Din viata si din duh

Nu putem ajunge la rugăciunea curată de­cât prin pocăință. Pocăindu-ne, curățindu-ne adică de toată patima păcătoasă, devenim puțin câte puțin în stare a intra în dumnezeiasca lu­mină.

Calea către cunoașterea lui Dumnezeu tre­ce mai înainte de toate prin credință, prin dra­gostea lui Hristos și prin pocăință.

Dumnezeu să vă dăruiască tuturor duhul pocăinței. Plângeți-vă greșalele, plângeți pen­tru ca inima voastră să nu se usuce.

Niciodată nu trebuie să te compari cu ni­meni. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea Celui Vecinic; Dumnezeu face cu fiecare om o unică legătură a inimii.

Nu putem rămâne nepăsători când vedem suferințele a milioane de oameni. În ce chip le-am putea sluji? În perspectiva creștină aceas­tă tragedie pe pământ este urmarea neascultă­rii. Adam a căutat starea dumnezeiască, viața vecinică, rupând legătura cu Părintele și Făcătorul său. Hristos-Omul, cel dintâi în isto­ria omenirii, a urcat pe Golgotha; și-a ales moar­tea cea mai dureroasă pentru a sfărâma acest blestem. A te hotărî să urmezi lui Hristos în­seamnă a te expune suferinței. Este de neoco­lit. În măsura în care suntem o celulă a marelui trup al omenirii de la zidirea lumii și în măsu­ra în care viața cosmică trece prin noi, trăim tra­gedia omenirii ca pe propria noastră tragedie.

Dacă nu este înviere, creștinii sunt cei mai de plâns în lumea aceasta, zice Sfântul Pavel. De ce? Pentru că dragostea lui Hristos este, în lumea aceasta, totdeauna răstignită. Viața noas­tră va fi o suferință necurmată, câtă vreme lu­mea, în întregul ei, nu va fi mântuită.