Această Evanghelie, care vorbește des­pre legătura duhovnicească a lui Hristos cu prietenii Săi din Betania, nu are nici o legătură aparentă cu Fecioara Maria. Åži aceasta pentru un motiv simplu: Evanghelia privește exclusiv învățătura și lu­crarea lui Hristos și nu vorbește despre Fe­cioara Maria decât în legătura ei cu Hristos, adică începând cu Buna Vestire¹. În general Maria apare destul de puțin în Evanghelie și mereu în legătură cu fiul ei, Iisus Hristos. Acest lucru este conform cu atitudinea și învățătura Domnului: El mereu relativizează legăturile biologice și psihologice, pentru a ne arăta că adevăratele legături sunt de natură duhovni­cească². Domnul vrea să arate prin aceasta și că misiunea Sa pământească nu este o chesti­une de familie și că nu există un „clan al lui Iisus"³. Prezența Mariei este mereu discretă, iar Hristos este chiar destul de aspru cu mama Sa și cu familia Sa omenească (Iosif, frații și verii Săi...).

Vom vedea mai întâi ce cunoaștem despre viața Fecioarei Maria înainte de Buna Vestire și ce lecturi a ales Biserica din Evanghelie pen­tru aceste sărbători închinate Mariei.

Biblia nu ne spune nimic despre copilăria Mariei, nici despre familia sa. Nu-i cunoaștem viața decât prin Evangheliile apocrife, și mai ales prin Proto-Evanghelia lui Iacov⁴ (în greacă), de o mare valoare, ca și remanierea sa latină, Pseudo-Evanghelia lui Matei. Este izvorul aproape unic din toată Tradiția în ceea ce o privește pe Maria, însă această carte nu a fost reținută între cărțile canonice ale Nou­lui Testament.

Ce lecturi evanghelice a ales Biserica pentru sărbătorile mai puțin importante în­chinate Fecioarei Maria (care privesc copilă­ria ei) și pentru marea sărbătoare a Adormirii sale? Pentru Nașterea Fecioarei Maria (8 sep­tembrie), Intrarea ei în Biserică (21 noiem­brie) și Adormirea sa (15 august), Biserica de Răsărit a ales Evanghelia Martei și a Mariei (însă e vorba de o Evanghelie „compusă", adi­că alcătuită din două pericope care nu urmea­ză direct una după alta). Singura excepție este făcută pentru Zămislirea Mariei (8 decembrie în Apus, 9 decembrie în Răsărit), când Biserica a ales vizitarea Elisabetei și începu­tul rugăciunii Mărește. (Lc 1/41-50), pro­babil datorită analogiei între părinții săi, în vârstă și sterpi, și cei ai Sfântului Ioan Botezătorul.

În Apus, alegerile sunt puțin diferite: pen­tru Zămislire (8 decembrie) și Adormire⁵ (15 august), se citește Evanghelia vizitei cu înce­putul rugăciunii Mărește... (ca și pentru Ză­mislire, în Răsărit); pentru Intrarea în Bise­rică (21 noiembrie) se citește rugăciunea Mărește.; însă pentru Naștere (8 septem­brie) este cu totul diferit: se citește Mt 7/7-8 („Cereți și vi se va da...”, care răspunde Pro- to-Evangheliei lui Iacov). Trebuie să menționăm aici o îndrăzneală liturgică recen­tă, remarcabilă: în riturile occidentale, se citește curent Vechiul Testament în Liturghie înaintea Epistolei (ceea ce nu există în ritu­rile răsăritene) și această lectură poate fi în­locuită cu viața unui sfânt sau un extras din opera acestuia (Părinții Bisericii) ; când un an liturgic de rit apusean a fost restaurat în sânul Ortodoxiei, pe baza ritului Galilor⁶, în­tre 1945 și 1960, restauratorii au introdus pentru sărbătorile mai mici ale Fecioarei Ma­ria citirea Proto-Evangheliei lui Iacov, însă citită ca viața unui sfânt (înaintea Epistolei), și pe tonul vieților sfinților (și nu cel al Evan­gheliei). Åži această inițiativă îndrăzneață a fost extrem de rodnică din punct de vedere pastoral, îngăduind credincioșilor o mai mare apropiere de Fecioara Maria.

Alegerea Evangheliei Martei și Mariei pentru cele trei sărbători ale Fecioarei Maria este evident tipologică, deoarece Maria din Betania reprezintă tipul de suflet plăcut lui Dumnezeu al cărui prototip desăvârșit este Preasfânta Fecioară Maria⁷. Mai mult, există și o analogie de nume, care are o înaltă semnificație teologică⁸.

Prima pericopă a acestei Evanghelii, care este și cea mai lungă, privește întâlnirea lui Hristos cu Marta și Maria în Betania: este la prima vedere simplă, însă de fapt greu de înțeles, dacă nu lăsăm deoparte orice referi­re la viața psiho-socială. Privirea lui Hristos asupra acestor două femei este într-adevăr exclusiv duhovnicească. Acest episod, care nu este raportat decât de către Sf. Luca, este foarte greu de situat în timp, deoarece cro­nologia Sfântului Luca este diferită de cea a celorlalți Sinoptici și greu de înțeles. El situ­ează evenimentul imediat după pilda Bunu­lui Samaritean.

După cum lasă de înțeles Sf. Luca, avem impresia că Domnul are o întâlnire întâmplă­toare, într-un sat, cu „o femeie cu numele Marta, care L-a primit în casa ei”. De fapt, știm mai multe de la ceilalți evangheliști. Satul se cheamă Betania⁹ și se găsește la răsărit de Muntele Măslinilor, la aproape 3 km de Ierusalim. Marta are o soră, pe Maria, și un frate, pe Lazăr. Åžtim de la Sf. Ioan că „Iisus iubea pe Marta și pe sora ei [Maria] și pe Lazăr” (Ioan 11/5).

Acești trei frați sunt prietenii personali ai lui Iisus. Este vorba probabil de oameni de condiție modestă, fără să fim cu desăvârșire siguri, însă sunt totuși destul de cunoscuți (la moartea lui Lazăr, mulți oameni vin de la Ierusalim ca să le mângâie pe cele două surori).

Marta este probabil sora mai mare (pentru că mereu este prima pomenită) și cea care ține casa. Maria, sora sa, este cea care vărsase parfum pe capul Domnului și care îi ștersese picioa­rele cu părul capului ei (Ioan 11/2): acest lucru se petrecuse „în Betania, în casa lui Simon Leprosul" (Mt 26/6-7). Dacă este într-adevăr vorba despre aceeași scenă, de același fariseu, și de aceeași femeie ca și cea pe care o găsim la Sf. Luca 7/36-50, atunci ar fi vorba de o „femeie păcătoasă", adică de o prostituată, deoarece fariseul își spune în sinea lui: „Acesta, de-ar fi pro- roc, ar ști cine e și ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă" (Luca 7/39). Hristos de îndată îl ceartă cu asprime prin pilda celor doi datornici și sfârșește spunând că „iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit". Această frază ar putea să corespundă cu Maria din Betania. Cu toate acestea, este greu de luat o hotărâre, iar exegezele sunt felurite (să fie mai degrabă vorba de Maria Magdalena? Maria Magdalena și Maria din Betania ar fi oare una și aceeași persoană? Nu putem avea nici o siguranță. Singurul lucru limpede este că aces­te două femei au aceeași purtare de „femeie iubitoare” față de Hristos).

Ceea ce e sigur, însă, este că Iisus se găsește aici în casa unor prieteni, care Îl primesc ca pe un prieten. Hristos iubea (și iubește) pe toți oamenii ca Dumnezeu și ca om desăvârșit (este o iubire duhovnicească), însă, ca om particu­lar, ca persoană, are și prieteni, cu care are o legătură mai intimă (ca de pildă cu Sfântul Ioan), căci iubirea nu este mereu aceeași: sunt multe feluri diferite de iubire.

Nu știm unde se află Lazăr. Marta e ocu­pată și pregătește cina, ca o bună gospodină. În acest timp, sora sa [mai mică] ascultă pe rabbi Ieshouah care vorbește, probabil cu ucenicii Săi, pentru că aceștia Îl însoțesc (Luca 10/38): rabbi este desigur așezat, căci el este „Dascălul” lui Israel, care șade pe sca­unul lui Moise. Maria este „așezată la pi­cioarele Domnului și ascultă cuvântul Său”: de fapt ea stă așezată jos, la picioare­le Învățătorului, ca să nu piardă nimic din învățătura Sa, într-o foarte frumoasă postu­ră de ascultare, de admirație și de iubire. Sora cea mai mare se tulbură și aproape că strigă la Domnul: nu-ți pasă că muncesc din greu, pe când sora mea nu mișcă nici degetul cel mic? Spune-i să mă ajute. Limbajul aici este verde, dintr-o bucată, așa cum este adesea în Evanghelie. Ne găsim cu adevărat într-o sce­nă de viață casnică obișnuită, care s-ar putea petrece și în zilele noastre. Răspunsul lui Hristos cade tăios: „Marto, Marto...”. De fiecare dată când Domnul rostește de două ori un nume, înseamnă că este vorba despre o declarație solemnă: Eu care sunt Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, îți spun ție ... Cuvântul lui Dumnezeu, logion dumneze­iesc. „Te îngrijești și pentru multe te silești.’. Îngrijorarea este lipsa încrederii în Dumne­zeu. Agitația este descentrarea persoanei: este pierderea „isihiei”¹⁰, a păcii lăuntrice, a liniștirii, a nepătimirii, adică a se lăsa dus, absorbit de lumea exterioară. „Un singur lucru trebuiește”: a asculta pe Dumnezeu. A asculta pe Cel care este „gura tăcerii”, care dă glas cugetelor Tatălui, care este Cuvântul lui Dumnezeu. A asculta și a primi în inima sa: a lăsa să rodească în sine Cuvântul lui Dumnezeu pentru a fi îndumnezeit. Åži adau­gă: „Maria partea cea bună și-a ales... ”, lu­cru care înseamnă și că : tu ai ales partea cea rea, ai luat drumul greșit. Este mai impor­tant a lua aminte la Dumnezeu decât a ve­dea de oale. Åži această parte bună pe care Maria a ales-o „nu se va lua de la ea”: demo­nii nu vor putea să-i ia această comoară. Când un om și-a deschis inima lui Dumnezeu și ascultă pe Dumnezeu, aceasta înseamnă că este legat de Dumnezeu, că primește harul dumnezeiesc: demonii sunt neputincioși.

Este evident că această purtare duhovni­cească a Mariei din Betania este o oglindire a celei pe care o are Preasfânta Fecioară Maria: într-adevăr, aceasta nu a deschis niciodată inima și nici urechea altcuiva decât lui Dumnezeu. Ea nu a făcut ca Eva, care a încli­nat urechea cu naivitate către Satana, fără discernământ, și care a primit sămânța cuvân­tului lui mincinos și răufăcător. Ascultând numai pe Duhul Sfânt, ea a devenit Maica lui Dumnezeu. Ea este noua Evă, cea care face voia lui Dumnezeu pe pământ, cea care a pus în lucrare rugăciunea Domnului.

Cea de-a doua pericopă a fost luată un pic mai departe de la Sf. Luca: Iisus săvârșește un exorcism și izbăvește pe un mut. În timp ce Fariseii care se aflau de față îl învinuiesc că face aceasta cu puterea „mai-marelui de­monilor”, adică ar lucra cu Satana, poporul este în admirație și o femeie îi strigă: „Fericit este pântecele care Te-a purtat și fericiți sunt sânii pe care i-ai supt!”, cu alte cuvinte: feri­cită este Maica Ta, care a zămislit un aseme­nea fiu.

Åži aici răspunsul lui Hristos este uimitor și poate părea disprețuitor pentru maica Sa: „Așa este, dar fericiți sunt cei ce ascultă cu­vântul lui Dumnezeu și-l păzesc”. De fapt, contrar aparențelor, El face un elogiu Maicii Domnului: tocmai pentru că Fecioara a fă­cut aceasta, adică a ascultat cuvântul lui Dumnezeu și l-a păstrat în inima ei, a putut deveni Maica Sa după trup. Însă Domnul pla­sează mereu lucrurile în context duhovnicesc, relativizând tot ce este biologic și psihologic. Aceasta se întâlnește cu cuvântul cel straniu pe care-l va spune ca răspuns la „Mama Ta și frații Tăi sunt aici”: „Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei? Cei care ascultă cuvân­tul lui Dumnezeu și care îl păstrează”¹¹. Înțelepciune dumnezeiască!

Note: