sebastocrator și se căsătorise cu Eudoxia, fiica împăratului bizantin Alexis al III-lea Angelos. Sub presiunea fratelui catolic și a aliaților săi, prințul Åžtefan a fost nevoit să o repudieze pe soția sa bizantină și să se căsătorească cu o nepoată a marelui doge al Veneției, Dandolo, biruitor asupra Constantinopolului la 1204. Încercuiți, Åžtefan și Sava au trebuit să-i scrie papei Honorius al III-lea pentru a cere coroana regală din mâinile sale, ceea ce papa a admis imediat, trimițând un cardinal care l-a uns pe Åžtefan rege cu titlul de „Întâiul încoronat” al sârbilor (1217), ceea ce însemna o recunoaștere politică în sânul creștinătății occidentale. În curând însă papa va fi decepționat de consecințele acestui act, întrucât cei doi frați nu doreau nicidecum trecerea la catolicism, ci doar o acoperire strategică din partea Romei ca putere lumească ce domina scena politică după înfrângerea Bizanțului. De fapt, sfântul Sava, cu susținere de la regele Åžtefan și de la Muntele Athos, nu a făcut decât să întărească ortodoxia bisericii tânărului stat. Această dublă atitudine față de Roma nu surprinde în contextul epocii, în care Biserica ortodoxă devenise în mare parte prizoniera latinilor, dar se lupta pentru a nu ceda presiunilor de a părăsi dreapta credință.

Următorul pas în acțiunea deosebit de înțeleaptă și de diplomată a sfântului Sava a fost obținerea autocefaliei Bisericii sârbilor din partea împăratului bizantin instalat la Niceea, Teodor I Lascaris, și a patriarhului Manuel. La 1219 sfântul Sava era înscăunat „arhiepiscop autocefal”. Desemnând la început un episcop independent de un mitropolit al locului, titlul de arhiepiscop a fost folosit într-o diversitate de situații la sfârșitul perioadei bizantine. Exista un arhiepiscop la Ohrid, în Macedonia, sau la Novgorod, în Rusia, moștenitori ai unor situații politice și canonice speciale. Însă arhiepiscopia sfântului Sava beneficia de o totală independență față de patriarhul din Constantinopol (transferat la Niceea) și avea autoritate asupra tuturor episcopilor din țară. De fapt se obținuse un titlu echivalent cu cel de patriarh; singura obligație față de Patriarhia ecumenică era cea de a-l pomeni pe patriarh la sfânta Liturghie.

Mai rămânea o problemă canonică și politică legată de situația inedită creată după cucerirea Constantinopolului de către latini la 1204. În contextul fărâmițării teritoriale a Imperiului bizantin, mai mulți succesori își disputau legitimitatea imperială. Primul dintre aceștia, Teodor Lascaris, ginerele împăratului Alexis al III-lea, sprijinit de o mare parte a elitelor și a clerului din Constantinopol, se instalase în cetatea Niceea, unde fusese încoronat împărat. Tot din familia imperială, Mihai și mai apoi Teodor Angelos stăpâneau în regiunea Epirului, revendicând legitimitatea imperială. Episcopia din regiunea Raška, unde stăpâneau urmașii lui Nemania, depindea de Arhiepiscopia de la Ohrid, condusă de arhiepiscopul Demetrios, aliat al despotului Epirului Teodor Angelos. Arhiepiscopul Ohridei a contestat deci canonicitatea noii arhiepiscopii obținute de sfântul Sava pe motiv că el nu fusese consultat și a pus în discuție legitimitatea autorităților de la Niceea. Însă evoluția politică a fost favorabilă împăratului și Patriarhiei de la Niceea, care și-au întărit poziția prin chiar politica de recunoaștere a autocefaliei popoarelor slave din Balcani (mai târziu, la 1235, va fi recunoscută și Patriarhia bulgară de la Târnovo, care exista deja de facto).

Considerînd că și-a împlinit lucrarea sa ca ierarh, la 1234 sfântul Sava s-a retras din scaunul arhiepiscopal. După moartea sa la 1236, la Târnovo, trupul său a fost adus în Serbia, venerat cu deosebită cinste la mănăstirea Mileševa .

III. Recunoașterea Patriarhiei sârbe și vicisitudinile stăpânirii turcești

Serbia s-a întărit și s-a extins în Macedonia și nordul Greciei sub conducerea lui Åžtefan Miliutin (1282-1321) și mai ales a marelui Åžtefan Dușan (1331-1355). Acesta din urmă, dominând Peninsula balcanică, a nutrit și el visul de a fi încoronat la Constantinopol ca împărat roman, asemenea țarului Simeon al bulgarilor în secolul al X-lea. Ridicând Arhiepiscopia de la Peć la rangul de „patriarhie a sârbilor și a grecilor”, el a fost încoronat împărat la 1346 de către patriarhul nou instalat de el. Este momentul de maximă afirmare a statului și a Bisericii sârbilor. La început Patriarhia sârbilor a fost contestată de Constantinopol, care însă a sfârșit prin a ridica anatema în vremea patriarhului ecumenic Filoteu, care l-a recunoscut pe patriarhul de la Peć, Sava al IV-lea, ca patriarh al Serbiei.

După moartea țarului Dușan imperiul fondat de el s-a împărțit în mai multe principate autonome. Din ce în ce mai amenințată de avasarea turcilor, existența autonomă a sârbilor a luat sfârșit după faimoasa bătălie de la Kosovo Polje (Câmpia Mierlei) din 1389, în urma căreia sultanul Baiazid l-a executat pe prințul Lazăr împreună cu nobilii sârbi, pomeniți până azi ca eroi martiri. În vremea sultanului Soliman Magnificul Patriarhia sârbească de la Peć a fost reconstituită (1557), jucând un rol fundamental în păstrarea identității poporului sârb. Datorită implicării în numeroase revolte împotriva stăpânirii turcești, Patriarhia de la Peć a fost suprimată la 1766, Biserica sârbilor fiind ulterior condusă de episcopi greci în ascultarea patriarhului de la Constantinopol. O mare parte a clerului împreună cu ierarhii au emigrat în Imperiul Habsburgic, unde a funcționat Mitropolia de la Karlowitz, importantă și pentru istoria Bisericii românilor din Transilvania. De abia în secolul al XIX-lea, după dobândirea independenței Serbiei, autocefalia Bisericii sârbe va fi din nou recunoscută în 1879, iar Patriarhia în 1920.

Ioana Georgescu-Tănase

Bibliografie:

Jean Meyendorff, Aristeides Papadakis, L’Orient chrétien et l’essor de la papauté, Paris, Cerf, 2001
Stelian Brezeanu, Imperiu universal și monarhie națională în Europa creștină, București, Meronia, 2005