Sunt un orb care ori de câte ori își pierde bastonul și cade se atinge de Dumnezeu și i se deschid ochii...
și ori de câte ori se ridică de jos orbește din nou...

Marius Iordăchioaia, Creștin

Adam trebuia să treacă prin punerea la încercare a libertății sale pentru a crește către o iubire conștientă. Omul nu poate să-L iubească cu adevărat pe Dum­nezeu decât pentru că-L poate refuza. Cartea cheie a Bibliei, în această perspectivă, ar pu­tea fi Cântarea Cântărilor, acea lungă căutare a unuia de către celălalt. Dumnezeu caută omul mai mult decât caută omul pe Dumnezeu.

Dragostea este întotdeauna o preferință. Åži Hristos preferă pe fiecare. Pentru El fieca­re dintre noi este un absolut. Un absolut nu face parte din nimic, el înglobează totul... Dumnezeu îl iubește pe fiecare dintre noi, in­clusiv pe cel mai distrus, vlăguit, împovărat, și cu atât mai mult pentru că este așa. Dumnezeu îl iubește pe om aici și acum, în banalitatea sa, în lașitatea sa, în singurătatea sa, în păcatul său.

Asceza trezirii deschide în noi ochiul ini­mii care participă la vederea lui Dumnezeu. Atunci ne putem pune „în locul" celuilalt și putem simți ca din interior ceea ce el resimte. Celălalt devine pentru noi chipul lui Dumnezeu: nu pentru delectarea noastră, ci pentru tensiunea ascetică cea mai puternică, căci această imagine este mai întotdeauna des­figurată de puterile răului, împotriva cărora trebuie să luptăm de acum înainte cu armele discernământului, ale dragostei și ale rugăciu­nii. Mai ales ale rugăciunii! Căci dragostea este rodul rugăciunii. Ea curățește inima de patimi și o deschide dilatării treimice. Rugăciunea ne eliberează de indiferență și de opacitate, ne face vulnerabili revelației celuilalt, a celuilalt ca revelație.

Bartolomeu I, Adevăr și libertate

Poate fi cineva preacuminte? Da, dacă sursa cumințeniei nu e jertfa ascultă­rii,disciplina auto-impusă a uitării de sine, recunoașterea unei autorități suverane. Cumințenia poate fi și aliniere obtuză, lipsă de imaginație și curaj.

Fratele cel mic (din pilda fiului risipitor) a întâlnit, în vârtejul risipirii sale, sărăcia concre­tă, penuria drastică a mijloacelor de subzisten­ță. Fratele cel mare face însă și el, în alt fel, ex­periența sărăciei: e în situația de a-și da în vileag puținătatea sufletească, sărăcia interioară. Cumințenia lui e resentimentară și revendica­tivă. O folosește ca argument al superiorității sale morale, se plânge că virtutea lui n-a fost răsplătită și îl acuză pe tatăl de inechitate, de părtinire vinovată. Corolarul nemulțumirii sale e incapacitatea de a se bucura, refuzul obidit al serbării, pizma. Avem, așadar, pe de o parte, sus­pensiamorală a fiului risipitor și, pe de alta, suficiența morală a fratelui său.

Tatăl din parabolă nu e prea norocos: are doi fii diferiți, care însă, până la urmă, se asea­mănă. Amândoi se poartă ca niște răzvrătiți, in­tră în conflict cu autoritatea paternă, îi sabotea­ză averea sau (și) statutul. Fiecare greșește în felul său, dar amândoi beneficiază, fără discri­minare, de iubirea iertătoare a părintelui lor...

În lumea Vechiului Testament, fiul neas­cultător și îndărătnic e dus de părinți dinaintea părinților cetății și, drept pedeapsă, este ucis cu pietre (Deuteronomul 21, 18-21). Problema iertării nu se pune... În afara cutumei este și mo­dul în care tatăl își întâmpină fiul rătăcit: aler­gând, căzându-i pe grumaz și sărutându-l, îna­inte ca cel vinovat să-și poată rosti discursul pregătit dinainte. Istoricii ne spun că în cultu­ra semitică un bărbat onorabil nu aleargă nici­odată. Costumația epocii era de așa natură în­cât nu puteai alerga fără să-ți ridici roba, ceea ce implica dezvelirea – socotită impudică – a picioarelor. Tatăl acceptă, așadar, din compasi­une, o postură indemnă, de dragul unei defini­tive (și spontane) reconcilieri...

Pe scurt, tatăl nu iartă, pur și simplu, ci iartă cu asupra de măsură, adaugă iertării cu­rente supraabundența harului.Nu doar îl pri­mește la sine pe cel pierdut, ci îi iese în întâm­pinare. Întâlnirea echivalează, în cazul fiului, cu o „înviere", așadar cu o reînnoire radicală a vieții și firii sale.

În vreme ce fiul cel mic, plecat departe, e adus aproape,fiul cel mare, rămas aproape, se dovedește a fi și a rămâne departe.Nu i se adre­sează niciodată tatălui său cu apelativul „tată", își invocă fratele cu o disprețuitoare distanță („acest fiu al tău") și își descrie inserția în economia fa­milială drept slugărealăperdantă. Dar, ca și în cazul fiului celui mic, tatăl iubește necondiționat. Nici o risipă a răului nu rezistă risipei sale de bu­nătate. Iertarea nu se acordă după reguli fixe, nu e efectul unei ideologii care mărșăluiește prin­cipial. Ea nu răsplătește merite(nici unul dintre cei doi fii nu e absolvit pentru „calitățile" sale), ci se revarsă miraculos asupra tuturor, ca ploaia fertilă, care nu alege între buni și răi...

Metabolismul iertării divine nu poate fi „sis­tematizat" după criteriile judecății omenești. Nici „cumințenia", musculatura morală ostentativă, gata să disprețuiască eșecul altora și să îi amen­deze, arogant, bunătatea iertătorului, când el e dispus să acorde o șansă celor pierduți, nu e ca­lea cea bună. În ciuda stilului ei prezumțios. Important este însă că iertarea adevărată este producătoare de „înviere". Păcatul e anulat, totul poate fi luat de la început, nimic din tușa sum­bră a devierii nu rămâne necurățat. Iertarea așa- ză lumea și omul în starea lor originară. Iertarea, ca risipă a iubirii, rectifică efectele oricărei risi­piri malefice. Cu risipa pe risipă călcând.

Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus

Omul e singura făptură care nu știe să trăiască. Sau, mai lămurit, care nu mai știesă trăiască.
Viața e o liturghie. Liturghia este transfor­marea vieții întregi din întâmplătoare, arhaică și de păcat, în viață supusă ritmului, armoniei lui Dumnezeu. Descoperirea concretă că fieca­re dintre noi este un templu, o Biserică a Duhului Sfânt. Starea de tensiune a conștiinței care în­țelege că nu putem rămâne un templu sterp. Viața creștinului este această întretăiere între asfințitul primelor timpuri ale Revelației și au­rora ultimelor timpuri ale Sfârșitului.

Daniil Tudor, Dumnezeu-Dragoste