E aproape vară. Într‑o biserică ortodoxă se slujeşte taina Sfântului Maslu. Printre credincioşii care participă se află şi un tânăr care nu cred că are mai mult de 35 de ani. Stă până la sfârşit. Probabil e obosit sau nu se simte foarte bine, căci se aşază din când în când pe o bancă. După ce se termină rugăciunile şi toată lumea se miruieşte, preotul începe un scurt cuvânt. Despre boală şi păcat. Discursul „clasic”: boala ne este „răsplată” pentru păcatele pe care le‑am făcut. Cu privirea în pământ, tânărul se ridică, se închină şi iese din biserică.

Nu peste mult timp, aveam să aflu că acel tânăr suferea de cancer în fază terminală. Cine ştie ce era în sufletul său, dacă venise la Sfântul Maslu cu speranţa unei vindecări miraculoase sau ca să se întărească sufleteşte în lupta sa cu boala...  

Câteva zile mai târziu a fost internat în spital. Am mers acolo într‑o zi, cu mama sa, să‑l vedem. Nu ştiam ce să spun, cum să mă comport faţă de el. Nu eram foarte apropiaţi. Mama lui ştia care e realitatea, dar, ca orice mamă, avea o speranţă în glas şi în privire. Foarte credincioasă, la fel ca şi el. Probabil ca să‑l întărească, i‑a spus: „Suferim, mamă, suferim pentru Hristos!”. Cu ochii aproape stinşi, el s‑a întors către ea şi i‑a răspuns cu blândeţe: „E uşor...” După o mică pauză, a continuat: „E uşor de zis...”   

Da, probabil e uşor de ţinut predici despre boală şi despre suferinţă atunci când eşti sănătos. Probabil e uşor să teoretizezi cum că boala ar fi o pedagogie a lui Dumnezeu, atunci când cei apropiaţi ai tăi sunt bucuroşi şi voioşi... Însă cred că de multe ori spunem astfel de cuvinte nu pentru că le‑am simţi adevărate, ci pentru că ne gândim că sunt „corecte”. Le‑am auzit de atâtea ori încât le credem „cuvenite”. Le spunem până şi celor dragi ai noştri care sunt în suferinţă, ca să umplem cu ceva spaţiul dintre noi şi ei. De teamă că dacă am tăcea şi doar i‑am privi, durerea ar ţâşni din noi şi ne‑ar face să izbucnim în plâns...

Atunci, în spital, l‑am admirat pe acest om pentru sinceritatea lui şi curajul de‑a nu se lăsa prins în tipare de gândire. „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Cred cu putere că Dumnezeu l‑a primit în braţele Sale pe acest tânăr. În primul rând pentru că – aşa cum spunem în slujba înmormântării – Dumnezeul nostru e „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Care ai călcat moartea şi pe diavol l‑ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale”. Apoi pentru că – aşa cum spunea părintele Teofil – „Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut”. Dar şi pentru că tânărul acesta a făcut acelaşi lucru ca şi Domnul Hristos: a biruit răul. Nu s‑a mâniat şi nu s‑a enervat pe nici unul din cei care l‑au îngrijit în ultimele zile de viaţă. Nu i s‑a citit pe chip nici măcar o urmă de invidie faţă de cei pe care‑i vedea bucurându‑se de viaţă în jurul său. N‑a spus niciun cuvânt rău şi – în ciuda a ceea ce alţii ar fi putut gândi de când i s‑a descoperit boala – a crezut şi a ştiut mereu că Dumnezeu e bun şi de oameni iubitor, că nu pedepseşte, ci, dimpotrivă, plânge cu cel ce plânge şi urcă pe cruce cu cel ce suferă.       

Familia, prietenii şi cunoscuţii săi spun că încă îl simt prezent. Au pregătit parastasul său cu dragoste şi simplitate. Cu tristeţe omenească amestecată cu bucuria sfântă a nădejdii că el e acum cu Hristos. Uneori cu o lacrimă care, atunci când era văzută de ceilalţi, era alungată sau mascată de un zâmbet. Cu rugăciune.

Cu câteva luni în urmă, pe când suferinţa începuse deja să‑l macine, l‑am văzut mergând încet spre casă. Probabil nu ştia că cineva îl privea. Ajungând în dreptul unei icoane a Maicii Domnului, s‑a oprit, şi‑a descoperit capul şi‑a sărutat‑o. Atât de firesc!... Tot la fel de firesc sper să‑i vorbească şi lui Dumnezeu despre noi...

Bogdan Grecu