„Iar pe când Iisus mergea spre Ierusalim": acest prim verset¹ este vag și nu ne îngăduie să ne dăm seama că Domnul este de fapt la începutul „urcării Sale către Ierusalim"², unde are să să­vârșească mântuirea lumii. Trebuie să reamintim că cronologia este destul de greu de înțeles la Sfântul Luca³ și, în general, suntem siliți să ne ajutăm de celelalte două Evanghelii Sinoptice, a lui Matei și a lui Marcu. Însă această minune nu este relatată decât de Sfântul Luca: prin urma­re, ne lipsesc anumite precizări. Hristos va face un lung periplu, trecând prin Pereea (de cea­laltă parte a Iordanului), însoțit de cei doisprezece ucenici ai Săi (și probabil și de ceilalți 72 [Luca 10, 1-2], ca și de Sfintele Femei). Însă, la începutul acestui periplu, dacă ne bazăm doar pe mărturia Sfântului Luca, El ia calea dreaptă, obișnuită, trecând prin Galileea pentru a ajun­ge în Samaria⁴. Această precizare geografică este interesantă pentru înțelegerea minunii. Domnul se găsește „între Samaria și Galileea", fel ciudat de a exprima lucrurile, pentru că nu se poate înțelege decât în legătură cu Ierusalimul, care este mult mai la sud, în Iudeea. Aceste trei pro­vincii au o semnificație simbolică: Iudeea este mai sus și cuprinde cetatea sfântă a Ierusalimului, unde se găsește Templul în care Dumnezeu sălășluiește dimpreună cu oamenii: cele două sim­bolizează Cerul, Împărăția lui Dumnezeu. Aici Hristos va împlini toate faptele preoțești din viața Sa pământească.

Galileea „Neamurilor”⁵ este mai jos: este o provincie amestecată din punct de vedere et­nic și religios; ea reprezintă „lumea”, omenirea căzută. Aici va chema Domnul pe ucenicii Săi și va predica.

Samaria, care se găsește între cele două, este eretică, nu recunoaște decât Legea (nu și pe Proroci) și a clădit un templu care rivaliza cu cel din Ierusalim, pe muntele Garizim. Evreii nu au nici o legătură cu samaritenii⁶ (ca, de altfel, nici cu leproșii!).

În această regiune de graniță, la intrarea în Samaria, alaiul care îl avea în frunte pe Hristos se apropie de un sat al cărui nume nu îl cunoaștem. Iar la intrarea în acest sat se află un grup de zece leproși care se îndreaptă încet-încet către Iisus. Acești zece leproși sunt în același timp personaje istorice, reale, și un simbol.

„Zece” reprezintă plinătatea firească, cosmică. Lepra, în schimb, este ceva înfricoșător. Este o boală contagioasă care roade mădularele omului, îi desfigurează chipul, îl urâțește. Din toa­te bolile pomenite de Biblie ca simboluri ale păcatului și ale căderii omului, este cea mai expresivă și cea mai groaznică. Reprezintă pierde­rea frumuseții dumnezeiești a Omului, pierderea asemănării cu Dumnezeu. Acești zece leproși simbolizează omenirea căzu­tă. Toată omenirea este căzută, fără nicio ex­cepție. Textele liturgice bizantine Îl numesc adesea pe Hristos: „Tu singur Cel fără de pă­cat". Hristos este singurul om fără de păcat: este Noul Adam.

Acești leproși, care trăiesc în cete, stau „la intrarea" în sat, pentru că nu au dreptul să in­tre, și se adresează Domnului „stând departe", pentru că nu au voie să se apropie de oamenii sănătoși și nici să-i atingă. Lepra, într-adevăr, era considerată ca o necurăție pentru ritualul evreiesc și orice persoană care intra în contact cu un lepros era „necurată". Legea lui Moise era extrem de strictă față de ei, iar regulile pri­vind lepra sunt foarte numeroase⁷. De fapt, le­proșii erau excluși din comunitatea evreiască și nu aveau nici un drept, de unde și faptul că se adunau în cete.

Ei văd venind acest alai, iar în fruntea lui pe cel mai faimos rabbi din Israel, Ieshouah din Nazaret. Se îndreaptă spre El și „ridică gla­sul": strigă, pentru că nu au voie să se apropie de el. Ce strigă ei? „Iisuse, Învățătorule, fie-Å¢i milă de noi!" Strigătul este aproape identic cu rugăciunea lui Iisus: „Iisuse", „Numele care este mai presus de orice nume" (Filip 2, 9), și care înseamnă „Mântuitorul". „Învățătorule": în textul grec epistates,care este traducerea grecească a termenului rabbi,care se folosea pentru a-i desemna pe Dascălii Legii, Învățații lui Israel; Apostolii folosesc adesea acest ter­men pentru a-I vorbi lui Iisus⁸. Se poate spu­ne că este un echivalent al lui Kyrios,Domnul, însă mai semitic. „Fie-Å¢i milă de noi": în tex­tul grec eleison imas⁹.Este strigătul omului că­tre Dumnezeu, rugăciunea creștinilor de 2000 de ani. Acest strigăt al leproșilor este admira­bil: este o adevărată rugăciune.

Răspunsul Domnului este imediat și poa­te să ne pară ciudat. Pentru a-l înțelege trebuie să-l situăm în contextul evreiesc din acea vre­me. Domnul răspunde în funcție de Legea evre­iască: „Duceți-vă și vă arătați preoților". Iisus aplică Legea, pe care a dat-o El Însuși lui Moise, prin Sfântul Duh, pe muntele Sinai, cu treispre­zece veacuri mai înainte. Legea într-adevăr pre­vedea și cazul vindecării (neexplicate) a leprei: însă impunea leprosului care se considera vin­decat să meargă să se supună verificării unui preot, care în acest caz ridica impuritatea ritu­ală și reintegra persoana în comunitatea evre­iască. De fapt, Hristos a spus: sunteți vindecați; mergeți să vă arătați unui preot.

Cei zece cred acestui cuvânt al lui rabbi Ieshouah și se duc. Pe drum își dau seama că sunt vindecați. Acesta este un element duhov­nicesc foarte important. Hristos a dat harul vindecării, însă ei au făcut efortul de a-L cre­de și au pornit la drum. Au fost vindecați pen­tru că au pornit la drum. Avem aici o minu­nată pildă a sinergiei între Dumnezeu și Om, a unirii libere a două voințe. Dumnezeu dă în dar harul vindecării, dar acest har trebuie să-l dorim, să-l primim și să-l păstrăm.

Unul dintre cei zece ia cunoștință de fap­tul că este vindecat și „se întoarce, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu". Însă toți au fost vin­decați. Evanghelia spune lămurit: „pe când ei se duceau, s-au curățit". Nouă și-au continu­at drumul către un preot. Unul singur s-a în­tors. Åži „a slăvit pe Dumnezeu", adică a măr­turisit că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

Se întoarce până la Hristos și se închină la picioarele Lui pentru a-I mulțumi: aceasta înseam­nă că I se închină ca Dumnezeu. Întoarcerea acestui lepros este plină de înțelesuri simbolice: amintește de Iordan care își întoarce apele văzând pe Iisus botezându-Se în el, cu alte cuvinte revine către izvorul său, către Ziditorul său. Acest om a regăsit izvorul legii, pe Hristos. Åži-a re­găsit curăția dintru început, legătura cu Ziditorul său: și-a schimbat viața. Evanghelia aici este concisă: „Åži acela era samarinean". Această frază cade ca o secure, ca o judecată.

Ce nesfârșită tristețe a lui Hristos, ce amărăciune a lui Dumnezeu dinaintea nerecunoștin- ței omenești! Suntem mișcați până la lacrimi. „Dar cei nouă, spune Domnul, unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?" Cuvintele Domnului ne fac să credem că ceilalți nouă leproși erau evrei, pentru că El spune „decât numai acesta, care este de alt neam". Ce tristețe a lui Hristos dinaintea orbirii propriu­lui Său popor! De fapt, cei nouă evrei au aplicat Legea în litera ei, în timp ce samariteanul a aplicat-o în duh: s-a întors către preot, Iisus Hristos, Cel care a săvârșit vindecarea sa. Ceilalți au mers la „preoți", care nu sunt decât chipuri ale unui Preot, Mesia și Fiul lui Dumnezeu.

Morala acestei povești este teribilă. Hristos spune leprosului curățit¹⁰: „Scoală-te și du-te; credința ta te-a mântuit". Hristos îl vindecase deja trupește, exterior: îl vindecă și duhovnicește, lăuntric; îl mântuie de moartea cea veșni­că. „Scoală-te”: este o înviere. Ceilalți nouă nu au fost vindecați decât trupește; duhovniceș- te, însă, au rămas necurați. Hristos ne învață aici să trecem de la religia exterioară și forma­lă la cea lăuntrică, în duh. Tocmai pentru aceas­ta preoții, cărturarii și fariseii, la Ierusalim, Îl vor osândi la moarte și vor pune să fie ucis de către ostași păgâni. A trăi religia creștină în duh este o mucenicie.

Note: