Nu putem dobândi în noi chipul lui Hristos decât dacă suntem cu adevărat uniți, precum Hristos o cerea ucenicilor Săi: iubiți‑vă unul pe altul, ca să cunoască lumea că sunteți ai lui Hristos.  

„Viața celorlalți prețuiește pentru mine mai mult decât eu însumi, decât propria viață.” Când veți ajunge să înțelegeți aceasta nu vor mai fi neînțelegeri între voi. Dezlegarea unei probleme sau a unei încontrări nu ține de vreo organizare, nici de o anume purtare, ci de hotărârea de a răbda totul. Fiecare dintre noi trebuie să aibă pentru ceilalți dragostea unei mame.

A iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine, a viețui după poruncile lui Hristos ne va duce în grădina Ghetsimani, unde Hristos se ruga pentru lumea întreagă.

Împărăția lui Hristos, scrie Sfântul Siluan, este a purta în inima noastră întregul univers și pe Însuși Dumnezeu Făcătorul.

Iată paradoxul vieții creștine: alegând suferința lui Hristos pentru lume, avem simțământul de a fi mai aproape de El și de viața vecinică.

Trebuie să păstrăm duhul pocăinței de‑a lungul întregii vieți, până la sfârșit. Pocăința este temeiul a toată viața duhovnicească. Simțământul, intuiția păcatului pot deveni atât de vii în noi, încât să nască cu adevărat o pocăință în adânc.

Lupta pentru mântuire este uneori foarte simplă și primitivă, alteori foarte complicată, dincolo de toată puterea omenească.

Arhimandritul Sofronie,
Din viață și din Duh