Am auzit cu toÅ£ii, ÅŸi cred că nu de puÅ£ine ori, că Dumnezeu ne trimite încercări ÅŸi suferinÅ£e. Ele ar fi gesturi de iubire ÅŸi de atenÅ£ie din partea lui Dumnezeu, care nu vrea ca noi să uităm de El ÅŸi, ratând ÅŸansa de a‑L cunoaÅŸte în timpul vieÅ£ii noastre pământeÅŸti, să fim despărÅ£iÅ£i de El pentru totdeauna (cu alte cuvinte, să mergem după moarte în iad). Atunci când ne‑am depărtat de El, suferinÅ£ele ar trebui să ne ajute să ne întoarcem. De aceea ni se spune că ar trebui să ne bucurăm când suntem cercetaÅ£i astfel de către Dumnezeu. Åži să ne îngrijorăm când avem impresia că ne merge prea bine, că nu ne‑am mai îmbolnăvit sau n‑am mai suferit de mult, căci e un semn că probabil Dumnezeu a uitat de noi. 

Mărturisesc că mi‑a fost dintotdeauna greu să cred aceste lucruri despre Dumnezeu, Tatăl nostru. Cred că, într‑adevăr, mulÅ£i dintre noi numai la greu ne mai aducem aminte de Dumnezeu. Dar tot la fel de adevărat mi se pare faptul că pe mulÅ£i oameni suferinÅ£a îi face să se depărteze ÅŸi mai tare de El. Mai ales când noi, „creÅŸtini cu experienÅ£ă”, în loc să le fim alături ÅŸi să‑i ajutăm cu ce putem noi omeneÅŸte, venim cu discursuri de genul „Dumnezeu Å£i‑a trimis boala (sau suferinÅ£a) aceasta spre binele tău”.  

Mă gândesc ce aÅŸ face eu dacă aÅŸ fi părinte ÅŸi un copil de‑al meu, ajuns la vârsta maturităÅ£ii, ar pleca de acasă ÅŸi ar uita de mine? BineînÅ£eles că mi‑ar fi dor de el ÅŸi m‑aÅŸ bucura să‑l văd întorcându‑se. Dar i‑aÅŸ dori eu oare să i se întâmple ceva rău ca, în suferinÅ£ă fiind, să‑şi aducă aminte ce bine era acasă ÅŸi să revină? Sau aÅŸ trimite chiar eu pe cineva să‑i rupă un picior, ca apoi să‑l pot aduce acasă? Mă îndoiesc. Åži cred că foarte puÅ£ini părinÅ£i ar fi în stare de aceste lucruri. Åži‑atunci mă întreb: dacă noi, oamenii, nu am face aÅŸa ceva, oare e firesc să ne gândim că Dumnezeu ne trimite suferinÅ£a ca să ne întoarcă la El?

Să ne aducem puÅ£in aminte de pilda fiului risipitor (Luca 15, 11‑32) sau, cum îi plăcea părintelui Teofil Părăian să spună, a tatălui iubitor¹. Acolo vedem un fiu care‑i cere tatălui său partea de avere ce i se cuvine ÅŸi pleacă într‑o Å£ară străină, unde trăieÅŸte în desfătări. Åži după ce îÅŸi termină banii, vine o foamete peste acea Å£ară, iar el se angajează ca păzitor de porci, dar nici măcar din mâncarea lor nu are voie să mănânce. Åži atunci, înfometat fiind, se gândeÅŸte la casa tatălui său ÅŸi‑ar vrea să fie primit înapoi fie ÅŸi ca slugă, numai să‑şi astâmpere foamea. Åži pleacă spre casă. Iar tatăl, care nu încetase în tot acest timp să‑l aÅŸtepte, îl primeÅŸte cu braÅ£ele deschise ÅŸi‑l ospătează nu ca pe o slugă, ci ca pe un fiu. 

Într‑un fel, noi toÅ£i suntem fii risipitori. De la căderea omului din Rai, de la despărÅ£irea sa de Dumnezeu, trăim într‑o lume care ÅŸi‑a pierdut armonia ÅŸi frumuseÅ£ea pe care i le dăduse Dumnezeu dintru începuturi.  Într‑o lume „aproape în totalitate dominată de violenÅ£ă ÅŸi cufundată în suferinÅ£ă”². Într‑un cuvânt, trăim ca într‑o Å£ară care ne e străină. Chiar dacă deseori avem impresia că darurile primite la naÅŸtere sau pe parcursul vieÅ£ii (sănătatea, inteligenÅ£a, educaÅ£ia, bogăÅ£ia, etc.) ne sunt suficiente pentru a „trăi bine”, mai devreme sau mai târziu ele se împuÅ£inează, iar noi ne confruntăm cu durerea ÅŸi cu suferinÅ£a. Åži nu pentru că ni le‑ar trimite Dumnezeu, ci pentru că ele fac parte din viaÅ£a pe acest pământ, departe de acasă, de casa Tatălui. 

BineînÅ£eles, o întrebare pe care ne‑o putem pune este ce face Dumnezeu atunci când noi suferim? Unde este El? Cred că răspunsul nu e simplu. Însă parabola fiului rispitor, la fel ca ÅŸi alte cuvinte ale Evangheliei, ne poate ajuta să întrezărim câte ceva... 

Oare tatăl trimite foametea peste Å£ara străină? 

Oare tatăl cauzează suferinÅ£a fiului său?

Oare încearcă tatăl să‑l aducă pe fiu înapoi acasă cu forÅ£a? 

Nu, nicidecum!  

Ceea ce face tatăl este să‑l aÅŸtepte pe acest fiu, să‑l caute cu privirea ÅŸi, imediat ce îl zăreÅŸte venind, să îi fugă în întâmpinare.

AÅŸa cred eu că ne aÅŸteaptă Dumnezeu ÅŸi pe noi. Pe toÅ£i. Ne aÅŸteaptă să ne venim în fire, ca fiul înfometat, să ne dăm seama că El e Pâinea vieÅ£ii (Ioan 6, 35). Ba mai mult, după întruparea Fiului lui Dumnezeu, de la Hristos încoace, ÅŸtim că Dumnezeu iese în căutarea noastră. Dar nu ca să ne rupă vreun picior, ci, întocmai ca ÅŸi Hristos la Cina cea de Taină, ca să ne spele picioarele³. Ca să fie cu noi în suferinÅ£a noastră. Numai de n‑am fugi noi de El, de ne‑am lăsa găsiÅ£i ÅŸi spălaÅ£i, de nu ne‑am Å£ine departe de Cina Domnului... 

Înainte de a încheia, nu pot să nu mă întreb: oare fiul risipitor s‑ar fi întors la tatăl iubitor dacă vreun „binevoitor” i‑ar fi explicat că tatăl a fost cel care „aranjase” cumva ca el să ajungă să păzească porcii ÅŸi să sufere de foame? Oare această veste nu l‑ar fi făcut să fugă ÅŸi mai departe? 

BineînÅ£eles, înÅ£elegerea mea e limitată, însă îndrăznesc să cred că e necesar să ne gândim bine înainte de‑a pune pe seama vreunui plan al lui Dumnezeu relele care ni se întâmplă. „Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Romani 11, 34).

Bogdan Grecu